Cineva-ul tau.

Nu, nu trebuie sa ramai in relatia asta care iti aduce atata nefericire.

Nu, nu trebuie sa accepti sa fii umilita, certata. Nu trebuie sa accepti sa se tipe la tine. Niciodata. Omul tau drag n-ar trebui sa faca asta. Nu ar trebui sa te jigneasca. Sa te insele. Sa te lase singura. Sa fie indiferent. Sa te puna pe ultimul loc. Sa nu te faca fericita.

Cu siguranta e greu. Am fost acolo. Doar ca, vezi tu… O sa fie bine. O sa fie ataaaat de bine! Stii cat de placut e sentimentul ala de liniste sufleteasca? Stii cat de bine e sa nu fii stresata, sa nu iti fie frica, teama? Stii cat de bine e sa nu te intrebi unde e, cu cine, de ce, ce dracu’ se intampla, te mai vrea sau nu, e cu alta sau nu, ii mai pasa sau nu, mai tine la tine sau nu sau ce cacat se intampla? Stii cat de bine e sa nu te mai simti neimportanta, nebagata in seama, sa nu mai fie necesar sa tanjesti dupa tandrete, dupa timpul lui, dupa prezenta lui, dupa caldura lui si stransul in brate?

Mereu am sustinut ca intr-o relatie (ca si in viata) compromisurile pe care le faci nu trebuie sa fie mai mari decat lucrurile pe care le primesti in schimb…

Omul care te iubeste cu adevarat te va pretui, te va pune pe primele locuri in viata lui, vei fi importanta pentru el, mai important decat un orgoliu prostesc si copilaresc din cauza caruia sa nu va fiti alaturi intr-o zi importanta sau cand unul din voi pierde pe cineva drag.

Omul care te iubeste va avea timp pentru tine, va fi alaturi de tine fie atunci cand cazi, la propriu, fie la figurat; iti va aduce o supa calda cand ii strigi ca nu mai poti, iti va pune sosete cu otet cand ai febra (desi put teribil!), te va duce in locurile in care voiai sa ajungi, nu te va lasa sa stagnezi sau sa involuezi. Nu va fi motivul pentru care iti vei pierde increderea in tine, nu iti va da motive de gelozie, nu iti va face sufletul sa doara (decat de dor intens si multa dragoste), nu te va face sa plangi, nu te va lasa singura atunci cand ai cea mai mare nevoie de el. Nu vei ajunge sa faci lucruri despre care ai spus ca niciodata nu le vei face (cel putin, nu cele care iti fura din demnitate, principii, valori, stima).

Nu te va lua de-a gata, nu va profita de faptul ca esti omul care ofera totul pe tava, ci va aprecia omul care esti, sufletul tau, caldura ta.

Nu vei fi pusa in situatii ridicole, nu iti va fi negat locul alaturi de el, nu va fi necesar sa ascunzi, sa minti, sa te scuzi, sa accepti cacaturi (fapte si oameni), sa zambesti fals, sa te zbati in zadar, sa lupti cu morile de vant, sa fii respinsa, sa nu contezi, sa fii pusa pe ultimul loc, sa nu se lupte pentru tine, sa nu simti ca meriti, sa nu se straduiasca, sa iti fure clipele frumoase. Nu va fi necesar sa asculti niste lamentari care nu-si au rostul sau niste critici in loc de niste aprecieri meritate. Nu va fi necesar sa demonstrezi nimic, pentru ca EL va sti. Ce, cum, cand, unde sa faca. Pentru tine. Pentru omul care esti. Pentru sufletul tau cald si privirea aia tandra.

Ai nevoie de momentul ala. Doaar atunci vei putea merge mai departe. Momentul ala in care vei avea puterea sa il ierti, sa te ierti pe tine, sa iti ierti alegerile, sa poti privi in urma doar cu zambetul pe buze gandindu-te la viitorul minunat care te asteapta. Alaturi de altcineva. Cineva-ul tau. Care va sti. Ce, cum, cand, unde.

„Où es-tu?”

“-De ce sunteti voi, los gringos, asa de complicati?

– Pentru ca am pierdut sensul simplicitatii. Nu-i de ajuns ca oamenii sa se iubeasca, mai trebuie sa fie si compatibili. Trebuie sa iubesti viata pe care o vei duce alaturi de celalalt, sa-i impartasesti inclinatiile, asteptarile, sa ai aceleasi scopuri, aceleasi dorinte.”

