Ta-na-na-na!

Am ajuns la infimul numar de 3000 de comentarii si, dupa cum voi NU stiati, am hotarat de ceva vreme sa ii trimit respectivului/ respectivei o, evident, carte postalaaaa.

Cine trebuie sa imi dea un mail cu numele si adresa? Vedeti si vooooooi:

[Multumesc pentru ca sunteti niste palavragii far’ de pereche la articolasele mele sensibiloase si siropoaseee.]

Anunțuri

Hai nu zau.

In mod miraculos, desi astazi m-am trezit intr-un asa hal incat ziceai c-am baut toata noaptea, am reusit sa va raspund la comentarii, asadar daca aveati vreo nelamurire, puteti sa aruncati un ochi pe ici, pe colo. Apoi, am reusit chiar sa va si citesc blogurile si daca reusesc sa mai fac inca doua-trei lucruri pe ziua de azi ma declar campioana absoluta.

N-as putea spune ca duc lipsa de inspiratie, insa mi-as dori atat de tare sa scriu articole precum « Let’s talk about broken hearts » si « Game over », insa pentru asta am nevoie de suflet, iar al meu ori nu-i pe-acasa, ori leneveste pe-o canapea (in)comoda ori e putin defect sau gol sau e nimic.

De cateva saptamani bune voiam sa aduc niste nume in discutie, dar n-am apucat.

« Puya, Fizz si Spitalul de Urgenta. » Exact asa arata un drafts in al meu telefon, scris si salvat sa-mi pot aminti despre ce vreau sa vorbesc.

Ce au numele astea in comun ? Sa zicem ca oamenii astia, atat de diferiti intre ei, incearca sa duca un fel de campanie anti fitze si anti chestii de cacat de la noi din tara.

Fizz, autobotezat Bob Taylor, cic-ar duce, culmea ironiei, o campanie anti fitze. Tocmai el, intruchiparea snobismului, regele blanurilor nesimtit de scumpe si nesimtit de ridicole… Nu va pot da detalii, nu le-am retinut, stiu doar ca mi-a fost dat sa-l ascult pe omu’ asta la Rai da’ buni si mi se pare asa o idiotenie ca tocmai Fizz sa initieze o campanie anti fitze. E ca si cum as initia eu o campanie anti Feti Frumosi, zau asa.

Spitalul de Urgenta are un nou album, intitulat F.P.S. (adica Fondul Proprietatii de Stat, First Person Shooter sau Fotbal, Politica si Sex) si banuiesc ca vor sa loveasca acolo unde doare, nu stiu insa daca toata chestia asta va avea si efect.

Tot la capitolul de lovit unde doare il avem astazi pe mult-prea-stimatul Puya (fanii sa n-arunce cu rosii-n mine, iar aia de is anti Puya sa se-abtina din a-l huidui). Acum, incercati sa intelegeti ca n-am nimic cu omu’ asta, cred doar ca e putin semi-analfabet, ah, ooops, ok, nu-tocmai-trecut-prin-bancile-scolii. Ii ascultam piesele inainte? Banuiesc ca da. I le ascult acum? Cu siguranta, da. Tocmai despre ultimele lui piese,  « Undeva-n Balcani » si  « Change » vreau sa vorbim astazi. Eu stiu ca versurile pieselor lui reflecta realitatea din Romania. Eu stiu ca ritmul e ametitor si stiu ca daca piesele astea ar fi fost cantate de Paula Seling, pe ritm de blues, n-ar fi auzit nimeni de ele. Mai stiu insa ca multi nu vad dincolo de mesaj, ci se rezuma la « Ba, ai piesa aia noua a lu’ Puya ? Marfa, ba, sa mi-o dai si mie sa mi-o pun pe telefon. » Ah, si mai stiu ceva : piesele astea au succes in mod special, culmea, tocmai la oamenii pe care versurile ii critica. E drept, si eu ascult Puya si asculta si Ada si uite ca nici una din noi nu e o pitzipoanca superficiala, da’ raman si eu putin uimita sa vad toti cocalarii care au ringtone la telefon tocmai piesa care arunca cu noroi in ei, raman si eu putin stupefiata ca in club, tocmai pitzipoancele pe care Puya le ataca, tocmai ele se rup pe mese pe melodiile astea, raman putin pe ganduri cand aud la o femeie de 38 de ani melodia asta pe telefon, aceeasi femeie care se uita la Acces direct, la un nou scandal intre Nikita si Naomi sau Senzual si Zavoranu. Felicitari, Puya, acest Dan Diaconescu Jr. al Romaniei care reuseste sa faca bani din prostia altora. Sunt sigura ca Puya avea un mesaj de transmis, insa el nu a ajuns la cine trebuie si in modul in care trebuie… Totusi, sa nu-l compatimim, el a mizat clar pe comercialul din piesele astea, probabil mai mult decat pe mesaj. Asta opus celor de la Parazitii, pe care se gasesc totusi unii (care n-au absolut nicio treaba cu tot ceea ce Parazitii reprezinta) sa ii asculte doar pentru ca, in viziunea lor, e cool sa asculti Parazitii, probabil datorita etichetei de interzis minorilor sub 18 ani.

