Niciodata nu am inteles de ce oamenii plang atat, de ce sufera atat, de ce le ia atat de mult timp sa se vindece. Ii condamnam, blamam, descreditam pe cei suferinzi. Toate astea pana cand…am devenit una de-a lor. Si atunci…am inteles.
Mie mi s-a intamplat cea mai putin dureroasa frangere de inima. Nu am fost mintita. Nu am fost inselata. Nu am fost batuta. Nu am fost parasita.
Insa a durut. Poate nu la fel de tare, dar a durut. Rau. Vreo 27 de zile. De ochi umflati. De « De ce ?»-uri. De lacrimi, de « Nu mai pot. », de dureri in piept. De ore tarzii ce te prind imbratisand perna, de servetele pe birou, pat, covor, de stari urate, de ciufutenie, de zile fara chef, de lipsa de viata. De plans, taiat vene, lamentat.
De convorbiri prelungite cu prietenele la telefon. Prietene care incearca sa te scoata din starea aia. O data, de doua ori, de trei ori. A patra oara se plictisesc. O lasa balta. Dar oare ele nu-nteleg ca ai nevoie de timp ? Timp sa plangi, timp sa te auto-distrugi, timp sa visezi, timp sa suferi ?
De convorbiri cu el, convorbiri pe care nu ti le doresti, convorbiri afurisite, convorbiri in care plangi, fara ca el sa stie, pentru ca te prefaci ca esti bine, te prefaci ca a trecut, cand de fapt inca doare, te prefaci ca ai trecut peste, te prefaci ca nu ti-a frant inima dar ea e facuta bucatele.
De mimat fericire, de dres vocea la telefon in fata celor care nu ar trebui sa te stie trista, daramite sa-ti vada fata umflata de plans.
27 de zile de incercari de a-ti umple timpul, incercari care esueaza, iar tu sfarsesti tot printre servetele.
27 de zile de « As fi vrut sa fie altfel …», de neputinta, de regrete si evident, de plans.
Am simtit pe propria-mi piele ce inseamna sa fii gol pe dinauntru. Am simtit pe proprii obraji ce inseamna sa plangi zilnic, timp de o luna. Am simtit cum e sa ai inima franta si, desi nu e o senzatie la fel de afurisita ca o durere de masea, e a naibii de urata.
Cand s-a terminat totul ? Nu atunci cand am numarat zilele de suferinta si nici pachetele de servetele. Poate atunci cand l-am vazut (fericit) in bratele alteia, poate atunci cand am realizat de ce nu eram eu potrivita, poate atunci cand am inteles ca nu exista alta cale. Am simtit un cutit infipt in moalele capului si un puternic nod in gat, am fost intr-un fel de transa cateva ore si apoi m-am eliberat. Si-am inceput sa zambesc. Si am regretat doar faptul ca nu a venit nimeni sa ma scuture zdravan si sa urle la mine zicand ceea ce mie nu mi s-a zis pe cel mai taios ton cu putinta :
« Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »*
Poate-am suferit prea mult, poate-am dramatizat prea mult, poate nu-s cea mai in masura sa dau sfaturi insa … eu cred ca cel mai mult ajuta sa plangi. Cea mai mare greseala este sa te arunci in cele mai provocatoare haine si sa iesi in club cu fetele. O sa te intorci acasa simtindu-te, poate, si mai mizerabil. Ia-ti tot timpul de care ai nevoie si plangi, analizeaza, sufera. Ai dreptul asta. Ai nevoia asta. Nu uita insa sa iti spui la un moment dat acel : « Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »
Sa nu te minti insa spunandu-ti ca esti vindecata complet. Nu vei fi niciodata, pentru ca ti-a lasat, fara indoiala, o urma undeva. Urma pe care, am zis nu demult, o vei avea mereu in privire.
Astazi am citit undeva ca ii place o piesa care-mi place si mie. Am zambit. M-am uitat pe geam si ningea frumos. M-am lasat pentru o clipa sa visez. … Si-am plans. Si-mi pare rau. Si regret. Insa trebuie sa merg mai departe. Mi-am sters repede lacrimile. Pentru ca a fost destul…
Si asta trebuie sa faci si tu, inima franta.
