‘Esti la fel, dar totul in tine e altfel.’

In ultima vreme, am citit de la niste fete dragi mie niste povesti triste, cu un EL si o EA, cu ceva lacrimi, cu ceva inimi frante, cu ceva regrete, cu ceva neimpliniri, cu ceva durere…

Cand am scris „Let’s talk about broken hearts” am facut-o cu intentia de a ajuta alte inimi frante. Inainte sa aflu cum e, nu va intelegeam. De ceva timp insa o fac. Si stiu cum e sa fii in stadiul de negare, asa cum v-am gasit pe unele dintre voi, cand te dai puternica si crezi ca ti-e bine. Stiu si cum e sa cazi si sa doara. Stiu ca in momentul ala, „Fii puternica!” nu e de ajuns. Stiu ca „Lasa, ca tu esti frumoasa si desteapta si el e un porc care nu te merita.” nu ajuta la nimic, din contra. Stiu ca e greu sa maschezi ochi umflati, e greu sa mimezi fericire, e greu sa IL privesti, e greu sa iti amintesti de trecut. Si e imposibil sa faci sa nu mai doara, durerea aia din piept parca-ti sfasie sufletul, iti zdrobeste inima, iti fura cate un pic din ultimul strop de viata.

Da, doare, nu, nu e doar un cosmar, da, e greu, nu, nu e imposibil. Aveti nevoie doar de timp. Si de prieteni alaturi. Si de imbratisari. Si poate ca e mai bine fara cuvinte…

Nu cred in existenta unor pasi de vindecare, asa cum nu cred in vindecare 100%. Cred insa ca, desi a devenit un cliseu, „Lucrurile chiar se intampla cu un scop dintr-un motiv.”. Pe care cu siguranta nu il vedeti acum, dar il veti vedea mai incolo.

Plangeti, suferiti, lasati timpul sa treaca, lasati rana sa se vindece.

Apoi, poate, pentru un moment, desi va credeti vindecate, aveti tendinta sa mergeti iar in trecut, sa dezgropati lucruri, pentru ca nu va simtiti impacate, pentru ca inca doare uneori, insa trebuie sa renuntati, sa luati naibii lucrurile ca atare si sa va detasati.

Poate, pentru un moment, ati avut impresia ca daca va ambitionati catusi de putin, puteti cuceri lumea. Lumea voastra. Insa uneori nu e deloc asa. Dar nu lasati asta sa va opreasca. O veti cuceri, candva, cumva, fara indoiala.

„Soon I’ll grow up and I won’t even flinch at your name.”

Multumesc.

Multumesc mult tuturor pentru urari. Sunteti chiar mai dragutzi decat ma asteptam. [Multumiri speciale Alexandrei, care mi-a oferit un cadou virtual … aiaiaiai!]
Odata cu varsta asta se presupune ca trebuie sa-mi fac ordine … pe birou, in camera, in ganduri, in viata. Si sa merg mai departe, indiferent de cate lucruri ma dor, indiferent de cate lucruri ma fac sa zambesc. Pentru ca-mi place sa cred in happy-end-uri.

BBL, incep sa-mi creez, singura, propriul happy end.

P.S.: Tre’ sa-i fac reclama lu’ Danutz, genul de baiat dupa care as tanji dac-as avea cu 3-4 ani mai putin. Are un talent aparte cand vine vorba de zdranganit cantat la chitara, are niste degete luuungi cu care gadila clapele pianului, un incredibil talent actoricesc si datorie o cafea pentru reclama asta.

Let’s talk about broken hearts.

Niciodata nu am inteles de ce oamenii plang atat, de ce sufera atat, de ce le ia atat de mult timp sa se vindece. Ii condamnam, blamam, descreditam pe cei suferinzi. Toate astea pana cand…am devenit una de-a lor. Si atunci…am inteles.

Mie mi s-a intamplat cea mai putin dureroasa frangere de inima. Nu am fost mintita. Nu am fost inselata. Nu am fost batuta. Nu am fost parasita.

Insa a durut. Poate nu la fel de tare, dar a durut. Rau. Vreo 27 de zile. De ochi umflati. De « De ce ?»-uri. De lacrimi, de « Nu mai pot. », de dureri in piept. De ore tarzii ce te prind imbratisand perna, de servetele pe birou, pat, covor, de stari urate, de ciufutenie, de zile fara chef, de lipsa de viata. De plans, taiat vene, lamentat.

De convorbiri prelungite cu prietenele la telefon. Prietene care incearca sa te scoata din starea aia. O data, de doua ori, de trei ori. A patra oara se plictisesc. O lasa balta. Dar oare ele nu-nteleg ca ai nevoie de timp ? Timp sa plangi, timp sa te auto-distrugi, timp sa visezi, timp sa suferi ?

