In ultima vreme, am citit de la niste fete dragi mie niste povesti triste, cu un EL si o EA, cu ceva lacrimi, cu ceva inimi frante, cu ceva regrete, cu ceva neimpliniri, cu ceva durere…
Cand am scris „Let’s talk about broken hearts” am facut-o cu intentia de a ajuta alte inimi frante. Inainte sa aflu cum e, nu va intelegeam. De ceva timp insa o fac. Si stiu cum e sa fii in stadiul de negare, asa cum v-am gasit pe unele dintre voi, cand te dai puternica si crezi ca ti-e bine. Stiu si cum e sa cazi si sa doara. Stiu ca in momentul ala, „Fii puternica!” nu e de ajuns. Stiu ca „Lasa, ca tu esti frumoasa si desteapta si el e un porc care nu te merita.” nu ajuta la nimic, din contra. Stiu ca e greu sa maschezi ochi umflati, e greu sa mimezi fericire, e greu sa IL privesti, e greu sa iti amintesti de trecut. Si e imposibil sa faci sa nu mai doara, durerea aia din piept parca-ti sfasie sufletul, iti zdrobeste inima, iti fura cate un pic din ultimul strop de viata.
Da, doare, nu, nu e doar un cosmar, da, e greu, nu, nu e imposibil. Aveti nevoie doar de timp. Si de prieteni alaturi. Si de imbratisari. Si poate ca e mai bine fara cuvinte…
Nu cred in existenta unor pasi de vindecare, asa cum nu cred in vindecare 100%. Cred insa ca, desi a devenit un cliseu, „Lucrurile chiar se intampla cu un scop dintr-un motiv.”. Pe care cu siguranta nu il vedeti acum, dar il veti vedea mai incolo.
Plangeti, suferiti, lasati timpul sa treaca, lasati rana sa se vindece.
Apoi, poate, pentru un moment, desi va credeti vindecate, aveti tendinta sa mergeti iar in trecut, sa dezgropati lucruri, pentru ca nu va simtiti impacate, pentru ca inca doare uneori, insa trebuie sa renuntati, sa luati naibii lucrurile ca atare si sa va detasati.
Poate, pentru un moment, ati avut impresia ca daca va ambitionati catusi de putin, puteti cuceri lumea. Lumea voastra. Insa uneori nu e deloc asa. Dar nu lasati asta sa va opreasca. O veti cuceri, candva, cumva, fara indoiala.
Mai intai, a fost articolul Andrei. Apoi, cel al lui Grapefruits. Ambele despre… femei, indragostite, proaste.
Sunt sigura ca si barbatii – pampalai (sau nu) patesc uneori ca noi (stiati de existenta acestui cuvant, nu?!). Insa noi, muierile, avem darul asta idiot de a fi proaste cand iubim.
Ne-a parasit, ne-a refuzat, nu ne vrea. Credem ca putem accepta asta. Ne mintim ca ne-a trecut, insa ne trezim plangand dupa el. Dar nimic nu il aduce inapoi…
Se preface a fi neinteresat, se foloseste de noi, ne intinde nervii la maxim cu jocurile lui de bad boy, se perinda in fata ochilor nostri cu noile cuceriri, in fine, e un porc. Insa nu vrem sa credem asta, e atat de dragut si inteligent si pare manierat si … a, da, cand isi da jos costumul…grohaie. Dar noi nu vrem sa auzim grohaitul.
Ne minte, ne prefacem ca nu observam. Ne prefacem atat in fata lui, cat si in fata noastra. Pentru ca nu vrem sa acceptam.
E un trantor. Nu lucreaza, nu ne ajuta la treburile casnice. El insa nu e vinovat. Saracul, doar nu se va angaja sofer, el are diploma de facultate. La FF, dar ce conteaza? Il putem intretine noi, din salariul nostru, nu?!
Ne inseala, il iertam. Cu siguranta nu putem sa il mai vedem la fel, cu siguranta ne mintim ca nu se va mai repeta desi in noi zace o frustrare teribila la gandul ca s-ar putea intampla iar. Pentru ca iertam, dar nu uitam.
Se poarta urat cu noi (nu, nu aici e capitolul legat de violenta, verbala cat si fizica), incercam sa gasim vina la noi. Ne spunem ca sigur am gresit noi cu ceva, poate camasile nu ii sunt bine apretate, poate dunga de la pantaloni nu e dunga, poate e stresat la serviciu, poate afara ploua. Nu acceptam ca suntem atat de proaste incat sa iubim un astfel de om.
Violenta verbala. Prima oara, ne amagim ca i-a scapat. Sigur e de la oboseala. A doua oara, de la alcool. A treia oara, sigur l-am enervat noi. A patra oara…sigur si-a pierdut cumpatul, probabil pentru ca am avut tupeul sa il palmuim. Shame on us. Nu?!
