‘Esti la fel, dar totul in tine e altfel.’

In ultima vreme, am citit de la niste fete dragi mie niste povesti triste, cu un EL si o EA, cu ceva lacrimi, cu ceva inimi frante, cu ceva regrete, cu ceva neimpliniri, cu ceva durere…

Cand am scris „Let’s talk about broken hearts” am facut-o cu intentia de a ajuta alte inimi frante. Inainte sa aflu cum e, nu va intelegeam. De ceva timp insa o fac. Si stiu cum e sa fii in stadiul de negare, asa cum v-am gasit pe unele dintre voi, cand te dai puternica si crezi ca ti-e bine. Stiu si cum e sa cazi si sa doara. Stiu ca in momentul ala, „Fii puternica!” nu e de ajuns. Stiu ca „Lasa, ca tu esti frumoasa si desteapta si el e un porc care nu te merita.” nu ajuta la nimic, din contra. Stiu ca e greu sa maschezi ochi umflati, e greu sa mimezi fericire, e greu sa IL privesti, e greu sa iti amintesti de trecut. Si e imposibil sa faci sa nu mai doara, durerea aia din piept parca-ti sfasie sufletul, iti zdrobeste inima, iti fura cate un pic din ultimul strop de viata.

Da, doare, nu, nu e doar un cosmar, da, e greu, nu, nu e imposibil. Aveti nevoie doar de timp. Si de prieteni alaturi. Si de imbratisari. Si poate ca e mai bine fara cuvinte…

Nu cred in existenta unor pasi de vindecare, asa cum nu cred in vindecare 100%. Cred insa ca, desi a devenit un cliseu, „Lucrurile chiar se intampla cu un scop dintr-un motiv.”. Pe care cu siguranta nu il vedeti acum, dar il veti vedea mai incolo.

Plangeti, suferiti, lasati timpul sa treaca, lasati rana sa se vindece.

Apoi, poate, pentru un moment, desi va credeti vindecate, aveti tendinta sa mergeti iar in trecut, sa dezgropati lucruri, pentru ca nu va simtiti impacate, pentru ca inca doare uneori, insa trebuie sa renuntati, sa luati naibii lucrurile ca atare si sa va detasati.

Poate, pentru un moment, ati avut impresia ca daca va ambitionati catusi de putin, puteti cuceri lumea. Lumea voastra. Insa uneori nu e deloc asa. Dar nu lasati asta sa va opreasca. O veti cuceri, candva, cumva, fara indoiala.

Soon I’ll grow up and I won’t even flinch at your name.”

Stupid in love.

Mai intai, a fost articolul Andrei. Apoi, cel al lui Grapefruits. Ambele despre… femei, indragostite, proaste.

Sunt sigura ca si barbatii – pampalai (sau nu) patesc uneori ca noi (stiati de existenta acestui cuvant, nu?!). Insa noi, muierile, avem darul asta idiot de a fi proaste cand iubim.

Ne-a parasit, ne-a refuzat, nu ne vrea. Credem ca putem accepta asta. Ne mintim ca ne-a trecut, insa ne trezim plangand dupa el. Dar nimic nu il aduce inapoi…

Se preface a fi neinteresat, se foloseste de noi, ne intinde nervii la maxim cu jocurile lui de bad boy, se perinda in fata ochilor nostri cu noile cuceriri, in fine, e un porc. Insa nu vrem sa credem asta, e atat de dragut si inteligent si pare manierat si … a, da, cand isi da jos costumul…grohaie. Dar noi nu vrem sa auzim grohaitul.

Ne minte, ne prefacem ca nu observam. Ne prefacem atat in fata lui, cat si in fata noastra. Pentru ca nu vrem sa acceptam.

E un trantor. Nu lucreaza, nu ne ajuta la treburile casnice. El insa nu e vinovat. Saracul, doar nu se va angaja sofer, el are diploma de facultate. La FF, dar ce conteaza? Il putem intretine noi, din salariul nostru, nu?!

Ne inseala, il iertam. Cu siguranta nu putem sa il mai vedem la fel, cu siguranta ne mintim ca nu se va mai repeta desi in noi zace o frustrare teribila la gandul ca s-ar putea intampla iar. Pentru ca iertam, dar nu uitam.