De convorbiri cu el, convorbiri pe care nu ti le doresti, convorbiri afurisite, convorbiri in care plangi, fara ca el sa stie, pentru ca te prefaci ca esti bine, te prefaci ca a trecut, cand de fapt inca doare, te prefaci ca ai trecut peste, te prefaci ca nu ti-a frant inima dar ea e facuta bucatele.

De mimat fericire, de dres vocea la telefon in fata celor care nu ar trebui sa te stie trista, daramite sa-ti vada fata umflata de plans.

27 de zile de incercari de a-ti umple timpul, incercari care esueaza, iar tu sfarsesti tot printre servetele.

27 de zile de « As fi vrut sa fie altfel …», de neputinta, de regrete si evident, de plans.

Am simtit pe propria-mi piele ce inseamna sa fii gol pe dinauntru. Am simtit pe proprii obraji ce inseamna sa plangi zilnic, timp de o luna. Am simtit cum e sa ai inima franta si, desi nu e o senzatie la fel de afurisita ca o durere de masea, e a naibii de urata.

Cand s-a terminat totul ? Nu atunci cand am numarat zilele de suferinta si nici pachetele de servetele. Poate atunci cand l-am vazut (fericit) in bratele alteia, poate atunci cand am realizat de ce nu eram eu potrivita, poate atunci cand am inteles ca nu exista alta cale. Am simtit un cutit infipt in moalele capului si un puternic nod in gat, am fost intr-un fel de transa cateva ore si apoi m-am eliberat. Si-am inceput sa zambesc. Si am regretat doar faptul ca nu a venit nimeni sa ma scuture zdravan si sa urle la mine zicand ceea ce mie nu mi s-a zis pe cel mai taios ton cu putinta :

« Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »*

Poate-am suferit prea mult, poate-am dramatizat prea mult, poate nu-s cea mai in masura sa dau sfaturi insa … eu cred ca cel mai mult ajuta sa plangi. Cea mai mare greseala este sa te arunci in cele mai provocatoare haine si sa iesi in club cu fetele. O sa te intorci acasa simtindu-te, poate, si mai mizerabil. Ia-ti tot timpul de care ai nevoie si plangi, analizeaza, sufera. Ai dreptul asta. Ai nevoia asta. Nu uita insa sa iti spui la un moment dat acel : « Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »

Sa nu te minti insa spunandu-ti ca esti vindecata complet. Nu vei fi niciodata, pentru ca ti-a lasat, fara indoiala, o urma undeva. Urma pe care, am zis nu demult, o vei avea mereu in privire.

Astazi am citit undeva ca ii place o piesa care-mi place si mie. Am zambit.  M-am uitat pe geam si ningea frumos. M-am lasat pentru o clipa sa visez. … Si-am plans. Si-mi pare rau. Si regret. Insa trebuie sa merg mai departe. Mi-am sters repede lacrimile. Pentru ca a fost destul…

Si asta trebuie sa faci si tu, inima franta.

*Fraza ii apartine lui Rhenus, o gasiti aici.

** Imagine furata de pe deviantart.com.

Niciodata nu as putea sa…

• Sa fiu medic. Nu am taria, curajul, perspicacitatea necesare si totodata imi lipseste abilitatea de a ma descurca in situatii de urgenta.
• Sa fiu (un bun) psiholog. Nu sunt suficient de inteligenta pentru a putea citi oamenii, sunt credula si usor de influentat. Nu dispun nici de un al saselea simt.
• Sa uit. Nu pot ierta 100% (consider ca uitatul faptei face parte din intregul proces de iertare), asadar daca ma minti, jignesti, inseli, ranesti, tradezi te voi tine minte toata viata.
• Sa adopt un copil. Sunt sigura ca e una din cele mai marete fapte pe care le poate face un om, insa nu pot trai cu ideea de a creste un copil caruia nu eu i-am dat viata.
• Sa traiesc cu o limita financiara pe care sa o consider inacceptabila. Nu imi doresc  « o gentuţă din aia frumoasă şi scumpă » de la Louis Vuitton, insa imi doresc sa traiesc decent si poate putin mai mult.
• Sa ma laud. Probabil si pentru ca nu prea as gasi cu ce, insa chestia asta isi are radacinile undeva in copilarie. Bunicul meu e laudaros, niciodata nu mi-a placut asta la el si cred ca am considerat de cuviinta ca in mod clar eu nu pot fi asa.
• Sa traiesc fara prieteni. Pentru ca in momentele in care simt, cu adevarat, ca nu mai pot, primul lucru pe care il fac e sa O sun.
• Sa fiu un om rau. Desi am invatat ca in viata sunt clipe care te golesc pur si simplu, desi am si eu momentele mele in care ma port urat cu oamenii, nu pot fi un suflet rau.
• Sa suport durere fizica deosebit de mare. Desi se spune ca « Durerea provocata de o experienta emotionala negativa dureaza mai mult decat durerea starnita de un traumatism fizic, potrivit unui studiu realizat de cercetatorii americani. » (sursa aici), prefer durerea sufleteasca celei fizice.
• Sa renunt la muzica. Si sentimente. Muzica e unul din putinele lucruri care reuseste sa ma faca sa zambesc, sa ma binedispuna, sau dupa caz, sa ma faca sa dau gata tot baxu’ de servetele. Cat despre sentimente…in ciuda faptului ca sunt o persoana destul de rece si ca foarte greu ajung sa tin la cineva, sunt totusi un om care nu poate trai fara sentimente.