*

“-Lasa-ma sa plec, Philip! Te ador cand esti cretin, dar prostia ta e vecina cu cruzimea.”

*

“Plecarea nu e intotdeauna un abandon, este si un mod de a pastra ceea ce ai trait, daca stii ca pleci inainte de a fi prea tarziu.”

*

“-Eu cred ca tu il iubesti pe omul asta si ca treaba asta te face sa crapi de frica. Cum faci tu de ai atat curaj cand e vorba de ceilalti si atat de putin cand e vorba de tine?”

*

“ – Ce-i ala alint?

-Cum adica, “ce-i ala alint?”

-Ei bine, da, ce-i ala alint?

-Lisa, trebuie sa stii. O sa vin la tine, sa te vad si sa te pup inainte de culcare.

-Si de ce sa ma pupi? Azi n-am facut nimic bun!”

*

“- La ce foloseste copilaria?

-De ce imi pui intrebarea asta?

-De ce raspund intotdeauna oamenii mari cu o alta intrebare, atunci cand nu stiu sa raspunda la cea care le-a fost pusa?

-Pentru ca, in felul asta, mai castiga putin timp. Daca tu iti inchipui ca e o intrebare usoara… […] Copilaria devine un parcurs de o lungime insuportabila, asa cum e pentru tine, in momentul asta. Nu-i asa?

-Si, atunci, de ce nu poti sa devii imediat adult?

-Pentru ca are si copilaria virtutile ei. Ea ne foloseste ca sa punem temeliile visurilor si vietilor noastre. In amintirile despre copilaria ta o sa-ti gasesti fortele, maniile, pasiunile si, foarte adesea, ele te vor ajuta sa treci peste spaimele si peste limitele tale.

-Mie nu-mi mai place copilaria mea.

-Stiu, Lisa. Si iti promit ca o sa fac tot ce pot ca sa ai o copilarie bogata in culori, dar vor fi totusi si niste reguli in alb si negru.”

*

“-Mama ta era foarte singura, cu ideile astea, ale ei, imediate!”

*

“-Oare, in viata, lucrurile se pot schimba atat de tarziu? Oare tu insuti te mai poti schimba?

-Poti accepta sa te maturizezi si sa traiesti lucrurile, in loc sa le combati.”

*

“Iar, daca familia simti ca dispozitia ei se schimbase, nimeni nu ghici ca o inima se putea ofili in cateva secunde.”

*

“Este ingrozitor, cand neputinta se confrunta cu forta sentimentelor.”

Marc Levy

Post Valentine’s Day.

14 februarie. “Altă sărbătoare importată de la americani” vs. “Forever alone level 9024”.

Am ales să vă scriu după ce ziua asta a trecut. Deşi probabil v-ar fi fost de „mare ajutor” să vă dau nişte sfaturi legate de ce cadouri originale îi puteţi face iubitei voastre (în afară de epuizatele şi epuizantele flori, bombonele şi inimioare şi ursuleţi). Poate v-ar fi fost de ajutor să vă spun câteva titluri de filme de dragoste sau câteva spa-uri de relaxare-n cuplu pentru ziua asta.

Sunt sigură că aţi primit ajutor din alte părţi.

Sunt sigură că aţi citit în catralioane de locuri atât de multe lucruri Anti-Valentine’s Day pe cât de multe poze share-uite pe Facebook făcute cadourilor primite aţi fost puşi să vizualizaţi.

Şi asta nu-i ok. Nu e ok că suntem atât de frustraţi din cauza unei sărbători pe care unii au decis să o importe. Nu e ok că nu suntem originali încât să nu ne sărbătorim zilnic iubirea, ca să nu mai vorbesc de “nu e ok că nu suntem originali şi încă facem cadou ursuleţi de pluş iubitelor noastre”.

Deşi nu sunt implicată într-o relaţie, nu mi s-a părut deloc frustrantă ziua asta. Mai frustrant mi s-a părut să văd peste tot cum se primesc sugestii legate de aceleaşi eterne cadouri sau mai frustrant mi s-a părut să văd cum toţi se transformă, fix de Ziua Îndrăgostiţilor/Iubirii, în mici hateri.