Se poarta urat cu noi (nu, nu aici e capitolul legat de violenta, verbala cat si fizica), incercam sa gasim vina la noi. Ne spunem ca sigur am gresit noi cu ceva, poate camasile nu ii sunt bine apretate, poate dunga de la pantaloni nu e dunga, poate e stresat la serviciu, poate afara ploua. Nu acceptam ca suntem atat de proaste incat sa iubim un astfel de om.

Violenta verbala. Prima oara, ne amagim ca i-a scapat. Sigur e de la oboseala. A doua oara, de la alcool. A treia oara, sigur l-am enervat noi. A patra oara…sigur si-a pierdut cumpatul, probabil pentru ca am avut tupeul sa il palmuim. Shame on us. Nu?!

Violenta fizica. Prima oara, ne-a lovit din greseala. A doua oara a dat din instinct. A treia oara… noi am depasit limita, era normal sa reactioneze asa. A patra oara… plecam la mama. A cincea oara (da, evident ca ne-am intors de la mama) a dat pentru ca… a crezut ca avem o aventura cu vecinul care ne-a ajutat sa caram sacosele. A sasea oara, am ajuns la spital. E nevoie sa ajungem la zece, in spital, cu fata desfigurata, cu 4 coaste rupte, cu dintii rupti, mana rupta si pline de vanatai pe spate?

De ce? Pentru ca prima oara cand s-a intamplat nu am avut curaj sa punem punct? Nu, nu insinuez ca daca ii scapa o palma sau te inseala, in secunda imediat urmatoare trebuie sa bagi divort, ajungand cu cei doi copii pe drumuri, traind dintr-o pensie alimentara de 150 de lei si dintr-un salariu minim pe economie. Asa spune si Grapefruits. Insa banuiesc ca tu, femeie, nu doresti ca ai tai copii sa priveasca scene de groaza de trei ori pe saptamana cand tata o bate pe mama.

Grapefruits nu realizeaza ca nici macar o femeie care e doctor in stiinte politice, e independenta, e inteligenta, e responsabila… nici macar ea nu are, intial, curajul sa se trezeasca, sa vada cu cine imparte patul, sa realizeze ca s-au depasit limite, sa puna punct.

Pentru ca suntem proaste. Fraierici, cum ar zice Emmis. Pentru ca asa e in dragoste, pentru noi, pentru unele.

De ce Ileana Lazariuc s-a maritat cu Ion Ion Tiriac, desi el cu cateva luni in urma, se despartise de ea si se casatorise cu Maria Marinescu? Pentru bani? Pentru faima? De dragul vremurilor trecute? Pentru ca il iubeste? Pentru ca e proasta? Sau pentru ca e desteapta, asa cum probabil Grapefruits ar presupune? Si cum se va termina asta, oare?!

As milita poate impotriva dragostei. Nu pentru ca eu nu am cunoscut-o si nu pentru ca eu nu am simtit cum e. Ci pentru ca poate prea multi sunt raniti, iar fericirea, entuziasmul si fluturasii de la inceputul relatiei nu compenseaza nici pe un sfert dezamagirea, suferinta, lacrimile de dupa. Si cu siguranta nici ranile. Ranile sufletului, ranile trupului.

Nu pot sa va spun sa nu fiti proaste in dragoste. Pentru ca veti fi. Insa amintiti-va sa va treziti si puneti punct cand e momentul. Nimeni nu va poate aduce inapoi anii pierduti, nimeni nu va poate sterge cicatricile de dupa bataie, nimeni nu va poate sterge cu buretele durerea din suflet.

LE: Recomand articolul Alex’andrei, cel de aici.

Cititi reactia Mayei, aici.

Nu stiu cati dintre voi realizeaza ca violenta in familie e un fenomen care, din pacate, ia amploare. Si prea multe femei le permit sotilor lor prea multe.

Recunosc, sunt dependenta.

Nu stiu cum sa va zic, da’… sunt dependenta. Nu de oje mov si ape de toaleta cu aroma de cocos, nu doar de cercei si spray de par, nu doar de placa si 3 in 1. Sunt dependenta de miresici.ro. Mnoh, dupa ce va opriti din ras, treceti la paragraful urmator.