Totodata nu cred ca as putea sa nu transform asta intr-o leapsa, astfel incat o pasez urmatorilor: Ada, Alexandra, De fete, DianaEmma, Maya, Koodoo, Ionut, Viorel. As aprecia daca ati scrie minim 5 lucruri de pe lista voastra de « Niciodata nu as putea sa… » si daca ati da leapsa mai departe. Multam’.

Putem azi sa fim tristi, urati, suferinzi si gri?

M-am regasit in cateva articole de la Andra si Lotus. M-a pus pe ganduri fraza „Când doare cicatricea ne doare rana veche sau faptul c-am uitat-o?” (Octavian Paler). Si m-am pus pe filosofat…

Iti rupi piciorul. Doare. Rau. Durerea dureaza. 3 zile. Sau poate doar una. Ti se pune piciorul in ghips. Nu il poti folosi o perioada. Ti se scoate piciorul din ghips. Treptat, inveti din nou sa mergi. Rana ti s-a vindecat. Nu mai doare. Ti-a ramas insa cicatricea. Si din cand in cand, cand ploua, te doare locul ranii. Te va durea mereu. Cicatricea va ramane acolo. Mereu.

Ti se frange inima. Doare. Rau. Durerea dureaza 3 luni. Sau o luna. Sau poate 48 de ore. Ok, ok, 53. Doctorii de suflete nu si-au dat inca licenta. Nu e nimeni sa-ti bandajeze sufletul. Incerci sa-l carpesti ca pe niste blugi rupti. Iti aduce un prieten un petic. Si parca-parca lucrurile se schimba. Putin. Cate putin. Daca esti norocos, incepi sa iti folosesti iar inima. Si de durut, nu te mai doare acum. Insa ai o cicatrice. Pentru ca ai fost operat pe inima. Si te va durea. De fiecare data cand bate vantul. De fiecare data cand vei asculta melodia pe care ai plans nu demult. Iar cicatricea….stii unde se ascunde? In privirea ta. Va fi acolo. Mereu.

Va recomand „Suflet”. Cine nu citeste, e un morocanos insensibil, uracios si acru. Am zis!

LE: Va speriati prea tare de conceptul de „poezie”. Nu e o chestie siropoasa, sunt pur niste versuri superbe. Nu as fi capabila sa va bag pe gat alte prostii, decat ale mele.

Flori, fete sau baieti…

Contrar aparentelor, postul meu nu este legat de jocurile copilariei si alte amintiri precum cele din acest post. (Si totusi, care-si aminteste de Sticluta cu otrava, Ratele si vanatorii, Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti, Taranul e pe camp, Trecea un print calare, De-a v-ati ascunselea s.a. ?)

Vorbim astazi insa despre…fete ; si baieti.

Sunt sigura ca daca esti fata, mereu ti-ai spus ca ti-ai fi dorit sa fii baiat ; sau cel putin, ai spus-o macar o data in viata, probabil in zilele alea cu crampe, nervi si dureri de sani. Pentru ca in viziunea ta, e inimaginabil de greu sa fii fata ; ingrijirea pielii, a tenului, a parului, haine, accesorii, pantofi, reguli de asortare/combinare a hainelor, aranjat par, machiat s.a. (c-am obosit) toate fara exceptie iti dau batai de cap ; si spui ca e mult mai simplu sa fii baiat intrucat ei rezolva totul cu un dus, un barbierit, un deodorant si un tricou .

Daca esti baiat, probabil ti-ai dorit sa fii fata in momentul in care ai intampinat probleme cand veni vorba de…bagat vaporu’-n port, vorba reclamei de la Foltene. Pentru ca ai impresia ca e usor sa ai tzatze si cur si ca lumea-ntreaga iti sta la picioare doar pentru simplul fapt ca ai vagin.