Mie mi se pare destul de simplu: decizi să te bucuri de Valentine’s Day? Atunci fă-o cu stil! Cumpără-i iubitei tale o carte precum “Dragostea durează 3 ani”, indiferent de cât “Not so iubire eternă” ar suna asta. Fă ceva ce nu ai mai făcut până acum, fă-i o surpriză iubitei aşa cum a văzut ea în filmele alea de dragoste pe care le deteşti atât. Fă un cover după melodia ei all time favorite, indiferent cât de iritante ar fi behaielile tale. Fă o carte de dragoste, o carte a voastră, unde să lipeşti poze decupate cu voi doi. E genul ăla de amintire care te va face să zâmbeşti chiar şi după 15 ani de acum încolo. Cheap stuff, girls love them!

 Arată-i omului de lângă tine de ce te merită şi de ce TU îl meriţi pe EL. Nu despre asta e vorba?

Decizi să nu sărbătoreşti Valentine’s Day căci preferi să aştepţi până de Dragobete sau până never-gonna-happen’? Ok, dar taci şi lasă-i pe alţii să se bucure de ziua asta frumoasă, pentru ei.

Nu-nţeleg de ce trebuie să fim atât de ironici şi afurisiţi şi posomorâţi şi gri când putem fi deschişi, înţelegători, îngăduitori şi ne putem vedea de toate cele roz ale noastre?

Eu sunt de acord cu sărbătoarea asta. Şi cu Dragobetele. Şi cu 1 martie şi 8 martie şi orice sărbătoare îi face pe băieţi/bărbaţi să se conformeze tradiţiei şi să îşi facă portofelul să tremure.  Nu pentru că sunt o materialistă, ci pentru că merităm atenţie. Desigur, şi ei o merită şi nu sunt răsplătiţi cu suficiente zile precum cea de 5 mai.

Vă cer însă să vă gândiţi la nevasta unui oarecare muncitor. Care trebăluieşte toată ziua bună ziua şi care are grijă de soţ, copii, haine, mâncare şi curăţenie. Femeia aia primeşte, poate, o singură dată, de 1 martie, un buchet de zambile din partea soţului ei. Căci atunci îşi aminteşte şi el că poate face un gest de tandreţe, fie el doar datorită unei tradiţii. E singurul buchet de flori pe care îl primeşte în tot anul ăla amărât. Singurul gest, singurul “Ştii, m-am gândit la tine şi ţi-am luat flori.” E un “Merită măcar atât!” pe care îl susţin pe deplin.

Sper că şi voi.

Asta pentru că… de cele mai multe ori, iubirea nu e totul. Poate fi o mică parte sau poate fi vitală. Depinde cum o apreciezi, depinde cum o întreţii.

Gesturile mici însă nu sunt doar gesturi mici. O privire, un zâmbet,   sclipirea aia din ochi. V-o fi sunând telenovelistic, dar să nu vă treziţi spunând „Cause all I did was love him.” Well, probably that wasn’t enough. Cause often love isn’t enough. You have to give more. So much more.

„I want a guy who will send me flowers just because it’s Wednesday.”

Emeli Sande – Suitcase

Te iubesc! Indiferent de orice?!

Nu ma refer aici la catastrofe de genul ti-a ramas partenerul paralizat sau sufera de ce stiu eu ce boala sau altceva. Desi, la drept vorbind, e si asta un subiect demn de dezbatut si presimt ca DianaEmma m-ar bombarda cu dezbateri interminabile in miez de noapte.

Iar filosofez despre dragoste, desi atat de mult habar nu am.

Mi-au fugit azi ochii pe blogul Andrei si am dat de un articol pe care il ratasem.

“Lasă-ţi timp. Acceptă că doare. Cât doare. Altfel… vei ajunge plin de frustrări, de neajunsuri, de spaţii goale. Spune “adio”, dar fă-o aşa cum trebuie, asigurându-te că n-a rămas nimic neconsumat. Că nu mai ai nevoie să priveşti înapoi. Abia atunci trece. Durerea. Pentru că…iubirea rămâne. Atunci când e adevărată.”

Cum sa formulez astfel incat sa nu scriu fraze mediocre care sa exprime idei rasuflate?!

