Cand punem si profunzimea pe To Do?

Am avut saptamana asta cateva discutii cu oameni diferiti legate de alegerea partenerului.

Si citisem si o intrebare foarte interesanta: Ni se pare normal ca un barbat sa lucreze si sa accepte ca femeia sa fie casnica, dar de ce ni se pare anormal ca o femeie sa lucreze si barbatul sa stea acasa?

Recunosc, si mie mi se pare anormal (desi am mai auzit) ca barbatul sa fie fara job si femeia sa faca cariera. Si cred ca poate functiona daca cei doi sunt amandoi ok cu asta.

Recunosc insa ca mie mi se pare anormal, pentru mine. Asa cum mi s-a parut anormal cand cineva cu educatie mi-a zis ca pentru el e foarte ok ca, dupa casatorie, sotia lui sa ramana acasa. Da, mi-am incruntat sprancenele. Pentru ca aplic filtrul meu, din pacate… Si n-as putea accepta asta ca un stil de viata.

Discutam insa si despre relatii in care femeia sa fie cea care e mai sus pe scara profesionala. Mult mai sus.

Si am mentionat ca eu nu as putea fi cu cineva care un job mult, mult, mult mai jos decat mine.

Si zau ca nu despre bani e vorba.

(Iar aici o sa fac o paranteza mai lunga. Daca ma cititi sau ma cunoasteti, stiti deja ca eu detest femeile care profita financiar de barbati. Poate pentru ca la noi in familie lucrurile n-au stat deloc asa.

Mama nu a fost in viata ei casnica, lucreaza de prin clasa a 10-a – a 11-a, s-a bagat la seral si muncea in acelasi timp, a ramas vaduva la 32 ani, avand doi copii de 4, respectiv 12 ani, absolut niciodata nu a asteptat si primit bani de la nimeni, cu atat mai putin de la un barbat.

Bunica mea a muncit cot la cot cu bunicul meu cand si-au construit afacerea proprie, au fost perioade cand bunica aducea mai multi bani in casa decat bunicul meu, asa cum au fost perioade cand era si invers.)

Cred insa ca nu as putea fi cu cineva mult, mult mai jos din punct de vedere educatie si cariera pentru ca imi imaginez (si am avut si experienta) ca discutiile noastre nu ar fi la nivelul pe care mi-l doresc eu, cercul lui de prieteni ar fi foarte… diferit de mine si de cercul meu, nu m-as vedea integrandu-ma in peisaj…

Am auzit multe persoane care isi doresc ca partenerul, partenera sa le impartaseasca pasiunile. Si pot intelege asta. Cu siguranta cuplurile de tipul asta functioneaza bine.

Sa mergeti impreuna la schi sau alte sporturi de iarna, sa participati la maratoane, sa fiti pasionati de tenis etc.

Eu, spre exemplu, evit tipii prea sportivi (pentru ca io nu-s genul sport, ne-am petrece juma’ de viata separati unul de celalalt). Si nici nu m-as vedea, spre exemplu, cu cineva care se imbraca sport de felul lui. Eu nu ma imbrac sport. Mai niciodata. Am arata extrem de stupid impreuna: el in adidasi si trening, eu in fuste conice si tocuri. Nope.

Si zau ca toate lucrurile astea nu-s superficiale. Caci nu-s. Am vazut ce functioneaza la cupluri si ce nu.

Cred ca fiecare tre’ sa aiba si pasiunile lui si doar ale lui (el merge la pescuit, eu ies cu fetele la cafea, caci avem nevoie de timp separat). Insa fara chestii comune (ca-s: interes pentru sporturi, voluntariat, citit, filme, dormit pana la pranz, mers la un anumit gen de festivaluri, preferinta pentru manele si Salam, you name it) nu functioneaza.

Ce aud insa mult prea rar atunci cand vorbim de ce e important la un partener e: nivel apropiat de profunzime. Pentru mine e incredibil de important. Caci n-o sa discutam doar despre ce o zis ma-ta cand te-o sunat, n-o sa iti povestesc barfe de la birou, n-o sa discutam doar despre ce mancam diseara.