Ideea e ca am descoperit atat de multe subiecte, atat de multe probleme, atat de multe nelamuriri, atat de multe sfaturi … am auzit de formatii, de fotografi si cameramani, de sali de nunta, am vazut poze cu mirese proband rochii (aici tre’ sa precizez ca majoritatea mi s-au parut kitschoase, de prost gust, extrem de impopotonate, ridicole) si nu ma mai satur ! In fiecare zi descopar informatii sau topicuri noi ba despre o traditie (desi le cam stiu pe majoritatea), ba despre o formatie, ba despre buchete de mireasa, ba despre verighete, ba despre aranjamente, ba despre sali… Nu ma mai pot opri ! Sunt dependenta. Si nu ma tratez. Poate trece de la sine. Sau poate…

Acum un an ma vedeam organizator de evenimente. Pai cred ca as ajunge in rai sa fac din organizatul unor nunti, spre exemplu, o meserie. Da’ io cred ca la noi in Romanica nu-s exagerat de multi cei care isi permit sa apeleze la un wedding planner, iar in Brasov cu atat mai putin, zic eu. Adica omu’ isi dramuieste fiecare banut, e nasol sa dea un comision unui oarecare pentru niste treburi pe care le poate rezolva singur. Deci se duce naibii cariera mea.

In alta ordine de idei, sunt o putoare ordinara, noroc de I., ca ma mai scoate din cotet cocina casa si ma cara dupa ea la facultate. A, da, imi detest, dispretuiesc, urasc din strafundurile fiecarui coltisor de suflet .. facultatea ! Nu doar pentru materii, proiecte, oamenii de pe acolo, secretarele afurisite, bancile idioate … ci pentru toate astea si inca alte 592 de motive in plus. Daca mi s-ar oferi maine un post cu un salariu fie el de 300 de amarati de euroi, as renunta la facultatea asta fara sa clipesc ! Zau.

Asa … alte frustrari, framantari, idei stupide n-am, poate v-as mai povesti despre cum am idei de agatat da’ n-am pe cine, poate v-as povesti de ce-am plans aseara, da’ nu-mi amintesc, cred ca de vina era nu alcoolul, ci surpriza, faptul ca-s sensibiloasa din cale-afara siiiiiii caaaaa … nu stiu, cred ca mi-am amintit una-alta, m-a cuprins regretul, m-au cuprins remuscarile si uite asa defrisam padurile ca sa am io cu ce-mi sterge lacrimile alea nenorocite.

Voiam sa va mai zic ceva, da’ am uitat. Cred ca era ceva de genul « Scuzati, Mariile Voastre, inactivitatea mea, faptul ca-s un musafir pe care nu-l mai vedeti cu atata drag, da’ tre’ sa-si piarda cineva timpul deloc pretios pe miresici.ro .» Sunt dependenta. Si nu ma tratez !

Voi ce mai faceti, ce-ati mai demolat, stricat, invatat, vazut ? De ce dulciuri, bauturi, accesorii, chestii sunteti dependenti ? Repede acilea, ca la spovedanie, sir indian, va rog.

Let’s talk about broken hearts.

Niciodata nu am inteles de ce oamenii plang atat, de ce sufera atat, de ce le ia atat de mult timp sa se vindece. Ii condamnam, blamam, descreditam pe cei suferinzi. Toate astea pana cand…am devenit una de-a lor. Si atunci…am inteles.

Mie mi s-a intamplat cea mai putin dureroasa frangere de inima. Nu am fost mintita. Nu am fost inselata. Nu am fost batuta. Nu am fost parasita.

Insa a durut. Poate nu la fel de tare, dar a durut. Rau. Vreo 27 de zile. De ochi umflati. De « De ce ?»-uri. De lacrimi, de « Nu mai pot. », de dureri in piept. De ore tarzii ce te prind imbratisand perna, de servetele pe birou, pat, covor, de stari urate, de ciufutenie, de zile fara chef, de lipsa de viata. De plans, taiat vene, lamentat.

De convorbiri prelungite cu prietenele la telefon. Prietene care incearca sa te scoata din starea aia. O data, de doua ori, de trei ori. A patra oara se plictisesc. O lasa balta. Dar oare ele nu-nteleg ca ai nevoie de timp ? Timp sa plangi, timp sa te auto-distrugi, timp sa visezi, timp sa suferi ?