*Fraza ii apartine lui Rhenus, o gasiti aici.
** Imagine furata de pe deviantart.com.
Blogu' lu' Pompi 
Damn, first again 😛
De ce regreţi ? nu trebuie sa regreţi nimic, nici măcar o lacrima, ce a fost a fost, trebuie sa ramai cu amintirea clipelor frumoase si sa zâmbeşti. Daca nu a fost sa fie înseamnă ca poate nu erai tu cea potrivita pentru el dar poate nici el pentru tine. Ce ar însemna sa nu simţi sentimente precum tristeţe, frustrare, singurătate, etc etc ? Ar fi trist pentru ca atunci când am fi fericiţi poate nu am ştii sa apreciem aşa cum trebuie sentimentul/starea/ aceasta după care alergam toţi. >:D<
despre cele 27 de zile, nu ştiu daca sunt multe sau puţine, depinde de fiecare, oricum in acele momente depinde numai de tine sa treci peste tot, cel mai important este sa priveşti înainte si sa iţi dai seama ca mai ai multe de realizat si multe persoane de întâlnit. Si sa zâmbeşti , sa te bucuri ca ai iubit pentru ca următoarea iubire va si mai frumoasa.
Toate lacrimile,toate zilele in care esti ciufuta,toate zilele numarate,peste cativa ani,se vor strange undeva si se vor aduna cu cele care vor mai fi de acum inainte.Si chiar daca tot ce exprima sunt suferinta,cand iti vei aminti de toate astea,vei zambi 😀
Nu mai conteaza anii care-au trecut
Mi-am luat sapca, hanoracu’ , te-am pupat, ma mut!
N-ai sa ma mai vezi, n-am nevoie de chei (hei)
Ca te las acasa cu prietenii mei.
been there, done that… 😦
eu zic ca si lacrimile au scopu` lor. sunt mandra de tine, de curajul ce l`ai ajut prin a`ti asterne gandurile pe hartie, bravo, ardeleanco! ai invatat multe din astea 27 de zile si numai tu te poti autoevalua, capu` sus si cu tarie inainte 😉 !
Ar trebui sa se dea o lege…scrisa, care sa treaca de Parlament sau cine-o fi aia de voteaza, prin care cei care frang inimi, voluntar sau involuntar, sa fie pedepsiti. Ceva gen sa petreaca xyz ore de ‘terapie’ cu oameni necunoscuti, cu inima franta, sa le asculte povestile, sa vada durere, sa stearga lacrimi, sa ofere un umar.
Eu nu mai am nevoie de ajutor, dar sunt sigura ca-s multi cei care au nevoie de el.
Adevarul e ca pana nu il traim, nu putem concepe acel lucru…
Toti spun ca timpul vindeca toate ranile… dar nimeni nu iti spune ca trebuie sa ai si rabdare…
Iar prietenii adevarati nu se satura dupa 4 incercari… sau nu stiu… am avut eu norocul sa vad oameni care ar fi incercat si la infinit, dar nu au fost nevoiti.
Imi plac provocarile tale, sa iau postul asta tot ca pe o provocare sau ai una noua? Apropos merci pentru ca imi aduci zilnic cititori:)
@Hubba Bubba Nu există legi scrise, dar în mod cert există pedepse. Cei care ne fac să suferim ajung să sufere la rândul lor pentru altcineva şi să vadă pe propria piele ce înseamnă asta. Ce poate fi mai rău de atât?
Şi cred că toţi, involuntar, facem pe cineva să sufere la un moment dat…
Sunt sigura ca facem toti, involuntar, pe cineva sa sufere. Stiu si eu de existenta legilor nescrise, insa eu spuneam ca, in felul asta, toti cei care sufera, dar toti, fara exceptie, vor fi alinati, iar toti cei care fac sa doara invata o lectie. Stiu ca-i utopic noh, nici in 2500 nu va exista o astfel de lege…dar era o idee:))
N-ar mai exista psihologi şi consilieri maritali, ne-am alina suferinţele unii altora. Poate abia atunci ar fi pace în lume :))
„Si am regretat doar faptul ca nu a venit nimeni sa ma scuture zdravan si sa urle la mine zicand ceea ce mie nu mi s-a zis pe cel mai taios ton cu putinta :
« Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »”
Imi pare rau Gumitsa ca nu eram in fata ta sa te scutur zdravan…dar de cate ori ti-am repetat eu asta? Remember?