Cred foarte mult in “Small minds discuss people. Average minds discuss events. Great minds discuss ideas.” Si am o nevoie foarte mare sa pot discuta despre politica, evenimente din tara asta sau de dincolo cu efect pentru noi sau cei din jur, asa cum am nevoie sa discut despre empatie, despre acceptare, despre suferinta, despre moduri de comunicare, despre tipologii de personalitati, despre intelegere a celor din jur, despre ce ne face fericiti, despre, despre, despre… Cred ca e foarte important ca partenerul sa te poata intelege, sa fie empatic, sa iti inteleaga reactii, stari, ce te emotioneaza, de ce te lasa ceva rece etc.

Profunzimea insa n-o sa o gasiti musai la persoane educate. Ohooo, cate persone educate am intalnit cu inteligenta emotionala scazuta si cu un nivel atat de scazut de intelegere a lucrurilor profunde sau cu asa o lipsa de interes pentru ele…

Am intalnit tipi cu educatie si cariera bune, foarte bune, m-am trezit ca omul vorbea de-ale lui, ma uitam la el, iar in mintea mea imi dadea ochii peste cap si-mi ziceam: “Wow, ma plictisesti!”.

Schema-i complicata, ii drept. Sa aveti pasiuni comune, sa va acceptati pasiunile separate, sa fiti apropiati ca nivel profesional si de educatie, sa nu fie discrepante enorme intre voi, sa o placa prietenii tai, sa iti faca placere sa stai cu prietenii ei, sa va potriviti in pat ca apetit si… flexibilitate 😊, sa va puteti intelege pe compromisuri (caci, yey!, trebe si astea facute), sa va doriti lucruri cam in aceeasi directie, sa aveti simturi ale umorului apropiate, sa sa sa.

Si nu uitati, va rog io: sa fiti la niveluri apropiate de profunzime. Sau superficialitate, dupa caz. 😝

Nu faceti compromisuri prostesti de teama singuratatii.

Auzisem undeva niste versuri “I needed to lose you to love me” and I felt that!

Pentru ca m-am putut iubi cand m-am cunoscut pe mine in profunzime si prin ochii mei, nu prin frustrarile altora si prin imposibilitatile lor de a iubi, intelege, accepta.

Nu stati niciodata intr-o relatie in care sa nu simtiti ca sunteti “iubibili”. Caci fericirea nu-i acolo. Chiar nu-i. Din contra. 😊

Inselatul e calea usoara?!

“Contrary to what you may think, affairs are way less about sex, and a lot more about desire: desire for attention, desire to feel special, desire to feel important.”

Am inselat, am fost inselata si am fost cea cu care s-a inselat. Si da, imi trebe niste co@ie sa zic asta. Da’ eu is un om sincer si asumat.

Utima oara cand am inselat, aveam 14-15 ani, insa da, tot “se pune”. Chiar daca erau relatii “de copii”, motivele pentru care am facut-o sunt aceleasi cu cele ale unui om adult, iar ceea ce faci tot raneste partenerul, chiar daca nu atat de adanc. Adult fiind, intr-o relatie nefericita fiind, as fi putut insela. Insa indiferent de cat de nefericita era relatia mea si indiferent de cate imi lipseau, iubeam prea mult omul ala cat sa pot sa o fac.

Am fost inselata si, partial, am meritat-o. Pentru ca, desi partenerul meu imi spunea ca nu are nevoie de nimic altceva, pentru ca primeste tot ce isi doreste si tot ce are nevoie de la mine, se/ma mintea. Si eu stiam asta. Am fost inselata si a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-ar fi putut intampla. Normal ca a durut. Dar doar asa s-a stopat o relatie nefericita pentru amandoi, bolnavicioasa, si doar asa s-a stopat pierderea altor ani din viata intr-un mod inutil. Si da, ii multumesc pentru ca m-a inselat. Pentru ca doar gasind pe altcineva, relatia noastra s-a putut opri definitiv. Lui ii era teama de singuratate, cred; iar eu eram prea agatata. Si indiferent de cate tentative de despartire avusesem, ne intorceam iar si iar unul la celalalt…

Am fost cea cu care s-a inselat si da, imi e rusine de asta si da, ma simt vinovata. Mi-am incalcat un principiu pe care credeam ca il am (dar, pare-se ca nu-l chiar aveam, asa-i?). La vremea aia, gasisem niste justificari ale naibii de bune sa o fac.

La 14 ani, eram cea cu care se insela (pupatul e inselat, da?😊) si am acceptat statutul asta pentru ca eram indragostita de baiatul ala. Ale adolescentei valuri. Si prostie.

Cativa ani mai tarziu, am fost cea cu care s-a inselat pur sexual. A fost a win-win situation. Pentru toti trei. Suna ciudat, nu?

Ei bine, nu. Va recomand din inima sa cititi articolul “Cum stii cand e gata o relatie” al Petronelei Rotar. Redau o parte din acesta:

“Ajungem să fim și noi interesați numai dacă nevoile nu ne sunt împlinite acasă. Nu cred că contează dacă e mai tînără, mai frumoasă, mai deșteaptă, poate să fie chiar opusul, ceea ce contează e că îi împlinește nevoile rămase pe din afară în relația de bază. […] Nouă, femeilor, atunci cînd suntem înșelate, nu ne place deloc să ne asumăm responsabilitatea. Întotdeauna cealaltă e curvă și ne strică casa, ca și cum o casă solidă e așa de ușor de stricat, că prima pală de parfum fin o răstoarnă, ca în povestea celor trei purceluși. Adevărul, ne spune psihologia, este că de obicei a doua femeie apare atunci cînd prima s-a retras fizic și emoțional din relație, iar locul de femeie rămîne gol. Iar ea vine să facă treaba în locul primeia. Mai în glumă, mai în serios, o prietenă terapeut spune că nevasta ar trebui să mulțumească amantei că muncește în locul ei, iar ea strînge caimacul. De asta prostituția e o meserie care nu va pieri niciodată: nimic nu e mai comod pentru o nevastă care nu e dispusă să-și piardă privilegiile, dar care are migrene des, decît o prostituată sau o amantă fără pretenții. Poate închide ochii liniștită.”

Cred ca de multe ori, partenerii inselati nu descopera ca sunt inselati fie tocmai pentru ca nu mai sunt deloc atenti la partener, fie pentru ca efectiv prefera/ aleg/ le e mai bine sa se prefaca-ca nu vad. Rareori, is atat de orbiti de iubire incat nu pot/ nu vor sa isi vada partenerul capabil de asa ceva. Asa cum crima perfecta nu exista, inselatul perfect nu exista. Si complice e si partenerul inselat.

Parerea mea despre inselat s-a schimbat foarte mult de-a lungul anilor, datorita (din cauza?!😝) experientelor si oamenilor cu care am interactionat (mai ales casatoriti, desi discutiile cu ei mi-au dat rau de tot peste cap ideea de “iubire”).

De la “Nu as accepta niciodata sa fiu inselata in relatie.” …

La “Ma vad avand o intelegere cu sotul meu ca, o data pe an/ la cativa ani, fiecare din noi sa mearga separat intr-o vacanta de o saptamana unde fiecare e liber sa faca ce vrea.” (ei, hai, toti eram tampiti la 25 de ani😊)…

La “Am inteles ca oamenii pot simti nevoia de a insela sexual, prin urmare pot fi ok cu o intelegere conform careia:

1. Sa se intample o singura data cu persoana respectiva (sa nu devina o aventura, caci astea pot, nu-i musai, dar pot deveni periculoase).

2.Sa fie cu o persoana pe care nu o vei mai vedea ulterior in alte circumstante (cercuri comune de prieteni, loc de munca etc.).

3.Sa nu imi spuna si sa nu aflu (ce nu stii nu te poate ucide & fa si tu un efort sa nu ma prind 😉).”

Bineinteles ca imi doresc o iubire in care sa nu fiu inselata. Dar trebuie sa fiu realista si… uhm, “adaptata vremurilor”. Stiti vorba aia “Se fura ca-n codru.”? Ei bine, aflati ca se insala ca-n codru, in caz ca mai aveati vreo indoiala. Pentru ca ne alegem gresit partenerii. Pentru ca nu comunicam. Pentru ca ne complacem. Pentru ca nu mai acordam atentie si tandrete partenerului. You name it…

Stiu cupluri in care s-a inselat. Si care au ales sa ramana impreuna, amandoi recunoscandu-si vina. Vina de a insela versus vina de a neglija. Insa odata luata decizia, partenerii s-au purtat matur, iar cel inselat nu a devenit un disperat paranoic stresant si verificator de telefoane&co. Si da, se poate.