Sunt sigura insa ca probleme tehnice intampinam toti, indiferent de sex, rasa, specie. Ma refer la genul de probleme tehnice pe care le avem cand vine vorba de a relationa cu o persoana de sex opus in vederea unor … . Ne facem fel de fel de probleme, fel de fel de griji. Ne punem nenumarate intrebari, incercam sa punctam la capitolul teorie ; ne ajutam de prietenul Google cautand sintagme de genul « cum sa il fac sa… » si aruncam banii pe reviste care ne ajuta cu fel de fel de sfaturi pe care oricum nu le punem in practica.

Sa fii fata nu-i usor. Mai ales acum, cand trebuie sa vinzi sex mai mult ca oricand, mai ales acum cand aspectul fizic a devenit o bariera pe care nu o poti trece fentand, mai ales acum cand nimeni nu are timp si rabdare sa iti vada sufletul din spatele ochelarilor si a aparatului dentar (nu, nu port nici una, nici alta).

Sa fii baiat nu-i usor. Mai ales daca nu te cheama Poponet, mai ales daca nu ai un Bmw, mai ales daca mama si tata nu sunt Mama si Tata.

Ideea insa e sa lasam lamentarile deoparte si in acelasi timp sa renuntam sa credem in sfaturi-minune despre cum sa pui mana pe cum sa agati cum sa faci un tip/o tipa sa te placa. Eu cred ca lucrurile astea vin de la sine. Iar momentele in care tu o vrei, ea nu te vrea sunt doar momente. (Desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, sunt momente urate sau chiar groaznice, in functie de intensitatea sentimentului, in functie de cat de tare e afectat corazonul, si nu orgoliul.)

In mintea fiecaruia se traseaza, probabil, un portret, probabil si fizic, nu doar moral, al EI / LUI. Dar acest portret se destrama cerinta cu cerinta, acea lista imaginara se arunca la gunoi cu fiecare bifat sau cu fiecare icsulet in momentul in care te indragostesti. Pentru ca se-ncapataneaza dragostea asta sa fie precum niste ochelari cu lentile roz. Si pentru ca zice-o vorba din popor ca in momentul in care iubesti o persoana, o accepti cu tot cu defecte. Nu cred insa in ceea ce imi spunea un comentator, si anume ca “Apreciem oamenii pentru calitati. Ii iubim pentru defecte.”. E un “Nu cred” si punct.

Nu am reusit sa fiu fluida in postul asta. Sfidez legile limbii romane, n-am cuprins si incheiere, nu pot aseza cuvintele altfel decat aleatoric in pagina. E genul de scriere pe care nici insusi autorul nu si-o intelege.

Cred ca voiam sa sugerez ca indiferent de cat de greu e sa fii fata sau baiat, indiferent de cat de greu e sa suporti epilatul cu ceara sau cat de greu e sa fii romantic in fata partenerei tale, toate lucrurile astea isi pierd orice urma de valoare in momentul in care intervine sentimentul. Iar teoria despre cum sa cladesti o relatie sau despre cum sa o faci sa mearga e pura teorie in momentul in care practica e cea care te doboara.

Cred ca-mi place sa ma complic, pentru ca marele meu vis e acela de a avea o fetita (si nu, nu un baiat). Asta probabil pentru ca, undeva, in inconstientul/subconstientul meu, imi doresc sa fiu mama pe care eu nu am avut-o. Am fost crescuta 12 ani de bunici si relatia mea cu mama nu e tocmai aceea de bune prietene. Si lucrul asta se vede in fiecare frustrare de a mea, in fiecare modalitate de a-mi rezolva problemele, in fiecare coltisor din mine. Insa, daca te crezi in stare sa imi faci un baietel atat de incredibil de dulce ca cel de mai jos, ma sacrific si ma fac mama de baiat.

Prima imagine e furata de pe trilulilu.ro, a doua am furat-o de pe deviantart.com sau am furat-o de la unul/una din voi. Zau ca nu-mi amintesc.

Ma sting.

Prea multe relatii imi miros a adio, prea multe sentimente imi miros a dezamagire, prea multe probleme-mi miros a disperare.

Nu ii mai pot da timpului timp sa le rezolve pe toate, iar eul meu moare sfasiat de durere.

E clipa in care izbucnesc in hohote de plans si  „Nu mai rezist” isi dobandeste adevarata identitate.

Preferam un cutit infipt in inima, un glont in stomac, o lovitura strasnica in cap. Ar fi durut mai putin.

Tanjesc dupa zambetele mele si mi-e dor de mine.

Imi pare rau! Zau ca-mi pare!

Bai, deci, te rog io mult, care te mai simti de cacat (nu pen’ca te-au facut altii) si care ai incerca un salt de la 50 de metri fara parasuta, semneaza condica acilea.

Fie ca esti dependent de droguri si crezi ca iti e aproape imposibil sa te lasi, fie ca esti dependent de alcool, fie ca ranesti involuntar, fie ca ti-ai facut iubita sa planga desi o iubesti din strafundurile inimii (fas !), fie ca ai luat 2 in teza si ai facut-o pe muma-ta sa planga 5 zile, da cu subsemnatu’ aici.