Iubesti un om. Esti ranit. Indiferent ca te-a inselat ori habar n-am ce naiba ti-a facut, ajunge sa doara. Sa zicem ca te bate de-ti suna capacele. Automat, il iubesti mai putin. Sau chiar deloc. Insa… cum faci sa il NU il desprinzi pe omul ala bun de care ai fost indragostita de omul asta rau care ti-a invinetit ochii si sufletul? Caci amarnic te-ai amagi. Cum faci sa nu ii lasi omului astuia niciun locsor in sufletul tau, nicio portita deschisa, niciun drept de a se intoarce, niciodata, nicicand? Urandu-l? De parca n-ai putea iubi si uri un om in acelasi timp…

Am o prietena careia o… mare iubire i-a adresat o fraza. Fraza pe care eu as scrie-o pe un post-it si l-as lipi pe oglinda din baie. Si pe oglinda din camera. Si pe oglinda din hol. Pe monitorul calculatorului. Fraza pe care mi-as imprima-o pe fata de perna. Pana mi-ar intra bine-n cap si as ajunge sa dispretuiesc profund omul respectiv, pana as ucide orice farama de sentiment neasortat cu ceea ce ar trebui sa fie normalitatea.

Desigur, din punctul meu de vedere, al omului din exterior, modalitatea e doar una. Desprinsa de partea emotionala caci doar nu-s implicata, luandu-ma dupa ratiune, dupa principii, dupa teorii, pot sa dau sentinte pe care, atunci cand sunt implicata, le-as refuza categoric. Dar de aici, din exterior, lucrurile se vad intr-o singura culoare si nu pot percepe nuante. Iar in momentul in care tu, omul din interior, rapus, caci rapus esti, de sentimente, simtiri, amintiri, emotii, vii si-mi spui ca parca vezi nuante ceva mai deschise si culori pastelate si parca si-un roz bombon care-ti acapareaza privirea, ma infurii si voi urla la tine si te voi capaci pana-ti ies toti neuronii colorati din tartacuta. (De s-ar gasi cineva sa ma capaceasca si pe mine asa…).

Doar ca afurisita aia de iubire adevarata parca-i special conceputa sa-ti puna bete-n roate si parca singurul ei scop e sa te orbeasca complet. Sau macar partial, se poate hrani si din asta. Indiferent de cat suferi, indiferent de cat altii sunt raniti, caci, desigur, ii va rani involuntar, tu stii ca el e omul ala bun de care te-ai indragostit. Ei bine, inceteaza sa mai faci distinctia. E acelasi om. Si chiar daca constientizezi asta, nu o poti si sa o simti, asa-i?

In momentul in care iubesti, esti dispus sa lupti, sa faci compromisuri, sa ierti (desi mai mult ca sigur nu uiti), sa suferi, sa accepti lucruri pe care intr-un milion de ani nu ti-ai fi imaginat ca le vei accepta, esti dispus sa te lasi calcat in picioare, cu orgoliu, suflet si tot ce-nsemni tu ca fiinta umana, ba chiar parc-ai face cumva sa te calci singur in picioare, caci, nu-i asa, tu iubesti. Si-atunci vin eu si ma enervez pentru ca.

Nu vreau sa cred ca daca iubirea ramane, in cazurile astea, ramane pentru ca e adevarata. Nu vreau eu sa fie asta iubirea adevarata, nu vreau eu ca iubirea adevarata sa te transforme intr-o carpa de om fara judecata, nu vreau eu ca iubirea adevarata sa insemne ca renunti la tine. Pentru ca nu asta e iubirea adevarata.

Il iubesti. Indiferent de orice. Stiu. Dar ar trebui sa inveti sa incetezi sa o mai faci.

Mi-e dor de tine, la dracu’!

Uneori, ma intreb daca esti ca mine… Daca asculti melodiile care imi plac, daca devii putin-putin gelos cand vezi vreun tip prin preajma-mi, daca zici ca tipul e idiot, daca te strambi la el prin monitor, daca ti-ai dori sa-i dai doi pumni, daca…ti se taie rasuflarea cand vezi pe strada o fata care seamana cu mine… Daca iti doresti sa retraiesti momente, sa schimbi lucruri, sa iti retragi cuvinte. Daca imi dai vreo sansa.

Daca dai drumul la radio si iti amintesti de mine.

Daca aroma aia de capsuni te duce cu gandul departe.

Daca iti amintesti ca imi plac luminitzele. (Doamne, cat de bine suna cuvantul “luminitze” din gura ta!)

Daca te amuza, acum, incercarile tale esuate de a-mi acoperi decolteul de vazul celorlalti.

Daca urasti si-acum crizele mele atat de mult precum le urasc si eu.