Despre pitzipoance, cocalari, pseudovedete si alte rahaturi nulitati care se perinda la televizor nici nu vreau sa mai vorbesc. Am inceput sa ma obisnuiesc cu ei si sa nu ma mai minunez de prostie. Pur si simplu sunt mult mai multi decat mine ca sa ii pot da fiecaruia peste bot si sa-l trimit la spalat toalete. Se vor duce singuri sau ii va conduce destinul, intr-un final.

Chiar crezi ca you can change the world? Think again, my friend.

Change the world, my ass!

Primul pas. Eu sau tu?

Am citit la Jasmin un articol care mi-a facut neuronasii sa topaie de veselie si sa croseteze niste idei geniale. Ideea articolului lui Jasmin porneste de la intrebarea : « EA poate face primul pas ? Cum vede EL asta ? » Un comentariu extrem de bun a dat KingSnake in care explica toate situatiile posibile. Pentru ca statisticile spun ca 73.06% dintre voi nu vor pune soarecu’ la bataie sa se holbeze si benoclatoarele voastre la respectivul comment, incerc sa va redau eu acilisea situatiunea si apoi ne punem pe dezbatut.

1. Ea il abordeaza (dupa indelungi framantari, discutii interminabile cu prietenele, consultat astre s.a.).

  • El  era/ devine interesat, urmeaza chestia cu pus corazonu’ la bataie si intreg tacamul romantico-ceva.
  • El nu era/ e neaparat interesat, insa vede o oportunitate pentru ceva distractie, saraca fata-si primeste corazonu’ la pachet, terfelit, zgariat, facut praf.
  • El o refuza, lista de motive e lunga tare, da’ ar face bine sa-i zica adevarul, sa stie fata la ce are de lucrat. (Aveti atata barbatie in voi incat sa ii spuneti de ce, nu intr-o maniera insensibilo-mitocaneasca, insa nici nu inventati lucruri-problema-la-voi, care nu exista, doar ca sa nu o faceti sa sufere.)

2. Ea il abordeaza subtil.

  • El nu se prinde, tipa tre’ sa schimbe tehnica sau sa o lase balta, alegerea e a ei.
  • El se prinde (baiat destept, manca-l-ar mama), vezi punctul 1.

3. Ea nu il abordeaza.

  • O face insa el. Se lasa cu happy end sau vanatai. Dupa caz.
  • Nu o face nici el. Saraca fata, mi-e mila de ea, sa-i dea cineva o doza de Cola tupeu.

Daca inca sunteti aici si nu v-am pierdut undeva pe drum, e de bine. Pen’ca acum incepe distractia. Am facut si eu primul pas.  De cateva-multe ori. M-am ars o singura data. Din motive, sa le zicem, habar-n-am-cum-sa-le-zicem. Fu naspa, va spuneam in articolul anterior ca, din punctul meu de vedere, doare mai tare sa esuezi decat dor framantarile de a nu fi incercat, dar dupa 5 baxuri de servetele consumate, trec toate.

Revenind… incercam sa emit o idee geniala, filosofica da’ cred ca merg pe maniera mea retardo-infantila. Asadar, zic, daca oricum femeia a devenit independenta din punct de vedere financiar, daca oricum femeia ocupa pozitii de conducere, daca oricum femeia preia uneori fraiele in pat, daca oricum femeia e deseori cocosu-n casa, de ce nu poate femeia sa faca primul pas fara a se crede despre ea ca e usuratica? E drept, conteaza modalitatea prin care ea va abordeaza si e drept, printre femeile care fac primul pas se vor numara si unele usuratice, dar de ce, daca te-as chema la cafea, ai ridica spranceana si-ai stramba din nas ?

P.S.: Citind niste comentarii tot la Jasmin, mi-a venit in cap inca o intrebare: cum ti-ar placea sa fii agatat(a)? Astfel incat cel/ cea care incearca sa te agate sa nu fie considerat(a) fustangiu/ usuratica? Si nu, n-am io probleme de genu’, zau ca-s fata descurcareata.

LE: O provocasem de tipa aia buna si nebuna de pe blogul DeFete sa ne vorbeasca despre cum e la ea cu “Primul pas. Eu sau tu?!”. Gasiti articolul aici. Mai are rost sa precizez ca, daca vi-l recomand, e cu siguranta mirific?

Hubba a murit?! Pe dinauntru, poate.

Acum o saptamana ma gugalise cineva crezand ca “hubba a murit”. Eram profund intrigata, mai ales ca pe vremea aia cred ca eram ceva mai vie ca acu’.