Stiu cupluri in care unul iubeste maxim si ofera totul, celalalt insala. Pentru ca, indiferent de ce luna si stele i-ar aduce la picioare partenerul lui initial, tot nu ii ofera ceea ce “diferitul” ii poate oferi. Sau poate partenerul e “prea accesibil”, si stiti doar ca noua nu ne plac oamenii pe care ii putem avea usor.

Stiu oameni in relatie care insala cu altii casatoriti si cu copii. Stiu ca inselatul ca act e acelasi, indiferent de circumstante, da’ cazul asta specific mi se pare meschin. Like… you can destroy a family and a kid, you know?!?

Stiu afemeiati care, atunci cand au intalnit femeia AIA, s-au oprit cu totul din… orice altceva.

Si mai stiu si oameni care iubesc si care au inselat. Stiti ca noi mereu zicem “Daca iubesti pe cineva, nu vei fi interesat de altcineva.” Sa fie insa oare mereu asa?! Eu cred ca nu.

Sa recapitulam.

Inselam pentru ca exista un gol in noi pe care nu suntem capabili sa ni-l umplem singuri, si nici partenerul nostru nu o face. Inselam pentru ca avem nevoi fizice, mentale, sufletesti, emotionale neimplinite.

Partenerul nostru nu afla nu pentru ca stim noi sa ne ascundem atat de bine, ci pentru ca partenerul nostru, direct sau indirect, nu vrea sa afle.

Inselam, insa nu renuntam la relatia initiala, pentru ca suntem comozi si ne e teama. Ne e teama sa renuntam la relatie pentru ca ideea de singuratate e mai dureroasa decat nefericirea in doi. (Insa, din experienta va spun, nu e! Linistea noastra e mai importanta. Sa te regasesti pe tine insuti si sa fii tu bine cu tine e priceless. Si recomand oricui terapia, separat sau in cuplu – pentru inchis rani sau, pur si simplu, pentru dezvoltarea voastra.)

Dar inteleg. Inteleg de ce oamenii insala, inteleg de ce unii accepta, inteleg de ce unii nu pleaca.

Toti cei trei din triunghiul amoros au o vina. Cel inselat – pentru ca nu e atent la ce isi doreste partenerul. Cel cu care se insala – pentru ca e tentatie si pentru ca accepta sa fie. Insa cred ca cea mai mare parte din vina o are cel care insala – pentru ca alege sa o faca; da, are motive (fie ca tin de el, fie ca tin de partener), insa cred asta pentru ca el alege calea usoara. E mai usor sa inseli, decat sa renunti (la relatie sau la ideea de a insela) sau decat sa repari. Insa e nevoie de curaj pentru a renunta sau repara… Si de mult mai multa munca, nu-i asa?…

Va doresc sa iubiti sincer, sa cresteti frumos, sa fiti atenti la cum creste partenerul vostru si… sa aveti curaj!

Tu esti cel mai important om din viata ta si fericirea ta e cea mai importanta. Indiferent cat trebuie sa muncesti sau sa astepti pentru asta.

*

„We live in an era where we feel that we are entitled to pursue our desires, because this is the culture where I deserve to be happy. And if we used to divorce because we were unhappy, today we divorce because we could be happier. And if divorce carried all the shame, today, choosing to stay when you can leave is the new shame.“

(Rethinking infidelity … a talk for anyone who has ever loved – Esther Perel)

Suflete pereche.

Cred ca uneori… oamenii se iubesc atat de mult sau exista o legatura atat de puternica intre ei incat… nu pot sta unul fara altul, indiferent ca-i aici sau …in Rai. Caci 40 sau 50 de ani de casnicie s-au iubit, au impartit cele mai frumoase si grele momente, au avut tabieturile lor impreuna, au fost un stalp unul pentru altul. Iar cand stalpul de langa tine cade, incepi si tu sa te clatini. Nu iti mai poti tine echilibrul, lumea ta se prabusteste, pamantul de langa tine se surpa, nimic nu mai are sens.

Probabil nu iti mai poti gasi forta sa te bucuri de nimic si de nimeni langa tine, oricat de dragi ti-ar fi cei din jur si oricat i-ai iubi.

