‘Esti la fel, dar totul in tine e altfel.’

In ultima vreme, am citit de la niste fete dragi mie niste povesti triste, cu un EL si o EA, cu ceva lacrimi, cu ceva inimi frante, cu ceva regrete, cu ceva neimpliniri, cu ceva durere…

Cand am scris „Let’s talk about broken hearts” am facut-o cu intentia de a ajuta alte inimi frante. Inainte sa aflu cum e, nu va intelegeam. De ceva timp insa o fac. Si stiu cum e sa fii in stadiul de negare, asa cum v-am gasit pe unele dintre voi, cand te dai puternica si crezi ca ti-e bine. Stiu si cum e sa cazi si sa doara. Stiu ca in momentul ala, „Fii puternica!” nu e de ajuns. Stiu ca „Lasa, ca tu esti frumoasa si desteapta si el e un porc care nu te merita.” nu ajuta la nimic, din contra. Stiu ca e greu sa maschezi ochi umflati, e greu sa mimezi fericire, e greu sa IL privesti, e greu sa iti amintesti de trecut. Si e imposibil sa faci sa nu mai doara, durerea aia din piept parca-ti sfasie sufletul, iti zdrobeste inima, iti fura cate un pic din ultimul strop de viata.

Da, doare, nu, nu e doar un cosmar, da, e greu, nu, nu e imposibil. Aveti nevoie doar de timp. Si de prieteni alaturi. Si de imbratisari. Si poate ca e mai bine fara cuvinte…

Nu cred in existenta unor pasi de vindecare, asa cum nu cred in vindecare 100%. Cred insa ca, desi a devenit un cliseu, „Lucrurile chiar se intampla cu un scop dintr-un motiv.”. Pe care cu siguranta nu il vedeti acum, dar il veti vedea mai incolo.

Plangeti, suferiti, lasati timpul sa treaca, lasati rana sa se vindece.

Apoi, poate, pentru un moment, desi va credeti vindecate, aveti tendinta sa mergeti iar in trecut, sa dezgropati lucruri, pentru ca nu va simtiti impacate, pentru ca inca doare uneori, insa trebuie sa renuntati, sa luati naibii lucrurile ca atare si sa va detasati.

Poate, pentru un moment, ati avut impresia ca daca va ambitionati catusi de putin, puteti cuceri lumea. Lumea voastra. Insa uneori nu e deloc asa. Dar nu lasati asta sa va opreasca. O veti cuceri, candva, cumva, fara indoiala.

„Soon I’ll grow up and I won’t even flinch at your name.”

Nu te mai minti.

Cred ca un om poate fi indiferent doar daca e nesimtit. Si atat. Sau poate ma insel.

Ne dorim sa fim indiferenti si ne amagim singuri ca am si reusit. Dar e doar o minciuna.

Vanzatoarea indolenta din mall, gunoierul care ne-a fluierat pe strada, tipul dragut din autobuz care ne-a aruncheat ocheade, bunicul care ne-a crescut, mama care ne-a certat, prietenii care ne-au tradat, care ne-au dezamagit, profesoara care ne-a dat 9 la Bac, verisoara care ne-a confiscat margelele preferate, colegul care ne face ochi dulci, controlorul care ne-a amendat, taximetristul care a fost amabil, medicul care ne-a tratat, psihologul care ne-a sfatuit, croitoreasa care ne-a stricat rochia, hotul care ne-a luat telefonul, prietena care ne-a sters lacrimile, iubitul care ne-a inselat, iubitul care ne-a oferit primul orgasm, baiatul care ne-a spus primul “Te iubesc”, toti, dar toti, fara exceptie, ne fac ceea ce suntem azi, fac parte din viata noastra nu doar in acele 47 de secunde in care ii intalnim, ci in cei 47 de ani pe care ii traim.

Nu toti cei pe care ii intalnim trebuie sa fie alaturi de noi in cei 47 de ani ; prietenii cu care nu mai tinem legatura, dusmanii care ne-au facut zile amare, sefii care ne-au scos peri albi nu mai sunt langa noi din cauza distantei, a orgoliului, a schimbarii. Nu neaparat pentru ca nu au fost suficient de buni incat sa ii tinem langa noi si in prezent si mai departe, in viitor. Ci pentru ca acesta e ciclul vietii.

Nu suntem indiferenti cu fostii prieteni, nu suntem indiferenti nici cu copilul care ne-a zambit din carucior. Toti conteaza, toti ne marcheaza, toti ne influenteaza, intr-un fel, sau in altul.