Violenta fizica. Prima oara, ne-a lovit din greseala. A doua oara a dat din instinct. A treia oara… noi am depasit limita, era normal sa reactioneze asa. A patra oara… plecam la mama. A cincea oara (da, evident ca ne-am intors de la mama) a dat pentru ca… a crezut ca avem o aventura cu vecinul care ne-a ajutat sa caram sacosele. A sasea oara, am ajuns la spital. E nevoie sa ajungem la zece, in spital, cu fata desfigurata, cu 4 coaste rupte, cu dintii rupti, mana rupta si pline de vanatai pe spate?
De ce? Pentru ca prima oara cand s-a intamplat nu am avut curaj sa punem punct? Nu, nu insinuez ca daca ii scapa o palma sau te inseala, in secunda imediat urmatoare trebuie sa bagi divort, ajungand cu cei doi copii pe drumuri, traind dintr-o pensie alimentara de 150 de lei si dintr-un salariu minim pe economie. Asa spune si Grapefruits. Insa banuiesc ca tu, femeie, nu doresti ca ai tai copii sa priveasca scene de groaza de trei ori pe saptamana cand tata o bate pe mama.
Grapefruits nu realizeaza ca nici macar o femeie care e doctor in stiinte politice, e independenta, e inteligenta, e responsabila… nici macar ea nu are, intial, curajul sa se trezeasca, sa vada cu cine imparte patul, sa realizeze ca s-au depasit limite, sa puna punct.
Pentru ca suntem proaste. Fraierici, cum ar zice Emmis. Pentru ca asa e in dragoste, pentru noi, pentru unele.
De ce Ileana Lazariuc s-a maritat cu Ion Ion Tiriac, desi el cu cateva luni in urma, se despartise de ea si se casatorise cu Maria Marinescu? Pentru bani? Pentru faima? De dragul vremurilor trecute? Pentru ca il iubeste? Pentru ca e proasta? Sau pentru ca e desteapta, asa cum probabil Grapefruits ar presupune? Si cum se va termina asta, oare?!
As milita poate impotriva dragostei. Nu pentru ca eu nu am cunoscut-o si nu pentru ca eu nu am simtit cum e. Ci pentru ca poate prea multi sunt raniti, iar fericirea, entuziasmul si fluturasii de la inceputul relatiei nu compenseaza nici pe un sfert dezamagirea, suferinta, lacrimile de dupa. Si cu siguranta nici ranile. Ranile sufletului, ranile trupului.
Nu pot sa va spun sa nu fiti proaste in dragoste. Pentru ca veti fi. Insa amintiti-va sa va treziti si puneti punct cand e momentul. Nimeni nu va poate aduce inapoi anii pierduti, nimeni nu va poate sterge cicatricile de dupa bataie, nimeni nu va poate sterge cu buretele durerea din suflet.
Nu stiu cati dintre voi realizeaza ca violenta in familie e un fenomen care, din pacate, ia amploare. Si prea multe femei le permit sotilor lor prea multe.
Nu stiu cum sa va zic, da’… sunt dependenta. Nu de oje mov si ape de toaleta cu aroma de cocos, nu doar de cercei si spray de par, nu doar de placa si 3 in 1. Sunt dependenta de miresici.ro. Mnoh, dupa ce va opriti din ras, treceti la paragraful urmator.
Ideea e ca am descoperit atat de multe subiecte, atat de multe probleme, atat de multe nelamuriri, atat de multe sfaturi … am auzit de formatii, de fotografi si cameramani, de sali de nunta, am vazut poze cu mirese proband rochii (aici tre’ sa precizez ca majoritatea mi s-au parut kitschoase, de prost gust, extrem de impopotonate, ridicole) si nu ma mai satur ! In fiecare zi descopar informatii sau topicuri noi ba despre o traditie (desi le cam stiu pe majoritatea), ba despre o formatie, ba despre buchete de mireasa, ba despre verighete, ba despre aranjamente, ba despre sali… Nu ma mai pot opri ! Sunt dependenta. Si nu ma tratez. Poate trece de la sine. Sau poate…
Acum un an ma vedeam organizator de evenimente. Pai cred ca as ajunge in rai sa fac din organizatul unor nunti, spre exemplu, o meserie. Da’ io cred ca la noi in Romanica nu-s exagerat de multi cei care isi permit sa apeleze la un wedding planner, iar in Brasov cu atat mai putin, zic eu. Adica omu’ isi dramuieste fiecare banut, e nasol sa dea un comision unui oarecare pentru niste treburi pe care le poate rezolva singur. Deci se duce naibii cariera mea.
In alta ordine de idei, sunt o putoare ordinara, noroc de I., ca ma mai scoate din cotetcocina casa si ma cara dupa ea la facultate. A, da, imi detest, dispretuiesc, urasc din strafundurile fiecarui coltisor de suflet .. facultatea ! Nu doar pentru materii, proiecte, oamenii de pe acolo, secretarele afurisite, bancile idioate … ci pentru toate astea si inca alte 592 de motive in plus. Daca mi s-ar oferi maine un post cu un salariu fie el de 300 de amarati de euroi, as renunta la facultatea asta fara sa clipesc ! Zau.