Eu ma intorc aici si aici si-apoi merg sa caut o cladire inalta inalta inalta. Poa’ invat sa zbor. Fara aripi.

P.S.: Asta intra la capitolul „Frustrarile unei frustrate”. Si va rog, nu va dati cu presupusu’ aiurea-n tramvai. Nimeni nu poate vedea omul pe dinauntru mai bine decat se vede singur, cu proprii ochi, daca nu-i are intunecati de mandrie, rautate, insensibilitate.

„Nu pot cladi castele din nisip uscat.”

„Si ploua, ploua, ploua peste inima mea
Un rau de lacrimi ramane-n urma ta
Iar noua, noua, noua, noua vieti de-as avea
Le-as da pe-o vara ca cea in care-ai fost a mea.”

Versurile ăstea nu se citesc si atat, melodia asta nu se asculta si atat, ci se simte… si atat.

‘mneata ce probleme existentiale ai?

Status pe mess la o (ne-)pitzipoanca: “Clubul X sau clubul Y”? Phahah, ce probleme existentiale au unii. « Fusta roz sau blugii aia mulati de la Levi’s ? / Bluzita mov decoltata sau maieutzul roz cu paiete ? » Bai, ma leshi ? Cred ca m-a impresionat foarte tare postul lui Cabral, cel de care va spuneam mai jos. Stiam, insa am realizat si acum pentru a mia oara, ca exista oameni pentru care fericirea a devenit amintire, de ani si ani de zile. Exista oameni care nu vad, care nu merg, care sufera, care mor, rapusi de boli cumplite sau de un vitezoman nebun (asta cred ca-i pleonasm, ma scuzati). Stiu ca stiti toate aceste lucruri, stiu ca nu zic ceva nou si ca nu vin cu nici o solutie.  Stiu si ca-i weekend si ca-i soare afar’ si zau ca nu vreau sa va intristez. Voiam doar asa sa va dau un tzar si sa va spun ca desi mie-mi vine sa ma arunc de la 113 si desi tie-ti vine sa te-arunci in fata unui tren si ca desi lui ii vine sa isi bage vorba aia, puma, in toate, sunt oameni care inca rezista desi sufera mai mult decat noi. Mult mai mult. Pe bune ca nu-i drept, nimic nu-i drept in lumea asta. M-am saturat de rele, necazuri, boli, negru, gri, lacrimi. Unde-i lumea mea de basm?

P.S.: Fur de la statusul cuiva niste versuri din melodia « Ganduri la miezul noptii » a lui Nane :

« Stiu c-astepti perioada in care va fi bine

Si cateodata ai impresia ca nu mai vine[…]

Iti spun si tie ce mereu imi spun si mie

Nu e tocmai totul perfect, dar o sa fie. »

P.S.2: Nu va speriati de mica mea avalansa de posturi, pare-se ca suferinta-i muza mea.

„Fa cum vrei sau cum simti tu” by Cabral

Stiu ca la min’ pe blog (probabil) nu vin oameni pe care sa ii dea banii neaparat afara din casa. Unui baiat-elev de abia ii ajunge alocatia de 40 de lei sa isi permita sa o invite pe tipa de care-i place la un film in mall. Un student de abia reuseste sa isi plateasca taxa la facultate si chiria si mancarea cu banii pe care ii ia de la jobul part-time la care trudeste de zor. Dar m-a impresionat acest post al lui Cabral (trebuie neaparat citit, altfel eu imi bat tastele degeaba p’aci.). Prin fata ochilor mi-au trecut scene urate, cutremuratoare, infricosatoare. Scene prin care a trecut Marian George David. Cu greu. Eu ? Eu nu as fi rezistat nici macar la un gram din suferinta prin care el a trecut. Sa-i intindem, asadar, o mana de ajutor. Analiza PET (care a ridicat cheltuielile la 5100 RON, bani stransi de la un om, de la altul ) a fost facuta, e posibil ca Marian sa aiba nevoie de un transplant de celule stem, la o clinica din Milano, cheltuielile ar depasi 160.000 de euro. Daca nu va fi nevoie de transplant ci doar de tratament, va avea nevoie de aproape 100.000 de euro. Daca voi castiga la loto promit ca ii dau eu toti banii. Dar daca nu, ce-ar fi sa ne mobilizam si sa punem mana de la mana? Orice suma conteaza.

Raiffeisen Bank – Agenţia Pajura
RON: RO 19 RZBR 00000 600 1163 5298
EURO: RO 51 RZBR 00000 600 1163 5304
Cod SWIFT: RZBR ROBU
Titular: Stamatin Andreea Ioana (prietena lui Marian).