Broken heart’s a bitch… noroc ca trece 😀
Lets
Pingback: Come on people ! « About all and nothing
Sincera sa fiu, am preferat sa nu raspund anumitor comentarii pentru ca…fiecare vorbste din prisma lucrurilor prin care a trecut, nimeni nu stie povestea fiecaruia. Povestea mea, desi fara happy end, e frumoasa.
Viorel, nu regret ca s-a-ntamplat, nu regret lacrimi, poate nu regret nici macar ca …
Alex’andra, esti printre putinii care a vazut cu adevarat inspre ce directie era indreptat articolul.
DianaEmma, n-a fost vorba ca prietenele s-au saturat dupa a 3-a incercare, n-au inteles insa ca am nevoie de timp.
Hime, mersi, stiam si eu de melodia asta…dadusem de ea in timp ce cautam o melodie pentru articolul asta:P
Dac-ar fi sa dau o explicatie, desi am inceput sa le urasc…nu ma asteptam sa fiu compatimita sau altceva, poate asteptam o poveste ca a mea,
pentru ca am aflat ca sunt multi, mult mai multi decat mi-am imaginat, cei care au avut inimile frante. Imi pare rau pentru ca s-a inteles ca ma plang pentru ce a fost, nu despre povestea mea era vorba, ea era ca un suport care ma ajuta sa-mi predau ‘lectia’, era un mesaj de genul „Plangeti, suferiti, amintiti-va sa va opriti la un moment dat, stergeti-va lacrimile si mergeti mai departe, zambind.”
Nu ti-am purtat niciodata pica, nici macar pentru o secunda, si nici macar pentru o secunda nu am vrut sa…sa indrept asta catre tine.
Well… ai dreptate, sa-ti pui pe tine cele mai chic toale si sa iesi in club nu-i o alegere prea fericita. Am facut eu asta dupa o dezamagire mare si m-am trotilat rau, de suparare, sa uit, eram dupa zile de nesomn, nemancare, stres… si am sfarsit acasa, pe canapea, varsandu-mi matele si stand cu perfuzia cu glucoza in vena. Mama panicata maxim, iar eu o zi zacut la pat. Si m-am trezit, mi-am dat seama ce stupida am fost, ca eu ma autodistrug si pe el il doare la bascheti.
O alta dezamagire am rezolvat-o cu un weekend stat in casa si bocit, „de ce”-uri, telefoane prelungite cu prietenele si gata.
Si am mai avut puterea sa si vorbesc dupa aia cu respectivii, sa le multumesc pt clipele frumoase… spuse un pic in stilul scorpiei, sa le fie rusine de rusinea lor.
Noi scorpiile avem o putere fantastica de regenerare, cine vede/aude povestile noastre ar putea spune foarte usor ca suntem superficiale si de fapt n-am iubit si nu ne-am implicat. Ntz! Nimic mai gresit, la noi e cu extreme, totul sau nimic! Dar da, suntem ca pasarea Phoenix. 🙂
Stiu stilul ala al scorpiei:))
Adutza…e drept ce zici tu dar… mie nu-mi ajunge doar un weekend pt bocit…stii, se spune ca scorpioancele au un instinct fenomenal de auto-distrugere si ca cica, intr-o viata, lumea nu ajunge sa ii faca rau atat de mult precum isi face ea…
Poate aici ne deosebim putin, Ada, nu stiu cat de super-duper fantastica e puterea mea de regenerare…
Daca azi ma tai la mana, maine am buba 😦
Si poimaine-ti trece:P
Da, dar ma doare 😦
eu sunt prima data in vizita la tine pe site,si nu sunt inca in masura sa dau sfaturi.Dar macar ceva o sa las in urma :
„Nu plange ca s`a terminat,bucura`te ca s`a intamplat.”