Asa … alte frustrari, framantari, idei stupide n-am, poate v-as mai povesti despre cum am idei de agatat da’ n-am pe cine, poate v-as povesti de ce-am plans aseara, da’ nu-mi amintesc, cred ca de vina era nu alcoolul, ci surpriza, faptul ca-s sensibiloasa din cale-afara siiiiiii caaaaa … nu stiu, cred ca mi-am amintit una-alta, m-a cuprins regretul, m-au cuprins remuscarile si uite asa defrisam padurile ca sa am io cu ce-mi sterge lacrimile alea nenorocite.
Voiam sa va mai zic ceva, da’ am uitat. Cred ca era ceva de genul « Scuzati, Mariile Voastre, inactivitatea mea, faptul ca-s un musafir pe care nu-l mai vedeti cu atata drag, da’ tre’ sa-si piarda cineva timpul deloc pretios pe miresici.ro .» Sunt dependenta. Si nu ma tratez !
Voi ce mai faceti, ce-ati mai demolat, stricat, invatat, vazut ? De ce dulciuri, bauturi, accesorii, chestii sunteti dependenti ? Repede acilea, ca la spovedanie, sir indian, va rog.
Niciodata nu am inteles de ce oamenii plang atat, de ce sufera atat, de ce le ia atat de mult timp sa se vindece. Ii condamnam, blamam, descreditam pe cei suferinzi. Toate astea pana cand…am devenit una de-a lor. Si atunci…am inteles.
Mie mi s-a intamplat cea mai putin dureroasa frangere de inima. Nu am fost mintita. Nu am fost inselata. Nu am fost batuta. Nu am fost parasita.
Insa a durut. Poate nu la fel de tare, dar a durut. Rau. Vreo 27 de zile. De ochi umflati. De « De ce ?»-uri. De lacrimi, de « Nu mai pot. », de dureri in piept. De ore tarzii ce te prind imbratisand perna, de servetele pe birou, pat, covor, de stari urate, de ciufutenie, de zile fara chef, de lipsa de viata. De plans, taiat vene, lamentat.
De convorbiri prelungite cu prietenele la telefon. Prietene care incearca sa te scoata din starea aia. O data, de doua ori, de trei ori. A patra oara se plictisesc. O lasa balta. Dar oare ele nu-nteleg ca ai nevoie de timp ? Timp sa plangi, timp sa te auto-distrugi, timp sa visezi, timp sa suferi ?
De convorbiri cu el, convorbiri pe care nu ti le doresti, convorbiri afurisite, convorbiri in care plangi, fara ca el sa stie, pentru ca te prefaci ca esti bine, te prefaci ca a trecut, cand de fapt inca doare, te prefaci ca ai trecut peste, te prefaci ca nu ti-a frant inima dar ea e facuta bucatele.
De mimat fericire, de dres vocea la telefon in fata celor care nu ar trebui sa te stie trista, daramite sa-ti vada fata umflata de plans.
27 de zile de incercari de a-ti umple timpul, incercari care esueaza, iar tu sfarsesti tot printre servetele.
27 de zile de « As fi vrut sa fie altfel …», de neputinta, de regrete si evident, de plans.
Am simtit pe propria-mi piele ce inseamna sa fii gol pe dinauntru. Am simtit pe proprii obraji ce inseamna sa plangi zilnic, timp de o luna. Am simtit cum e sa ai inima franta si, desi nu e o senzatie la fel de afurisita ca o durere de masea, e a naibii de urata.
Cand s-a terminat totul ? Nu atunci cand am numarat zilele de suferinta si nici pachetele de servetele. Poate atunci cand l-am vazut (fericit) in bratele alteia, poate atunci cand am realizat de ce nu eram eu potrivita, poate atunci cand am inteles ca nu exista alta cale. Am simtit un cutit infipt in moalele capului si un puternic nod in gat, am fost intr-un fel de transa cateva ore si apoi m-am eliberat. Si-am inceput sa zambesc. Si am regretat doar faptul ca nu a venit nimeni sa ma scuture zdravan si sa urle la mine zicand ceea ce mie nu mi s-a zis pe cel mai taios ton cu putinta :
« Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »*
Poate-am suferit prea mult, poate-am dramatizat prea mult, poate nu-s cea mai in masura sa dau sfaturi insa … eu cred ca cel mai mult ajuta sa plangi. Cea mai mare greseala este sa te arunci in cele mai provocatoare haine si sa iesi in club cu fetele. O sa te intorci acasa simtindu-te, poate, si mai mizerabil. Ia-ti tot timpul de care ai nevoie si plangi, analizeaza, sufera. Ai dreptul asta. Ai nevoia asta. Nu uita insa sa iti spui la un moment dat acel : « Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »
Sa nu te minti insa spunandu-ti ca esti vindecata complet. Nu vei fi niciodata, pentru ca ti-a lasat, fara indoiala, o urma undeva. Urma pe care, am zis nu demult, o vei avea mereu in privire.
Astazi am citit undeva ca ii place o piesa care-mi place si mie. Am zambit. M-am uitat pe geam si ningea frumos. M-am lasat pentru o clipa sa visez. … Si-am plans. Si-mi pare rau. Si regret. Insa trebuie sa merg mai departe. Mi-am sters repede lacrimile. Pentru ca a fost destul…
De la fereastra casei tale stropii de ploaie sunt tot atat de reci? De la fereastra casei tale cerul e tot gri si trist ? De la fereastra casei tale se vad frunzele uscate calcate-n picioare de trecatori?
Ah, ti-ai pus termopan cu indiferenta, nepasare si insensibilitate? Cand ti l-ai schimbat? L-ai luat in rate? Ti l-au facut cadou prostituatele din coltul strazii?
Si acum de la fereastra casei tale tu vezi razele de soare ? Si pomii infloriti ? Si copiii veseli ?
Mie-mi place fereastra mea. Cu ploaia rece si cerul intunecat si noroi pe strazi. Ea-mi cunoaste lacrimile si zambetele, golurile si fluturasii din stomac. Fereastra mea ma apara de frig si canicula.
Fereastra ta se degradeaza incet-incet si o sa te tai in cioburi. Iar eu…eu nu voi fi acolo sa savurez clipa. Eu ma voi bucura de razele de soare.
Tre’ sa v-aduc la cunostinta diverse perle de la utilizatorii idioti de Google, da’ poa’ va plictisesc cu asta alt’dat’.
M-a pus insa pe ganduri un anumit search : „sfaturi pentru inselati”. Sa nu va asteptati la sfaturi, sunt cea-mai-in-nemasura de dat sfaturi. In nimicitia (cuvantul asta NU exista in Deeex?) mea insa, consider ca este absolut imperios si necesar (da, imperios e al doilea neologism pe care l-am invatat in ultimii 5 ani) sa imi scriu mie pentru ceea ce voi pati. Sunt sigura ca voi da, spre norocul meu, cum altfel, de un mitocan-marlan-curvar-dobitoc de-mi va pune coarne, imi va sfasia sufletul si alte chestii pe care i le voi pune prosteste pe tava.
Draga EU,
Stiu ca suferi acum si ca citesti plangand aceste versuri randuri, dar da-ti dracu’ doua palmi palme si revino-ti. Bine, ai dreptul sa bocesti 2 saptamani, dupa care misca-ti dosu’ si shakeuieste-l prin cluburi de fitze cu alti marlani ce-ti vor rupe fasu’gatu’ ce se poate rupe.
Te-a iubit. L-ai iubit. Ati facut sex nebun. V-ati suportat toanele, capriciile, mofturile, tampeniile. A venit insa momentul in care ai intrat pe usa si l-ai prins cu alta-n pat. E barbat si el, intelege-l. Vorba Samanthei, e in codul lor genetic sa insele. (Daca esti baiat si n-ai asta-n codul genetic, lasa numarul de telefon la intrare).
Il ierti o data, ca doar il iubesti si te visezi in rochie de mireasa alaturi de el si cu sleafta de copchii dupa voi, la mare. Dar a doua oara, deja esti proasta, a treia oara-ti iei catrafusele si pleci. Si-l dai dracu’. Ca oricum ii un bou si nu merita o printesiCA CA tine. (Tu ai fo fidela, sper. Daca nu, bravo tie, entelijento, pupa-te-ar mama.) Deci fugi mancand pamantul si nu te mai lasa tarata in rahat.
Cu stima si respect,
Cu mila si compasiune,
Cu dragoste si lehamite,
Draga EU.
Acum partea serioasa a problemei. Am mai vorbit in articolul „Barbatii inseala pen’ca E porci si femeile inseala pen’ca E curve, dom’le !” despre inselat. N-am discutat insa despre ce facem in momentul in care partenerul ne inseala. Cum trecem peste? Cum iertam? Cum uitam? Putem uita? Cat avem voie sa plangem? Cum masuram suferinta? Cum o stergem? Inselam si noi ca sa ne razbunam? Adunam frustrari? Ne ascundem lacrimile? Mergem inainte dar nimic nu va mai fi la fel? Ne ducem drept dracu’? Voi ce faceti?
O sa incerc sa fiu concisa, desi e putintel cam dificil.
Am pornit concursul de la ideea de a ne oferi unii altora melodii frumoase…de plans sau de dansat pe mese. Obiectiva nu am putut fi, asta era evident. Asa cum era clar, la mine ar fi prins doar anumite genuri muzicale, anumiti cantareti, anumite versuri. Starea in care ma aflam nu era dispusa sa ma lase sa-mi shakeuiesc assu’, ci doar sa ma bag sub patura si sa ascult piese care nu faceau altceva decat sa…doara si mai tare.