Asa cum spunea o comentatoare de a lui Cabral, sa fim oameni nu doar anatomic ci si spiritual.

Doza de miserupism.

Poate mi-s io lovita la cap, e foarte probabil, dar eu am un mare defect: nu prea pot fi nesimtita. Da, E defect. Si cand eram mica ma uitam la copiii needucati, la copiii care isi suparau parintii pentru ca nu invatau si luau note mici la scoala. Niciodata n-am inteles cum poti sa fii atat de pasiv si sa ti se rupa de faptul ca pe ai tai ii doare inima ca Gigel, fiu’ lu’ vecina de la 3, are numai note de 9 si 10 iar tu, tu de abia scoti un amarat de 5 sa treci clasa. Daca-l scoti si p’ăla. Pe bune ca nu-nteleg. Si-apoi mai sunt toti copiii astia care fac fel de fel de tampenii. Fete care raman insarcinate la 15 ani, baieti care fura (din casa parintilor sau din casa altora), adolescenti care se drogheaza, care beau de sting. Sau copii din astia de bani gata care au lumea la picioare insa nu se straduiesc sa scoata o nota buna la scoala drept rasplata pentru parinti. Nimic, dom’le. Da’ parintii-i iarta. Si eu imi fac atatea griji si-mi vine sa m-arunc de la etajul 113.

Care dispui de miserupism sa-mi dai si mie ? Platesc scump, promit.

…………………………………………………………………………………………………………

De ce lacrimile mele nu sunt suficiente ?

Frustrarile unei frustrate.

Sunt IAR in starea asta. Si iar imi vine sa-mi dau pumni in cap. Si plang. Si vreau sa urlu. Tare. Tare rau de tot. Nu-mi vine nici mie sa cred cat de rau pot sa o dau in bara. Rau de tot. Imi spunea cineva ca nu e bine sa subestimezi puterea de iertare a celor din jur. Eu zic ca nu e bine sa o supraapreciezi. Eu nu m-as ierta daca as fi in locul celor pe care ii dezamagesc. Sunt o nerecunoscatoare. Nu apreciez ceea ce fac altii pentru mine. Imi bat joc. Dezamagesc. Dezamagesc urat de tot. Nu o fac intentionat. Dar o fac. Si-mi pare rau. Rau de tot. Dar nu-i de ajuns. Nu e deloc. Sa scoata cineva monstrul din mine. Nu-l mai vreau, nu l-am vrut niciodata. Pierd controlul. De fapt, probabil l-am pierdut de mult.

………………………………………………………………………………………………

Si lacrimile-i amare curgeau siroaie pe obraz.

Sweet memories and delightful tomorrows…

Daca m-ar intreba cineva ce imi doresc eu cel mai mult si mai mult si mai mult pe lumea asta, nu ii voi raspunde ca imi doresc sa fiu sanatoasa sau ca imi doresc un Fat Frumos sau ca imi doresc o fetita minunata sau bani. Cel mai mult si mai mult pe lumea asta imi doresc sa…am 4 ani…vesnic…pururea. A fost cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Am avut norocul ca ai mei sa ma dea la gaganitza numa’ la 5 ani. Asadar stateam cat era ziulica de lunga acasa. Ma jucam cu fetele, ma jucam cu cateii si pisicile, ma plimbam cu bicicleta mea rosie sau cu carutul cu papusele ; bunicul meu imi cumparase si o…motoreta pentru copii, formidabila era, dom’le. Tot bunicul meu imi cumpara zilnic fel de fel de dulciuri si de minunatii. Aveam cele mai frumoase rochite si cei mai dragutzi pantofiori. Ai mei aveau o firma si eu le furam angajatelor rujurile din geanta si ma mazgaleam toata pe fata. Ii furam mamei pantofii cu toc si ma plimbam prin curte. Hehe, ce vremuri. Apoi a venit timpul sa merg la gradinita. In prima zi de gradinita am plans de numa’ pentru ca eu voiam acasa. Cred ca presimteam eu ca la gradinita voi avea parte de baietei care aveau sa ma traga de par, sa imi fure creionul preferat si de baietei care…aveau sa imi provoace aparitia fluturasilor in stomac. Doar ca ala micu’ de-mi facea inima sa tresalte a facut pe el la gradi si de atunci mi s-a dus indragosteala.