Cred cu tarie ca un psihic sanatos si o inima frumoasa, fericita contribuie la mentinerea starii tale fizice.

In momentul in care simti ca nu mai ai pentru ce sa lupti, cand moralul tau e pus la pamant, starea fizica ti se deterioreaza.

De-asta va urez eu mereu sa va pastrati sufletele frumoase si sa va-nconjurati de oameni blanzi.

Caci omul nu e facut sa fie singur. Singuratatea roade, e trista, e urata, te doboara si… te strica si fizic, nu doar sufleteste.

Poate unii chiar si-au fost suflete pereche si nu pot trai pe taramuri separate. Si se cheama unul pe altul si – daca viata nu i-a lasat sa isi mai traiasca iubirea aici – ei isi duc continuarea acolo Sus, iar noua ne devin ingeri.

Ati plecat prea multi in asa scurt timp… S-aveti grija de noi, suflete blanzi! Stiu ca voi sunteti bine acum… acolo unde sunteti, impreuna.

*** Acest post este in memoria bunicilor mei, a unchiului si a sotiei sale.

Care – pare-se – n-au putut sta prea mult timp unul fara altul.

Cineva-ul tau.

Nu, nu trebuie sa ramai in relatia asta care iti aduce atata nefericire.

Nu, nu trebuie sa accepti sa fii umilita, certata. Nu trebuie sa accepti sa se tipe la tine. Niciodata. Omul tau drag n-ar trebui sa faca asta. Nu ar trebui sa te jigneasca. Sa te insele. Sa te lase singura. Sa fie indiferent. Sa te puna pe ultimul loc. Sa nu te faca fericita.

Cu siguranta e greu. Am fost acolo. Doar ca, vezi tu… O sa fie bine. O sa fie ataaaat de bine! Stii cat de placut e sentimentul ala de liniste sufleteasca? Stii cat de bine e sa nu fii stresata, sa nu iti fie frica, teama? Stii cat de bine e sa nu te intrebi unde e, cu cine, de ce, ce dracu’ se intampla, te mai vrea sau nu, e cu alta sau nu, ii mai pasa sau nu, mai tine la tine sau nu sau ce cacat se intampla? Stii cat de bine e sa nu te mai simti neimportanta, nebagata in seama, sa nu mai fie necesar sa tanjesti dupa tandrete, dupa timpul lui, dupa prezenta lui, dupa caldura lui si stransul in brate?

Mereu am sustinut ca intr-o relatie (ca si in viata) compromisurile pe care le faci nu trebuie sa fie mai mari decat lucrurile pe care le primesti in schimb…

Omul care te iubeste cu adevarat te va pretui, te va pune pe primele locuri in viata lui, vei fi importanta pentru el, mai important decat un orgoliu prostesc si copilaresc din cauza caruia sa nu va fiti alaturi intr-o zi importanta sau cand unul din voi pierde pe cineva drag.

Omul care te iubeste va avea timp pentru tine, va fi alaturi de tine fie atunci cand cazi, la propriu, fie la figurat; iti va aduce o supa calda cand ii strigi ca nu mai poti, iti va pune sosete cu otet cand ai febra (desi put teribil!), te va duce in locurile in care voiai sa ajungi, nu te va lasa sa stagnezi sau sa involuezi. Nu va fi motivul pentru care iti vei pierde increderea in tine, nu iti va da motive de gelozie, nu iti va face sufletul sa doara (decat de dor intens si multa dragoste), nu te va face sa plangi, nu te va lasa singura atunci cand ai cea mai mare nevoie de el. Nu vei ajunge sa faci lucruri despre care ai spus ca niciodata nu le vei face (cel putin, nu cele care iti fura din demnitate, principii, valori, stima).

Nu te va lua de-a gata, nu va profita de faptul ca esti omul care ofera totul pe tava, ci va aprecia omul care esti, sufletul tau, caldura ta.

Nu vei fi pusa in situatii ridicole, nu iti va fi negat locul alaturi de el, nu va fi necesar sa ascunzi, sa minti, sa te scuzi, sa accepti cacaturi (fapte si oameni), sa zambesti fals, sa te zbati in zadar, sa lupti cu morile de vant, sa fii respinsa, sa nu contezi, sa fii pusa pe ultimul loc, sa nu se lupte pentru tine, sa nu simti ca meriti, sa nu se straduiasca, sa iti fure clipele frumoase. Nu va fi necesar sa asculti niste lamentari care nu-si au rostul sau niste critici in loc de niste aprecieri meritate. Nu va fi necesar sa demonstrezi nimic, pentru ca EL va sti. Ce, cum, cand, unde sa faca. Pentru tine. Pentru omul care esti. Pentru sufletul tau cald si privirea aia tandra.

Ai nevoie de momentul ala. Doaar atunci vei putea merge mai departe. Momentul ala in care vei avea puterea sa il ierti, sa te ierti pe tine, sa iti ierti alegerile, sa poti privi in urma doar cu zambetul pe buze gandindu-te la viitorul minunat care te asteapta. Alaturi de altcineva. Cineva-ul tau. Care va sti. Ce, cum, cand, unde.

„Où es-tu?”

“-De ce sunteti voi, los gringos, asa de complicati?

– Pentru ca am pierdut sensul simplicitatii. Nu-i de ajuns ca oamenii sa se iubeasca, mai trebuie sa fie si compatibili. Trebuie sa iubesti viata pe care o vei duce alaturi de celalalt, sa-i impartasesti inclinatiile, asteptarile, sa ai aceleasi scopuri, aceleasi dorinte.”

*

“-Lasa-ma sa plec, Philip! Te ador cand esti cretin, dar prostia ta e vecina cu cruzimea.”

*

“Plecarea nu e intotdeauna un abandon, este si un mod de a pastra ceea ce ai trait, daca stii ca pleci inainte de a fi prea tarziu.”

*

“-Eu cred ca tu il iubesti pe omul asta si ca treaba asta te face sa crapi de frica. Cum faci tu de ai atat curaj cand e vorba de ceilalti si atat de putin cand e vorba de tine?”

*

“ – Ce-i ala alint?

-Cum adica, “ce-i ala alint?”

-Ei bine, da, ce-i ala alint?

-Lisa, trebuie sa stii. O sa vin la tine, sa te vad si sa te pup inainte de culcare.

-Si de ce sa ma pupi? Azi n-am facut nimic bun!”

*

“- La ce foloseste copilaria?

-De ce imi pui intrebarea asta?

-De ce raspund intotdeauna oamenii mari cu o alta intrebare, atunci cand nu stiu sa raspunda la cea care le-a fost pusa?

-Pentru ca, in felul asta, mai castiga putin timp. Daca tu iti inchipui ca e o intrebare usoara… […] Copilaria devine un parcurs de o lungime insuportabila, asa cum e pentru tine, in momentul asta. Nu-i asa?

-Si, atunci, de ce nu poti sa devii imediat adult?

-Pentru ca are si copilaria virtutile ei. Ea ne foloseste ca sa punem temeliile visurilor si vietilor noastre. In amintirile despre copilaria ta o sa-ti gasesti fortele, maniile, pasiunile si, foarte adesea, ele te vor ajuta sa treci peste spaimele si peste limitele tale.

-Mie nu-mi mai place copilaria mea.

-Stiu, Lisa. Si iti promit ca o sa fac tot ce pot ca sa ai o copilarie bogata in culori, dar vor fi totusi si niste reguli in alb si negru.”

*

“-Mama ta era foarte singura, cu ideile astea, ale ei, imediate!”

*

“-Oare, in viata, lucrurile se pot schimba atat de tarziu? Oare tu insuti te mai poti schimba?

-Poti accepta sa te maturizezi si sa traiesti lucrurile, in loc sa le combati.”

*

“Iar, daca familia simti ca dispozitia ei se schimbase, nimeni nu ghici ca o inima se putea ofili in cateva secunde.”

*

“Este ingrozitor, cand neputinta se confrunta cu forta sentimentelor.”

Marc Levy

Post Valentine’s Day.

14 februarie. “Altă sărbătoare importată de la americani” vs. “Forever alone level 9024”.

Am ales să vă scriu după ce ziua asta a trecut. Deşi probabil v-ar fi fost de „mare ajutor” să vă dau nişte sfaturi legate de ce cadouri originale îi puteţi face iubitei voastre (în afară de epuizatele şi epuizantele flori, bombonele şi inimioare şi ursuleţi). Poate v-ar fi fost de ajutor să vă spun câteva titluri de filme de dragoste sau câteva spa-uri de relaxare-n cuplu pentru ziua asta.