Daca te dor putin-putin pozele cu mine. Si daca zambesti cand le vezi. Un zambet care aici, la mine, doare. (Ce n-as da in schimbul unui zambet de-al tau, acum, aici.)

Daca stii ca doare, putin-putin, amintirea atingerilor tale. Daca stii ca imi lipsesc atat de mult alinturile tale. Privirea ta. Felul in care erai…acolo.

Daca te doare aroma parfumului pe care il purtai cand eu…

Probabil ca nu… Las’ ca ma dor pe mine, fraiere!

„Mi se falfaie!”. Oare?!

Aruncase cineva pe Twitter o replica de genul “Prietenii adevarati nu mai exista.” Si oricat de mult m-as incapatana sa spun ca si eu, la randul meu, cred in asta, stiu si eu si probabil stiti si voi ca, in adancul sufletelului meu mizerabil, nu cred deloc in asta. Indiferent de ce mi-a demonstrat viata pe parcurs si indiferent de cate suturi in funduletz am luat doar si doar de la prieteni.

Stiu sigur ca am mai scris-o, nu stiu daca va mai amintiti: am dezamagit prieteni, fiind si eu, la randul meu, exact genul ala de prieten pe care nu mi-l doream si despre care acum spun “cah!”. Sau “cacutz”, nah. Am pierdut prieteni, parte din vina mea, parte din vina lor, fiecare final de ciclu de scoala furandu-mi, printr-un mod sau altul, cate un bun (bun?!) prieten.

Nu stiu daca ar trebui sa ii apreciez pe cei care au rezistat in timp pentru ca nu stiu in ce masura e relevanta perioada prieteniei (desi, ce-i drept, daca ma suporti de 8 ani, imediat, inseamna, probabil, ca, daca sunt copil cuminte, vei fi aici chiar si peste inca 24…).

Banuiesc ca ar trebui sa apreciez intensitatea, dar vai, cat urasc sa vorbesc statistic, matematic, teoretic, mai ales, despre lucruri ce implica sentimente…

Mi-e greu sa o cred pe blondutza asta afurisita cand imi spune ca tine la mine pen’ca-s “o dulcica- smart, viperuta atat cat trebuie, dragalasa, finuta, acida, cu simtul umorului, ironica, cand simte ceva, apoi simte nu gluma” (da, trebuia sa v-arat si ioooo cum ma lauda altii), toate astea in conditiile in care ne stim doar virtualiceste (si, crede-ma, blondo, desi zau ca stii si tu, virtualiceste poate fi, de cele mai multe ori, atat de diferit de omul pe care reusesti sa il cunosti in realitate…). Dar blondutza asta mica si-afurisita… are mereu un cuvant pentru mine, mereu un bandaj pentru ranile mele.

Mi-e ciudat sa o aud pe Emma spunandu-mi ca ma iubeste (desi nu ma rasfata des cu asta), dar banuiesc ca ar trebui sa fiu fata desteapta si sa-nteleg zilnic lucrul asta din… modul in care-mi vorbeste si in care e… langa mine, desi e atat de departe. (Partea asta tre’ sa o bolduiesc, sa o vad bine, sa o citesc cand sunt certata cu tinico si sa las scorpiceniile la o parte, atunci).

Greu nu e sa fii un prieten bun, greu nu e sa mentii o prietenie, greu e sa te ridici dupa ce omul pe care il credeai acolo, mereu, pentru tine, te dezamageste sau pleaca sau te-mpinge intr-o groapa adanca, zambindu-ti, voluntar sau involuntar(?!), malefic de pe marginea ei. Pentru ca nu te doare tot ce ai investit, sentimental, emotional, in omul ala, sau nu te doare numai asta, ci te doare ca nu il mai gasesti acolo pe omul ala. Sau poate n-a fost acolo inca de la bun inceput?

Prietenii frumoase va doresc sa aveti. Si amintiti-va, macar din cand in cand, sa ii spuneti “Te iubesc.” omului care va ofera imbratisarea de care aveti nevoie in cele mai cumplite momente… (Asta ma duce cu gandul la oamenii pentru care cuvinte precum “bunatate” si “suflet” nu sunt doar simple cuvinte intr-un dictionar uitat pe-un raft prafuit… Da, exact oamenii aia despre care spun, indiferent de cat de mult sau putin o si cred, ca le-ar fi mai bine … rai. Ar suferi mai putin, desi tu nu o crezi… Dar… despre asta, cand voi fi pregatita…)