Am facut clasele I-VIII la tara. Contrar asteptarilor voastre, la scoala mea de la tara a trebuit sa invat mult mai mult pentru un 9 decat o faceam in grandiosul Colegiu de Informatica. Si la scoala aia, de la tara, am cunoscut oameni care au lasat asupra mea o amprenta mult mai puternica decat au lasat-o oamenii de la oras. Imi e dor de mine, eleva dintr-a cincea, care mergea cu mandrie la olimpiadele de romana si care se visa profesoara de romana sau de mine, eleva dintr-a saptea, recent indragostita, dar aceeasi eleva silitoare. Am dat astazi din greseala de carnetul meu de note din gimnaziu. Cu riscul de a mi se da in cap cu faptul ca « Da, dar ai fost totusi la o scoala de la tara ! » va spun ca am avut patru medii semestriale de 8 (date de cele mai ale naibii profe din scoala), in rest doar 9 si 10. ( I-am spus asta bunicului meu. Am incercat sa ii explic ca nu a fost doar vina mea ca la liceu notele si interesul pentru scoala mi-au scazut.) Nu de mult, am dat peste o cutie de amintiri in care am gasit niste biletele pe care colegii mei din gimnaziu mi le trimiteau in perioada in care stateam acasa pe motiv de varsat de vant. Desi nu am fost niciodata un om care sa le permita tuturor sa intre in viata lui, sa ii fie aproape, toti colegii imi ziceau ca imi duc dorul, ca imi simt lipsa. Nu se compara momentele pe care le-am petrecut alaturi de colegii din gimnaziu cu cele petrecute la liceu. (Nu invinovatesc pe nimeni, daca ar fi sa o fac, ar trebui sa ma invinovatesc probabil mai intai pe mine, apoi pe ceilalti. )

Ascult melodii vechi, din 2003, 2004. Imi amintesc de perioada aia, imi amintesc de prietenii de atunci. A fost, de departe, cea mai frumoasa perioada a vietii mele.

De mici ne dorim insa sa crestem cat mai repede pentru ca vrem sa fim liceeni, studenti, mame si tati, bunici. Cea mai mare greseala a unui copil e sa viseze in naivitatea lui la momentele astea. Liceul m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul, facultatea m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul si liceul la un loc. Daca la liceu pur si simplu unele lucruri nu au fost sa fie, la facultate ma asteptam sa fie distractia aia mare, nebunia de la 20 de ani despre care toti studentii vorbesc. Eh, deocamdata nu s-a dezlantuit nebunia si cred ca nici nu se va dezlantui. Si de-asta-mi vine mie dupa o zi lunga la facultate sa imi iau catrafusele, sa ma urc in autobuz si sa merg la tara, la bunici. Acolo e lumea mea. Acolo am invatat sa fiu un om bun, cinstit, care stie ce e ala bun simt, dar care stie totodata sa apere ce-i al lui. Taranii nu sunt asa cum ii catalogati voi, orasenii. Cel putin, nu toti. Singurul lucru pe care il regret pentru ca am crescut la tara e ca din aceasta cauza sunt un om naiv. Naiv, nu prost. Ma uit la copiii de acum, de 13-14 ani. Coplesiti de febra internetului si a indragostelii precoce, uita de copilarie. Dorind sa faca senzatie si sa demonstreze « cine-i sefu’ » devin nerespectuosi, vorbesc tare-n autobuz, tipa, se bat, se imping, de parca jungla-i a doua lor casa. Dati vina pe violenta de la televizor, pe faptul ca parintii lucreaza 12 ore pe zi si nu mai au timp sa isi educe odraslele, dati vina pe ce vreti voi dar stiti ca dreptate avea Leasa Dragos cand spunea « Dar copiii de azi parca-s mult mai tristi ca noi. ».

Vreau sa am 4 ani ? Da, dar vreau sa am 4 ani in anul 1993, nu in 2009. Pentru ca…parca era mai frumos atunci. Cred ca si soarele stralucea mai frumos si pasarelele era mai voioase si cerul mai senin si oamenii mai veseli.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Imi aduc aminte cu placere. Si mi-e dor. Ma cuprinde nostalgia. Si-mi vreau clipele ‘napoi.

{Sursa imaginii: deviantart.com}

De-ale muierilor

Am mintit poporu’ cu televizoru’ cand am zis “Sa-l ia [tin post] pe ala care-a inventat tocurile”. Ideea e ca mie nu toacele imi daduse batai de cap, ci niste cac..[tin post] de sandale cu talpa ortopedica. Da’ tot pe-acolo era (sau poate nu, ca din cate imi amintesc, ma descurc putin mai bine pe tocuri)…Suna rau « sa-l ia [tin post] p’ala care a inventat talpile ortopedice » asa ca am scris « tocuri » . Kill me for that !

Asadar… colindam io prin magazine, pun benoclatoarele pă una bucata sandale talpa ortopedica ; decupate in fata. Va dati seama ca in momentul ala eu, una bucata om 1.55 m, eram undeva prin al 12-lea centimetru de strat de nori, eventual si de talpa . Daca eram in desene animate, mi-ar fi iesit stelutze colorate din ochi. Am probat sandalutele, ma simteam ca fotomodelele de 1.70, lumea era a mea.