Sunt sigură că aţi primit ajutor din alte părţi.

Sunt sigură că aţi citit în catralioane de locuri atât de multe lucruri Anti-Valentine’s Day pe cât de multe poze share-uite pe Facebook făcute cadourilor primite aţi fost puşi să vizualizaţi.

Şi asta nu-i ok. Nu e ok că suntem atât de frustraţi din cauza unei sărbători pe care unii au decis să o importe. Nu e ok că nu suntem originali încât să nu ne sărbătorim zilnic iubirea, ca să nu mai vorbesc de “nu e ok că nu suntem originali şi încă facem cadou ursuleţi de pluş iubitelor noastre”.

Deşi nu sunt implicată într-o relaţie, nu mi s-a părut deloc frustrantă ziua asta. Mai frustrant mi s-a părut să văd peste tot cum se primesc sugestii legate de aceleaşi eterne cadouri sau mai frustrant mi s-a părut să văd cum toţi se transformă, fix de Ziua Îndrăgostiţilor/Iubirii, în mici hateri.

Mie mi se pare destul de simplu: decizi să te bucuri de Valentine’s Day? Atunci fă-o cu stil! Cumpără-i iubitei tale o carte precum “Dragostea durează 3 ani”, indiferent de cât “Not so iubire eternă” ar suna asta. Fă ceva ce nu ai mai făcut până acum, fă-i o surpriză iubitei aşa cum a văzut ea în filmele alea de dragoste pe care le deteşti atât. Fă un cover după melodia ei all time favorite, indiferent cât de iritante ar fi behaielile tale. Fă o carte de dragoste, o carte a voastră, unde să lipeşti poze decupate cu voi doi. E genul ăla de amintire care te va face să zâmbeşti chiar şi după 15 ani de acum încolo. Cheap stuff, girls love them!

 Arată-i omului de lângă tine de ce te merită şi de ce TU îl meriţi pe EL. Nu despre asta e vorba?

Decizi să nu sărbătoreşti Valentine’s Day căci preferi să aştepţi până de Dragobete sau până never-gonna-happen’? Ok, dar taci şi lasă-i pe alţii să se bucure de ziua asta frumoasă, pentru ei.

Nu-nţeleg de ce trebuie să fim atât de ironici şi afurisiţi şi posomorâţi şi gri când putem fi deschişi, înţelegători, îngăduitori şi ne putem vedea de toate cele roz ale noastre?

Eu sunt de acord cu sărbătoarea asta. Şi cu Dragobetele. Şi cu 1 martie şi 8 martie şi orice sărbătoare îi face pe băieţi/bărbaţi să se conformeze tradiţiei şi să îşi facă portofelul să tremure.  Nu pentru că sunt o materialistă, ci pentru că merităm atenţie. Desigur, şi ei o merită şi nu sunt răsplătiţi cu suficiente zile precum cea de 5 mai.

Vă cer însă să vă gândiţi la nevasta unui oarecare muncitor. Care trebăluieşte toată ziua bună ziua şi care are grijă de soţ, copii, haine, mâncare şi curăţenie. Femeia aia primeşte, poate, o singură dată, de 1 martie, un buchet de zambile din partea soţului ei. Căci atunci îşi aminteşte şi el că poate face un gest de tandreţe, fie el doar datorită unei tradiţii. E singurul buchet de flori pe care îl primeşte în tot anul ăla amărât. Singurul gest, singurul “Ştii, m-am gândit la tine şi ţi-am luat flori.” E un “Merită măcar atât!” pe care îl susţin pe deplin.

Sper că şi voi.

Asta pentru că… de cele mai multe ori, iubirea nu e totul. Poate fi o mică parte sau poate fi vitală. Depinde cum o apreciezi, depinde cum o întreţii.

Gesturile mici însă nu sunt doar gesturi mici. O privire, un zâmbet,   sclipirea aia din ochi. V-o fi sunând telenovelistic, dar să nu vă treziţi spunând „Cause all I did was love him.” Well, probably that wasn’t enough. Cause often love isn’t enough. You have to give more. So much more.

„I want a guy who will send me flowers just because it’s Wednesday.”

Emeli Sande – Suitcase