Acestea fiind spuse, va multumesc pentru ca ati participat la concurs, va respect gusturile in materie de muzica, asa cum va rog sa nu va cacati nici voi in gusturile mele si cu atat mai putin, in alegerea mea.
La concurs au participat 22 de persoane cu 84 de melodii. Desi nici una nu a reusit performanta de a-mi infige un cutit in ficat, desi au fost 12 melodii care mi-au facut cu ochiul, apoi au ramas 3 in marea finala, am ales drept castigatoare piesa Whiskey lullaby – Brad Paisley & Alison Krauss, trimisa de Eliza. Urmeaza sa ii trimit un mail si sa vedem ce provocare imi pregateste.
Hei, daca gasiti vreodata piese care pentru voi inseamna ceva, indiferent ca inseamna lacrimi sau zambete, astept sa le impartasiti cu noi. Va multumesc.
P.S.: La comentarii aveti o intreaga colectie de melodii de bocit, cand am timp va pun si ceva de zbantuit.
Mi-a pasat DianaEmma leapsa primelor dati. Multumesc, a fost placut sa-mi amintesc de vremurile bune.
Primul acasa: A fost la bunicii mei, loc unde am stat de la 2 la 14 ani. Acolo-s toate cele care mi-au marcat copilaria: primii prieteni, primul „Elastic”, prima coarda, primul „De-a v-ati ascunselea”, primele „Sticluta cu otrava”, „Ratele si vanatorii”, „Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti”, „Taranul e pe camp”, „Trecea un print calare”, prima bicicleta cu trei roti (rosie cu cosulet alb), primele cazaturi, primele boacane, primele poezii, primii oameni de zapada, primul brad de Craciun, primul oracol completat, primul sarut, prima mana-pe-fund, primele amintiri fericite (prima mana-pe-fund n-ar trebui sa fie tocmai o amintire fericita, dar noh, unii oameni E mai perversi si anormali de fel).
Prima rochita: E foarte greu sa imi amintesc de prima-prima, stiu ca am avut multe-multe (ca doar am fost un copil rasfatat), pot insa sa inchid ochii si sa-mi amintesc perfect cum aratau aproape toate rochitele mele, pe 3 dintre ele le…pastrez pentru fetita mea.
Primele cele-mai-ce incaltari: Niste cizmulite albe superbe, cu niste stelute argintii cumparate de mama din banii lu’ bunicu’. Eram tare mandra de cizmulitele mele si inca ma urasc c-a trebuit sa trec de marimea 26 la picior. Si tot n-o iert pe mama ca le-a dat. Apoi au urmat niste saboti negri din lac, cu talpa putin inalta, adusi de bunicul meu din Republica Moldova. Perechile astea doua de incaltari mi-au marcat copilaria.
Primul caine: De fapt, am crescut alaturi de doi caini: un caine lup caruia ii spuneam … Lupan si o catea-corcitura, numita Moldiţa, care facea multi-multi pui si care-mi insenina zilele. Au murit, pe rand, amandoi.
Primul baiat de care mi-a placut: Se numeste G., aveam amandoi 5 ani. El: blond, ochi albastri. O minunatie de baiat. A facut insa pe el la găgăniţa si de atunci mi-a trecut dragostea. Pentru ca nu-s io aia careia sa-i plaCA CAcaciosii.
Prima formatie al carei fan am fost: André. Aveam toate casetele cu ele, cantam si dansam prin casa, stiam toate versurile pe de rost, aveam coregrafii la piesele lor, la scoala, in pauze sustineam recitaluri alaturi de cateva colege. Inca nu pot sa cred ca a trecut perioada aia.
Primul meu sarut adevarat: Cu L., la 13 ani juma’. Baiatul ala a reusit pur si simplu sa ma faca sa ajung in al noualea cer.
Prima mea iubire: Ramane L.
Primul „Te iubesc”: Ciudat sau nu, cred ca i-a fost adresat lui A., cel mai bun prieten al lui L. Ciudata poveste. Sau sa ii fi fost adresat lui R.? Oricum, in niciunul din cazuri nu vorbeam serios, desi in cazul lui A. am avut un moment in care simteam ca parca-parca. Din pacate, pana la mirifica varsta de 20 de ani n-am reusit sa aflu ce inseamna un „Te iubesc” spus sincer, din inima, pentru un Fat Frumos.
Primele lacrimi din iubire: Au fost pentru L. sau pentru Fat Frumos, habar n-am. Intotdeauna am sustinut sus si tare ca „Nu am plans niciodata pentru vreun baiat.” dar iata ca a sosit momentul adevarului.