Aman momentul achizitionarii ca sa iau una tuta (a se citi « prietena ») cu mine sa imi confirme faptul ca sandalele sunt fenomenale, numa’ bune de dat banii pe ele. Viu acas’, dau search pe gugal sa vad daca pot purta ciorapi la ele(sandalele fiind decupate in fata). Evident ca intreaga gugaleala a fost o corvoada avand in vedere faptul ca din 10 site-uri 3 iti zic ca in niciun caz, nici in ruptul capului nu poti purta ciorapi la sandale decupate in fata, alte 3 iti zic ca mergeeee de rupe, baga mare si ia ciorap opac, poate si colorat, 3 iti zic ca purtand ciorapi (mai ales colorati) la sandalele decupate in fata ajungi garantat pe pitzipoanca.org si inca 1 iti zice ca daca faci aceasta alegere ai chiar sansa de a castiga la concursul « cea mai prost imbracata femeie ever ».

Imi asum toate riscurile de a fi catalogata in orish’ce fel. Imi batea inima cand ma gandeam ca poate nu mai gasesc sandalele vietii la magazin. Port 36, asta-i numaru’ care se da cel mai repede. Nu stiu cum nai…[tin post] se face de toate pitzipoancele tre’ sa poarte acelasi numar cu mine la pantofi. In fine…ajung peste cateva zile la un alt magazin, pretul sandalelor era chiar mai mic decat vazusem eu la primul magazin ; tutei mele(adica prietenei) nu-i plac sandalele. Pfooooa. Duc munca de lamurire cu ea, cum ca purtand smecheriile voi parea MAI INALTA, le probez, paream chiar mai inalta decat tuta mea. Reusesc sa o conving, am aprobarea ei, pot sa cumpar draciile[aoleu, am uitat ca tin post]. Cer vanzatoarei 36, stiind ca aia e masura, pentru ca mai probasem prin 3 locuri. Vanzatoarea- de lene sa nu mearga pana la nu-stiu-care colega sa imi aduca 36-le- ma sfatuieste ea ca ar fi bine sa incerc un 35. Buuuun, da’ 32 ca la copii n-aveti ? Daca toooooot…amuzata de «ne- amabilitatea » vanzatoarei, incerc sa-mi indes piciorul de marimea 36 intr-o sanda marimea 35. Nu merge. Ii comunic vanzatoarei. Ea imi spune  « mai incearca ». Eu ma conformez. Incerc, piciorul nu intra, femeie ! « Mai incercati, sigur o sa intre. » Tuta mea era pe jos de ras. Curios, eu nu ma enervasem desi in alte conditii as fi dat vanzatoarei cu papucii in cap. Proasta nu intelegea ca mie calcaiu’ piciorului masura 36 imi ramanea undeva in afara papucului masura 35. Isi revine talamba, imi da un 36 pe alb ca sa nu-si miste curu’ sa-mi aduca 36 pe negru. Tuta mea se declara pro-achizitionarii da sandale ultra-super-extra-mirifice. Dar ma sfatuieste sa mergem sa facem alta vanzatoare cu nervii si sa nu ii oferim vanzatoarei cu sandalele numaru’ 35 bucuria ca o alta proasta si-a luat tzeapa de la ei pe ziua respectiva.

Cumparat sandalele, facut proba prin casa cu ele, mers cu orele pe ele. Imaginati-va, clanta usii era undeva mai jos decat era de obicei ; chiuveta la fel. Ce surpriza. Intrasem in lumea celor inalti.

Aveam o promotie si cum in general la promotii vezi numa’ don’soare din astea slabutze, inaltutze, dragutze, eu -care nu ma incadrez in tipare- ma gandesc sa-mi iau troacele de 12 centimetri sa par si eu macar mai inalta. Am rezistat 6 ore in picioare plus pauze de cateva minute pe scaun. Mergeam relativ bine cu sandalutele mele minune. La ora incheierii circului imi iau jucariile si plec. Nu stiu cum sa va explic ca a fost drumul pana acasa… 5 pastile de Nurofen nu mi-ar fi alinat durerea. Mi-am blestemat zilele ca m-a pus dracu’[nu mai tin post] sa imi cumpar niste dracii doar ca sa par mai inalta. C-asa suntem noi, muierile, ne punem tone de machiaj pe fata, ne luam sutiene cu push-up sa aratam mai mult decat avem de fapt, ne suim pe toace ca sa ajungem unde nici cu mintea nu gandesti.

A, si sa nu uit…le cer …scuze celor care m-au vazut acum o saptamana mergand prin oras cam ca domnisoara asta:

{P.S.: Cand ma mai vedeti pe tocuri, dati-ma dracu’ jos de pe ele, va rog.}