De convorbiri cu el, convorbiri pe care nu ti le doresti, convorbiri afurisite, convorbiri in care plangi, fara ca el sa stie, pentru ca te prefaci ca esti bine, te prefaci ca a trecut, cand de fapt inca doare, te prefaci ca ai trecut peste, te prefaci ca nu ti-a frant inima dar ea e facuta bucatele.

De mimat fericire, de dres vocea la telefon in fata celor care nu ar trebui sa te stie trista, daramite sa-ti vada fata umflata de plans.

27 de zile de incercari de a-ti umple timpul, incercari care esueaza, iar tu sfarsesti tot printre servetele.

27 de zile de « As fi vrut sa fie altfel …», de neputinta, de regrete si evident, de plans.

Am simtit pe propria-mi piele ce inseamna sa fii gol pe dinauntru. Am simtit pe proprii obraji ce inseamna sa plangi zilnic, timp de o luna. Am simtit cum e sa ai inima franta si, desi nu e o senzatie la fel de afurisita ca o durere de masea, e a naibii de urata.

Cand s-a terminat totul ? Nu atunci cand am numarat zilele de suferinta si nici pachetele de servetele. Poate atunci cand l-am vazut (fericit) in bratele alteia, poate atunci cand am realizat de ce nu eram eu potrivita, poate atunci cand am inteles ca nu exista alta cale. Am simtit un cutit infipt in moalele capului si un puternic nod in gat, am fost intr-un fel de transa cateva ore si apoi m-am eliberat. Si-am inceput sa zambesc. Si am regretat doar faptul ca nu a venit nimeni sa ma scuture zdravan si sa urle la mine zicand ceea ce mie nu mi s-a zis pe cel mai taios ton cu putinta :

« Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »*

Poate-am suferit prea mult, poate-am dramatizat prea mult, poate nu-s cea mai in masura sa dau sfaturi insa … eu cred ca cel mai mult ajuta sa plangi. Cea mai mare greseala este sa te arunci in cele mai provocatoare haine si sa iesi in club cu fetele. O sa te intorci acasa simtindu-te, poate, si mai mizerabil. Ia-ti tot timpul de care ai nevoie si plangi, analizeaza, sufera. Ai dreptul asta. Ai nevoia asta. Nu uita insa sa iti spui la un moment dat acel : « Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »

Sa nu te minti insa spunandu-ti ca esti vindecata complet. Nu vei fi niciodata, pentru ca ti-a lasat, fara indoiala, o urma undeva. Urma pe care, am zis nu demult, o vei avea mereu in privire.

Astazi am citit undeva ca ii place o piesa care-mi place si mie. Am zambit.  M-am uitat pe geam si ningea frumos. M-am lasat pentru o clipa sa visez. … Si-am plans. Si-mi pare rau. Si regret. Insa trebuie sa merg mai departe. Mi-am sters repede lacrimile. Pentru ca a fost destul…

Si asta trebuie sa faci si tu, inima franta.

Heart_Broken_by_truth__hurts

*Fraza ii apartine lui Rhenus, o gasiti aici.

** Imagine furata de pe deviantart.com.

Fereastra casei tale.

De la fereastra casei tale stropii de ploaie sunt tot atat de reci? De la fereastra casei tale cerul e tot gri si trist ? De la fereastra casei tale se vad frunzele uscate calcate-n picioare de trecatori?

Ah, ti-ai pus termopan cu indiferenta, nepasare si insensibilitate? Cand ti l-ai schimbat? L-ai luat in rate? Ti l-au facut cadou prostituatele din coltul strazii?

Si acum de la fereastra casei tale tu vezi razele de soare ? Si pomii infloriti ? Si copiii veseli ?

Mie-mi place fereastra mea. Cu ploaia rece si cerul intunecat si noroi pe strazi. Ea-mi cunoaste lacrimile si zambetele, golurile si fluturasii din stomac. Fereastra mea ma apara de frig si canicula.

Fereastra ta se degradeaza incet-incet si o sa te tai in cioburi. Iar eu…eu nu voi fi acolo sa savurez clipa. Eu ma voi bucura de razele de soare.

*Clip vazut, furat si adoptat de la Andra.

Sfaturi pentru inselati?!

Tre’ sa v-aduc la cunostinta diverse perle de la utilizatorii idioti de Google, da’ poa’ va plictisesc cu asta alt’dat’.