Frumos articol 🙂 Am fost cu totii in starea aia 🙂
Ai grijă cu pozele luate fără permisiune pe Deviant Art. Cei de la WordPress pot să-ţi şteargă blogul dacă primesc reclamaţie. Poate exagerez, ca păţit, dar e pe bune. Mie mi s-a întâmplat o tâmpenie de genul ăsta, dintr-o neînţelegere… Consultantul meu de PR mi-a spus că mă arde pe rug dacă mai iau ceva fără 7 rânduri de permisiuni în scris…
Apreciez foarte mult modul în care scrii, cursiv, despre sentimentele tale. Felicitări pentru modul în care te laşi să simţi şi pentru modul în care ştii să te eliberezi. Se cunoaşte că ai un talent literar (ori înnăscut, ori cultivat). Ai publicat ceva până acum, în afară de articolele de pe blog?
Pingback: Hai nu zau. « Hubba Bubba's Blog
Pingback: Prima zi de noiembrie « About all and nothing
Multumesc, Lolissima, Alecs…asta incerc sa fac:)
de mers mai departe oricum mergem. greutatea cu care o facem insa… e „problema” 🙂
Salutare!
Eu in momentul de fata sufar de imi vine sa ma urc pe pereti..:( plang ca fraiera de 2 saptamani….si el, el pare cel mai crud baiat de pe pamant….il urasc si nu-l urasc…..a fost o relatie scurta dar cu semntimente aprinse….el era cel inflacarat iar eu am fost invaluita de dragalasenia lui…..s-au intamplat anumite chestii (din vina mea si am incercat in mii de feluri sa ma ierte) si acum el s-a schimbat radical…..zice ca l-am dezamagit, ca nu sunt ceea ce cauta el…..dupa ce tot el a fost cel care a zis ca merita sa incercam o relatie…cand eu ii spuneam ca nu ne potrivim….
In fine, cert este ca el este hotarat sa incheie (si mi-o zice fara nici o jena) iar eu nu ma pot abtine sa nu-l sun, sa nu mai vorbesc cu el (chiar daca doar prieteneste….) si ma doare atat de tare atitudinea lui…incat cateodata nu ma mai pot opri din plans, si plang, plang…si ma intreb de ce nu am noroc…?…
Cum ma poate ajuta oare plansul sa depasesc momentul daca nu scap de prezenta lui? adica nu as putea sa stau o zi fara sa vorbesc cu el…..si nici fara sa plang, sa plang tare sau sa am lacrimi in ochi….. E greu si sa plangi, ca te vede lumea, ca nu ai unde, ca te apuca cand nici nu te astepti…..
Pingback: ‘Esti la fel, dar totul in tine e altfel.’ « Hubba Bubba's Blog
Raman cu ideea si cu credinta ca toate lucrurile in viata asta se intampla cu un scop si ca toate lucrurile care le facem, fie bune sau rele ni se intorc la un moment dat sub o forma sau alta. E greu si nu trece usor. Doar timpul vindeca si ai dreptate, nu complet. Ramane amintirea pentru totdeauna. Pentru ca totdeauna iti vei aminti ce s-a intamplat. Asta nu iti va putea fi furata niciodata. Nu exista moduri de vindecare. Exista doar timpul care le vindeca pe toate mai devreme sau mai tarziu. E ciudat dar cred ca…..POATE……timpul de vindecare dureaza exact cat a durat relatia. La mine asa a fost. Si tot au ramas amintirile care chiar daca sunt frumoase dor si acum si dor pentru totdeauna. Amintiri…..
Livy…imi pare rau ca nu ti-am raspuns in momentul in care ai dat comentariul si probabil ca nici nu mai esti pe aici, insa…plansul ajuta intr-o anumita masura, sa te descarci, sa te eliberezi. Nu uita insa sa iti spui „Stop” cand e momentul si nu te lasa batuta.
Sunt sigura ca ti-ar face mai bine sa nu vorbesti cu el o perioada, insa te inteleg perfect cand spui ca nu poti renunta la prezenta lui. Sper insa ca acum, dupa ce a trecut ceva timp, esti mai bine. Fii puternica.