Leapsa o pasez celor trei crai de la rasarit: Koodoo, Invatatorul si ChuckNorris pentru ca sunt absolut convinsa ca o veti face in cele mai amuzante moduri cu putinta (nu trebuie sa folositi primele mele dati, ci sa va imaginati un primul/o prima in…orice; desi ar fi amuzant sa aflu care fu prima voastra rochita si prima mana-pe-fund). Daca incercati sa va sustrageti va asteapta un mare si calduros .
LE: Leapsa a, vorba ei, furat-o pe sestache si gagica faina de scrie pe de fete.
De unde va luati genti si rochii si margele frumos colorate? De unde va luati jeansi care va fac sa aratati perfect ? De unde va luati pantofi care va fac picioarele lungi si subtiri ? De unde va luati balsam de par care sa va faca parul lung si matasos ? De unde va luati farduri si oje rezistente ?
De unde va luati energia de care aveti nevoie zi de zi pentru a munci, continua, rezista ? De unde va luati rabdarea pe care o folositi la copii plangaciosi si batrani neputinciosi ? De unde va luati puterea de a cara sacose grele cu cadouri si de unde va luati puterea de a trece peste nenorociri ? De unde va luati bucuria din lucrurile mici ? Chiar din lucrurile alea mici ? De unde va luati zambetele strengare ce va apar din senin ? De unde va luati mainile fine a caror mangaiere face sa nu mai doara ? De unde va luati stergator de lacrimi ? De unde va luati datator de viata ? De unde va luati sageti cupidoniene ? De unde va luati hohote de ras si strangeri de mana ?
De unde va luati placintele cu mere si imbratisari calde ?
De unde va hraniti cu dragoste cand sufletul va e amar?
Zilele trecute multi blogeri (dintr-astia micuti, ca min’) se plangeau de lipsa de inspiratie. Zilele astea isi cauta inspiratia undeva pe malurile marii, printre scoici si nisip.
Nimeni nu isi abandoneaza insa blogul. Pentru ca, daca pentru tine blogul inseamna parte din sufletul tau, esti incapabil sa il distrugi. Mai ales daca el e acea hartie virtuala care suporta orice: vise, sperante, dezamagiri, despartiri.
Am scris pentru ca mi-a facut bine mie sa scriu. Pentru ca pe blogul asta ma simt EU. Si atat.
Am ajuns ca pe parcurs sa nu imi mai pese daca reusesti sa ma vezi si altfel. Daca la inceput, eram entuziasmata in incercarea de a gasi subiecte bune de scris si eram nerabdatoare sa vad amaratele alea de cifre din trafic, acum am ajuns la stadiul in care cifrele nu mai valoreaza nimic pentru mine. Nu ele imi dau certitudinea ca sunt citita de oameni buni, frumosi, curati, nu ele ma asigura ca exista cineva care sa-mi inteleaga perfect frustrarile.
Urasc intrebarea « De ce nu mai scrii ? ». Nu scriu pentru ca n-am inspiratie, nu scriu pentru ca nu am timp, nu am chef, nu am dispozitia necesara. Nu scriu pentru ca n-am nimic bun de zis.
Acestea fiind spuse, imi iau ramas bun de la voi. Nu e un adio. E un simplu ramas bun. Ramane sa ne vedem/ auzim/ citim ceva mai incolo. Cand moleseala verii, lenea si lipsa inspiratiei ne vor parasi pe toti. Cand voi fi terminat de adunat 352 de ore de somn. Cand imi voi rezolva problemele si voi putea zburda c-un zambet larg pe fata. Cand o sa ma satur de vantul ce-mi bate prin plete. Cand sufletul nu ma va mai durea de la supradoza de lacrimi.
P.S. 1 : Pentru cei gen Invatatorul sau Koodooletz, care-mi dadeau un cot in stomac de fiecare data cand luam o pauza din postat : ia poftiti, domniile voastre, de serviti articolele mele de suflet :
P.S. 2: Voi fi zgarcita cu raspunsurile la comentariile voastre. Voi fi zgarcita cu postarea de articole, desi voi continua sa scriu. In drafts.
P.S. 3 : Nu am uitat de liga noastra. Poate m-a mahnit putin dezinteresul. Asta nu inseamna ca o lasam balta. Nicidecum. Poate imi va veni inspiratia pentru numele grupului. Poate cu putin ajutor :
P.S.4: Un mic bonus, un clip pe care l-a publicat si Koodoo, pe care nu pot sa nu il public si eu:
De ce atunci cand … functia shuffle (atat de ne-aleatoare, de fapt) imi alege pur intamplator o melodie de trezit emotii, de varsat lacrimi, de infipt cutite in inima, in stomac, in intregul corp, gandul imi fuge tocmai la tine ? Si de ce nu ma desprind, de ce raman blocata, de ce ma invart in jurul aceluiasi cerc, pentru a ajunge mereu si mereu in acelasi punct mort, de ce nu mi se destrama cercul, de ce nu mi se transforma intr-o dreapta asa cum puteam sa fac la ora de geometrie cu doar un creion si o radiera? Nu inteleg daca inima e cea care se joaca cu mine, nu inteleg daca orgoliul e cel care imi joaca feste si ma orbeste, nu inteleg daca e creierul meu defect si daca felul meu de a fi e cel care ma leaga inutil de tine. De ce tind sa vad perfectiunea in tine si de ce vad in tine tot ceea ce imi doresc ? De ce te amestec pe tine in lacrimile altora si de ce am nevoie de tine ca de o perna pe care o strang in brate atunci cand plang ? De ce nu incerc nici macar sa umplu golul pe care il lasi, de ce nu incerc nici macar sa sterg atingerea ta ? De ce nu imi cumpar un creion si o radiera sa imi desenez un trapez, o dreapta sau un cub ?
Pentru ca sunt un om limitat. Stiu sa desenez doar cercuri. Pe care nu reusesc sa le colorez frumos.
*
Si totusi, nu luati postul ca atare. “I’m no broken-hearted girl.”
Fie ca e vorba de regretul provocat de faptul ca nu ne-am urmat un vis, ca ne-am jignit partenera, ca ne-am certat cu mama, ca am uitat de ziua celui mai bun prieten, ca am pierdut bani, ca am inselat, ca am mintit, ca nu ne-am bucurat de ceea ce ni s-a oferit, ca nu am apreciat, ca am desconsiderat, ca nu am dat importanta, ca ne-am prefacut a fi imuni, ca nu am aratat ce trebuie sa aratam, toate, absolut toate sunt lucruri care dor. Desi suntem (perfect) constienti in momentul in care le savarsim, urmeaza profundul regret, urmeaza acel « As da timpul inapoi. », urmeaza acel « As vrea sa fie totul altfel. », urmeaza acel « Si nu mai pot face nimic. »
Si e drept ca deseori nici nu incercam sa remediem situatia pentru ca pornim din punctul mort « Oricum nu s-ar schimba nimic. » Si poate deseori asa e. Nu discreditez lasitatea aici, nu incurajez remedierea. Consider insa ca in momentul ala, ar trebui sa gandim de doua ori. Patru. O data cu inima, o data cu creierul. Si repeat. Probabil o vom da oricum in bara. Dar regretul, alaturi de dragoste, minciuna, ura, dezamagire, lacrimi, zambete, priviri, strangeri de mana, inseamna, probabil, viata.
E groaznic sa fii rapus de boli incurabile. Insa e cumplit sa fii rapus de suflet.
*
“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce ai ales.” (Personajul “Oracolul” în “The Matrix Reloaded”, replica gasita aici.)
Postul de pe pagina de About me, post ce cuprinde un singur amarat de randulet (Sunt un copil naiv, defect intr-o lume nebuna. Ajunge atat.), este pe locul doi in topul « Cele mai populare articole » de pe al meu blog. Vad zilnic in panoul de control WordPress tip: Updatează pagina ”About” astfel încât cititorii tăi să afle mai multe despre tine. Cred ca,curiozitatea e un atribut cu care ne nastem; la unii se dezvolta mai mult, la altii mai putin; unii reusesc sa o stapaneasca, altii sunt stapaniti de ea.
E, probabil, firesc sa iti doresti sa stii cine e omul care scrie. Intri in pagina de « About » si incerci sa afli cati ani are, ce mananca, ce haine poarta si cat poarta la pantofi cel ce scrie. Acolo vei afla doar ce vrea el sa afli, doar ce poate el sa spuna. Citindu-l, avand, de ce nu, rabdare sa parcurgi alaturi de el randuletele unui articol, obtii mai multe informatii decat ai putea obtine intr-o simpla pagina de « About ». Dar tu vrei mai mult, vrei ceva concret, vrei pe scurt. Daca esti un ignorant, te-nteleg, desi nu iti gasesc justificare. Daca blogerul pe care il citesti nu isi dezvaluie identitatea, precum Bad Pitzi, esti captivat, fermecat, atras de mister. Si iei lucrurile ca atare.
Ma numesc Pompilia. Am 20 de ani. Neimpliniti. E, insa, cam tarziu sa ne spunem „Incantat(a) de cunostinta.” M-am autointitulat Hubba Bubba pentru ca imi place cum suna, pentru ca e copilaros si parca suna a culoare, a miros de capsuni, a balonase mari, a vis. Insa gumele Hubba Bubba sunt scumpe si proaste. Zau. La inceput au un gust super duper, faci balonase gigante, insa in cateva minute gustul se duce si guma devine, scuzati-mi limbajul, de cacat. Ma tem insa ca,coincidenta face ca in viata reala sa fiu putin ca guma Hubba Bubba. Grozava la inceput, de cacat pe parcurs. Dar poate se gaseste cineva sa ma vada invers. Sau geniala de la inceput pan’ la sfarsit. Imi doresc doar ca eu si cel ce ma iubeste sa ma vad/ vada asa cum sunt. Fara sub si supra aprecieri.Cu defecte. Si calitati. Si defecte.