Pe scurt insa, am avut o saptamana aiaiai (nu gasesc alt adjectiv, dar ideea e ca e de rau), toata inspiratia mea pentru scris s-a dus pe apa Sambetei, lucrul rau de care v-am spus e mai putin rau, dar tot rau, lucrul bun e mai putin bun, dar tot bun.

Azi nu va spun nimic interesant, insa imi platesc niste datorii.

Prima ar fi : va amintiti concursul ala mirobolant cu melodii ? Eh, castigatoarea, Eliza, ma provocase sa ma inregistrez cantand refrenul piesei castigatoare si sa postez inregistrarea pe blog. Am reusit sa o si transform din .amr in .mp3 (nu eu-eu, dar, hei, la ce-s buni prietenii ? [Multumesc  ] ) si va puteti lasa timpanul zgariat acilisea de vocea mea nu tocmai de privighetoare.

A doua datorie : v-am spus, in treacat, ce-i drept, ca va arat niste poze de la nunta, am intrat in posesia a doar doua, asa ca deocamdata va multumiti doar cu una, in care arat relativ a om.

Am inceput sa va citesc, activi ati mai fost, stimati colegi de suferinta, da’ vedeti voi, WordPressu’ inca doarme ca imi cam da cu virgula la postarea de comentarii.

Atat pentru dimineata asta racoroasa, ma retrag, mi se raceste 3 in 1. S-aveti un weekend mi-ri-fic!

3129

P.S.: Astazi e ziua de nastere a celei mai bune prietene ale mele, M., ii urez sa-mi traiasca, pen’ca eu una n-as trai fara ea.

Ramas bun!

Zilele trecute multi blogeri (dintr-astia micuti, ca min’) se plangeau de lipsa de inspiratie. Zilele astea isi cauta inspiratia undeva pe malurile marii, printre scoici si nisip.

Nimeni nu isi abandoneaza insa blogul. Pentru ca, daca pentru tine blogul inseamna parte din sufletul tau, esti incapabil sa il distrugi. Mai ales daca el e acea hartie virtuala care suporta orice: vise, sperante, dezamagiri, despartiri.

Am scris pentru ca mi-a facut bine mie sa scriu. Pentru ca pe blogul asta ma simt EU. Si atat.

Am ajuns ca pe parcurs sa nu imi mai pese daca reusesti sa ma vezi si altfel. Daca la inceput, eram entuziasmata in incercarea de a gasi subiecte bune de scris si eram nerabdatoare sa vad amaratele alea de cifre din trafic, acum am ajuns la stadiul in care cifrele nu mai valoreaza nimic pentru mine. Nu ele imi dau certitudinea ca sunt citita de oameni buni, frumosi, curati, nu ele ma asigura ca exista cineva care sa-mi inteleaga perfect frustrarile.

Urasc intrebarea « De ce nu mai scrii ? ». Nu scriu pentru ca n-am inspiratie, nu scriu pentru ca nu am timp, nu am chef, nu am dispozitia necesara. Nu scriu pentru ca n-am nimic bun de zis.

Acestea fiind spuse, imi iau ramas bun de la voi. Nu e un adio. E un simplu ramas bun. Ramane sa ne vedem/ auzim/ citim ceva mai incolo. Cand moleseala verii, lenea si lipsa inspiratiei ne vor parasi pe toti. Cand voi fi terminat de adunat 352 de ore de somn. Cand imi voi rezolva problemele si voi putea zburda c-un zambet larg pe fata. Cand o sa ma satur de vantul ce-mi bate prin plete. Cand sufletul nu ma va mai durea de la supradoza de lacrimi.

P.S. 1 : Pentru cei gen Invatatorul sau Koodooletz, care-mi dadeau un cot in stomac  de fiecare data cand luam o pauza din postat : ia poftiti, domniile voastre, de serviti articolele mele de suflet :

Sunt defecta intr-o lume imperfecta, dar tu iubeste-ma asa cum sunt.

Mi-e dor. Si doare.

I’m everything I am Because you loved me.

Cenusareasa, caut Fat Frumos. Part II.

Pitzipoanca parazit

Lasilor.

Femei. Materialiste.

Nu te mai minti.

Ma sting.

P.S. 2: Voi fi zgarcita cu raspunsurile la comentariile voastre. Voi fi zgarcita cu postarea de articole, desi voi continua sa scriu. In drafts.

P.S. 3 : Nu am uitat de liga noastra. Poate m-a mahnit putin dezinteresul. Asta nu inseamna ca o lasam balta. Nicidecum. Poate imi va veni inspiratia pentru numele grupului. Poate cu putin ajutor :

Reggio Calabria_307-05-59-19-2630

P.S.4: Un mic bonus, un clip pe care l-a publicat si Koodoo, pe care nu pot sa nu il public si eu: