Alegeri. Regrete.

Imi pare rau sa vorbesc astazi… despre regrete.

Fie ca e vorba de regretul provocat de faptul ca nu ne-am urmat un vis, ca ne-am jignit partenera, ca ne-am certat cu mama, ca am uitat de ziua celui mai bun prieten, ca am pierdut bani, ca am inselat, ca am mintit, ca nu ne-am bucurat de ceea ce ni s-a oferit, ca nu am apreciat, ca am desconsiderat, ca nu am dat importanta, ca ne-am prefacut a fi imuni, ca nu am aratat ce trebuie sa aratam, toate, absolut toate sunt lucruri care dor. Desi suntem (perfect) constienti in momentul in care le savarsim, urmeaza profundul regret, urmeaza acel « As da timpul inapoi. », urmeaza acel « As vrea sa fie totul altfel. », urmeaza acel « Si nu mai pot face nimic. »

Si e drept ca deseori nici nu incercam sa remediem situatia pentru ca pornim din punctul mort « Oricum nu s-ar schimba nimic. » Si poate deseori asa e. Nu discreditez lasitatea aici, nu incurajez remedierea. Consider insa ca in momentul ala, ar trebui sa gandim de doua ori. Patru. O data cu inima, o data cu creierul. Si repeat. Probabil o vom da oricum in bara. Dar regretul, alaturi de dragoste, minciuna, ura, dezamagire, lacrimi, zambete, priviri, strangeri de mana, inseamna, probabil, viata.

E groaznic sa fii rapus de boli incurabile. Insa e cumplit sa fii rapus de suflet.

*

“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce ai ales.” (Personajul “Oracolul” în “The Matrix Reloaded”, replica gasita aici.)

Reclame

Sa sau sa nu?

Citeam pe blogul Alexandrei despre o intamplare nefericita: un prieten de al ei din copilarie s-a spanzurat. Dumnezeu sa il odihneasca!

Banuiesc ca e inutil sa precizez ca majoritatea celor care au comentat au spus referitor la oamenii care aleg aceasta cale ca sunt lasi, ca au idei tampite, ca aleg cea mai usoara cale, fara sa le pese de cei care raman in urma lor, suferind s.a.

Acum… vreau sa intreb : Cati dintre voi v-ati pus vreodata cu adevarat problema sa va sinucideti ? Spun cu adevarat pentru ca situatiile de genul « Ah, as vrea sa mor pen’ca m-a parasit iubi. » nu se pun la socoteala. De cate ori ati stat la un metru de geam dorindu-va ca in secundele imediat urmatoare sa il deschideti si sa sariti ? De cate ori v-ati uitat jos si v-ati gandit cum ati arata intinsi acolo, plini de sange, cu oameni adunati in jurul vostru ? De cate ori v-ati uitat in jos, gandindu-va daca in urma caderii va veti pierde viata sau veti ramane infirmi ? De cate ori v-ati gandit cum ar reactiona mama sau bunicul vostru ? De cate ori v-ati imaginat chipurile prietenilor vostri apropiati la auzul vestii ca voi ati murit ?

Sa ma scuzati insa greu imi va fi sa aprob comentariile in care imi spuneti « Eu ? Niciodata. Eu lupt. Eu nu sunt las(a). ». Citeam un comentariu pe blogul Alexandrei, scris de Nebunelul: « mi se pare un act de lasitate… desi consider ca iti trebuie mult curaj sa faci asta». E drept ca o (mare) parte din cei care aleg sa faca acest gest sunt, probabil, bolnavi. Dar zic si eu ca, desi vine ca o contrazicere a postului meu in care urlam zicand « Nu va resemnati ! », nu ar trebui sa ii judecati pe oamenii care, desi nu sufera de nicio boala mintala, aleg sa se sinucida. Ganditi-va la omul care nu este influentat de vreo boala, de vreo dependenta, ci de… un necaz, un of, o problema nu pe care nu poate sa o rezolve, ci o problema care il macina, ii scoate sufletul, il innebuneste, il subjuga. Pierzand sau nu controlul, esti chinuit, distrus, faramitat nu de gasirea rezolvarii problemei ci de problema in sine, de ceea ce presupune ea ; fiecare lacrima, fiecare gol in stomac, fiecare clipa de frica te duc in pragul disperarii, iti pun mana pe manerul geamului, apasa butonul liftului catre ultimul etaj, iti pun mana pe sfoara si sapun. Nu nerabdarea, nu faptul ca nu ii acorzi timpului timp sa le rezolve pe toate, ci lacrimile, golurile in stomac, frica, toate sentimentele acelea de 4 sau 5 zile te imping sa da.

Nu incercati sa cautati justificari, sa faceti acuzatii de lasitate, de dementa ; eu o pot acuza pe Monica Columbeanu ca e materialista, dar eu nu sunt in locul ei sa stiu ce simte, ce gandeste, cum traieste. Daca te-ai uitat pe geam, in jos, daca te-ai vazut acolo, scrie. Daca nu, abtine-te.

Lasilor.

Daca va amintiti, va spuneam aici, legat de varsta de 20 de ani ca : Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura.

Astazi mi s-a intamplat, pentru a treia oara in viata, sa spun, din greseala, ca am 20 de ani. Desi inca nu ii am. Eh, treaba e nasoala. Rau. Pentru ca e ca si cum subconstientul meu s-a obisnuit cu gandul asta, el ma vede deja ca pe un om de 20 de ani (inadaptat varstei sale, ce-i drept), el s-a pus deja pe treaba si ma vede batrana si nu ma mai vede copil, nu mai vrea sa imi accepte infantilitatea. Subconstientul meu s-a resemnat. Ceea ce e trist. Si ma doare. Si cred ca m-am resemnat si eu. Probabil demult, in subconstient, inconstient, ce o fi alea.

M-am resemnat referitor la faptul ca (iti) voi ierta iar dezamagirea.

M-am resemnat privitor la faptul ca am dat-o-n bara.

M-am resemnat referitor la faptul ca nu voi avea niciodata 45 de kilograme.

Ne uitam la Roxy maneliste si Sexy brailence si ne resemnam la gandul ca,copiii nostri vor creste intr-o societate in care e promovata incultura, intr-o tara in care Alina Plugaru sta cu sanii goi in ziarele de pe toate tarabele. Ne plangem pentru ca Romania e de cacat, pentru ca seful nostru e de cacat, pentru ca totul e de cacat. Ne plangem pentru ca suntem furati. Ne plangem pentru ca suntem tratati cum NU se cuvine. Dar in afara de a ne plange nu facem nimic. Pentru ca noi deja ne-am resemnat. Ne-am spus ca asta e, ca oricum nu se poate face nimic. Ne-am resemnat fara sa fi incercat. Si asta e trist. Pentru ca numai oamenii lasi renunta. Numai oamenii fara ambitie abandoneaza. Numai oamenii insuficient de puternici se resemneaza.

Iar eu sunt un om las; fara ambitie; insuficient de puternic.