E drept ca e imposibil sa fii 100% obiectiv in ceea ce te priveste; e drept ca e greu sa fii realist; avem tendinta sa ne subapreciem, sau, daca ne numim Nikita, sa ne supraapreciem.
Dar ce-ar fi sa ne uitam in oglinda in ochii nostri si sa ne iubim? Cu defecte. Si calitati. Pentru ca ne-am simti mai bine, mai impacati cu noi insine, am fi mai increzatori. Si nu e doar chestie de teorie, increderea in sine atrage mai mult decat un bust de 100 de centimetri sau o talie de 60.
Indiferent de cat de defecti va vedeti, indiferent de cat de mult ii dezamagiti pe ceilalti, indiferent de cat de mult gresiti, capul sus si privirea inainte. Asta imi spune mereu bunicul meu cand lumea mi se prabuseste. Mereu imi dau lacrimile. Rareori pun treaba in practica. Incerc, insa, azi.
Nu fac bani din blog. Nu scriu pentru a-mi varsa frustrarile. Nu scriu pentru a parea mai interesanta. Scriu pentru ca-mi face bine. Pentru ca reusesc astfel sa nu uit cum se vorbeste si scrie corect romaneste. Pentru ca imi place sa cred ca mi-am facut prieteni virtuali, alaturi de care cresc in fiecare zi.Pentru ca aici am curaj sa imi dau jos masca. Si sa fiu eu.
Citeam pe blogul Alexandrei despre o intamplare nefericita: un prieten de al ei din copilarie s-a spanzurat. Dumnezeu sa il odihneasca!
Banuiesc ca e inutil sa precizez ca majoritatea celor care au comentat au spus referitor la oamenii care aleg aceasta cale ca sunt lasi, ca au idei tampite, ca aleg cea mai usoara cale, fara sa le pese de cei care raman in urma lor, suferind s.a.
Acum… vreau sa intreb : Cati dintre voi v-ati pus vreodata cu adevarat problema sa va sinucideti ? Spun cu adevarat pentru ca situatiile de genul « Ah, as vrea sa mor pen’ca m-a parasit iubi. » nu se pun la socoteala. De cate ori ati stat la un metru de geam dorindu-va ca in secundele imediat urmatoare sa il deschideti si sa sariti ? De cate ori v-ati uitat jos si v-ati gandit cum ati arata intinsi acolo, plini de sange, cu oameni adunati in jurul vostru ? De cate ori v-ati uitat in jos, gandindu-va daca in urma caderii va veti pierde viata sau veti ramane infirmi ? De cate ori v-ati gandit cum ar reactiona mama sau bunicul vostru ? De cate ori v-ati imaginat chipurile prietenilor vostri apropiati la auzul vestii ca voi ati murit ?
Sa ma scuzati insa greu imi va fi sa aprob comentariile in care imi spuneti « Eu ? Niciodata. Eu lupt. Eu nu sunt las(a). ». Citeam un comentariu pe blogul Alexandrei, scris de Nebunelul: « mi se pare un act de lasitate… desi consider ca iti trebuie mult curaj sa faci asta». E drept ca o (mare) parte din cei care aleg sa faca acest gest sunt, probabil, bolnavi. Dar zic si eu ca, desi vine ca o contrazicere a postului meu in care urlam zicand « Nu va resemnati ! », nu ar trebui sa ii judecati pe oamenii care, desi nu sufera de nicio boala mintala, aleg sa se sinucida. Ganditi-va la omul care nu este influentat de vreo boala, de vreo dependenta, ci de… un necaz, un of, o problema nu pe care nu poate sa o rezolve, ci o problema care il macina, ii scoate sufletul, il innebuneste, il subjuga. Pierzand sau nu controlul, esti chinuit, distrus, faramitat nu de gasirea rezolvarii problemei ci de problema in sine, de ceea ce presupune ea ; fiecare lacrima, fiecare gol in stomac, fiecare clipa de frica te duc in pragul disperarii, iti pun mana pe manerul geamului, apasa butonul liftului catre ultimul etaj, iti pun mana pe sfoara si sapun. Nu nerabdarea, nu faptul ca nu ii acorzi timpului timp sa le rezolve pe toate, ci lacrimile, golurile in stomac, frica, toate sentimentele acelea de 4 sau 5 zile te imping sa da.
Nu incercati sa cautati justificari, sa faceti acuzatii de lasitate, de dementa ; eu o pot acuza pe Monica Columbeanu ca e materialista, dar eu nu sunt in locul ei sa stiu ce simte, ce gandeste, cum traieste. Daca te-ai uitat pe geam, in jos, daca te-ai vazut acolo, scrie. Daca nu, abtine-te.
Blogu' lu' Pompi 