M-a pus insa pe ganduri un anumit search : „sfaturi pentru inselati”. Sa nu va asteptati la sfaturi, sunt cea-mai-in-nemasura de dat sfaturi. In nimicitia (cuvantul asta NU exista in Deeex?) mea insa, consider ca este absolut imperios si necesar (da, imperios e al doilea neologism pe care l-am invatat in ultimii 5 ani) sa imi scriu mie pentru ceea ce voi pati. Sunt sigura ca voi da, spre norocul meu, cum altfel, de un mitocan-marlan-curvar-dobitoc de-mi va pune coarne, imi va sfasia sufletul si alte chestii pe care i le voi pune prosteste pe tava.

Draga EU,

Stiu ca suferi acum si ca citesti plangand aceste versuri randuri, dar da-ti dracu’ doua palmi palme si revino-ti. Bine, ai dreptul sa bocesti 2 saptamani, dupa care misca-ti dosu’ si shakeuieste-l prin cluburi de fitze cu alti marlani ce-ti vor rupe fasu’ gatu’ ce se poate rupe.

Te-a iubit. L-ai iubit. Ati facut sex nebun. V-ati suportat toanele, capriciile, mofturile, tampeniile. A venit insa momentul in care ai intrat pe usa si l-ai prins cu alta-n pat. E barbat si el, intelege-l. Vorba Samanthei, e in codul lor genetic sa insele. (Daca esti baiat si n-ai asta-n codul genetic, lasa numarul de telefon la intrare).

Il ierti o data, ca doar il iubesti si te visezi in rochie de mireasa alaturi de el si cu sleafta de copchii dupa voi, la mare. Dar a doua oara, deja esti proasta, a treia oara-ti iei catrafusele si pleci. Si-l dai dracu’. Ca oricum ii un bou si nu merita o printesiCA CA tine. (Tu ai fo fidela, sper. Daca nu, bravo tie, entelijento, pupa-te-ar mama.) Deci fugi mancand pamantul si nu te mai lasa tarata in rahat.

Cu stima si respect,

Cu mila si compasiune,

Cu dragoste si lehamite,

Draga EU.

Acum partea serioasa a problemei. Am mai vorbit in articolul „Barbatii inseala pen’ca E porci si femeile inseala pen’ca E curve, dom’le !” despre inselat. N-am discutat insa despre ce facem in momentul in care partenerul ne inseala. Cum trecem peste? Cum iertam? Cum uitam? Putem uita? Cat avem voie sa plangem? Cum masuram suferinta? Cum o stergem? Inselam si noi ca sa ne razbunam? Adunam frustrari? Ne ascundem lacrimile? Mergem inainte dar nimic nu va mai fi la fel? Ne ducem drept dracu’? Voi ce faceti?

And the winner is…

O sa incerc sa fiu concisa, desi e putintel cam dificil.

Am pornit concursul de la ideea de a ne oferi unii altora melodii frumoase…de plans sau de dansat pe mese. Obiectiva nu am putut fi, asta era evident. Asa cum era clar, la mine ar fi prins doar anumite genuri muzicale, anumiti cantareti, anumite versuri. Starea in care ma aflam nu era dispusa sa ma lase sa-mi shakeuiesc assu’, ci doar sa ma bag sub patura si sa ascult piese care nu faceau altceva decat sa…doara si mai tare.

Acestea fiind spuse, va multumesc pentru ca ati participat la concurs, va respect gusturile in materie de muzica, asa cum va rog sa nu va cacati nici voi in gusturile mele si cu atat mai putin, in alegerea mea.

La concurs au participat 22 de persoane cu 84 de melodii. Desi nici una nu a reusit performanta de a-mi infige un cutit in ficat, desi au fost 12 melodii care mi-au facut cu ochiul, apoi au ramas 3 in marea finala, am ales drept castigatoare piesa Whiskey lullaby – Brad Paisley & Alison Krauss, trimisa de Eliza. Urmeaza sa ii trimit un mail si sa vedem ce provocare imi pregateste.
Hei, daca gasiti vreodata piese care pentru voi inseamna ceva, indiferent ca inseamna lacrimi sau zambete, astept sa le impartasiti cu noi. Va multumesc.

P.S.: La comentarii aveti o intreaga colectie de melodii de bocit, cand am timp va pun si ceva de zbantuit.

Multumesc mult pentru ca ati participat.