Stupid in love.

Mai intai, a fost articolul Andrei. Apoi, cel al lui Grapefruits. Ambele despre… femei, indragostite, proaste.

Sunt sigura ca si barbatii – pampalai (sau nu) patesc uneori ca noi (stiati de existenta acestui cuvant, nu?!). Insa noi, muierile, avem darul asta idiot de a fi proaste cand iubim.

Ne-a parasit, ne-a refuzat, nu ne vrea. Credem ca putem accepta asta. Ne mintim ca ne-a trecut, insa ne trezim plangand dupa el. Dar nimic nu il aduce inapoi…

Se preface a fi neinteresat, se foloseste de noi, ne intinde nervii la maxim cu jocurile lui de bad boy, se perinda in fata ochilor nostri cu noile cuceriri, in fine, e un porc. Insa nu vrem sa credem asta, e atat de dragut si inteligent si pare manierat si … a, da, cand isi da jos costumul…grohaie. Dar noi nu vrem sa auzim grohaitul.

Ne minte, ne prefacem ca nu observam. Ne prefacem atat in fata lui, cat si in fata noastra. Pentru ca nu vrem sa acceptam.

E un trantor. Nu lucreaza, nu ne ajuta la treburile casnice. El insa nu e vinovat. Saracul, doar nu se va angaja sofer, el are diploma de facultate. La FF, dar ce conteaza? Il putem intretine noi, din salariul nostru, nu?!

Ne inseala, il iertam. Cu siguranta nu putem sa il mai vedem la fel, cu siguranta ne mintim ca nu se va mai repeta desi in noi zace o frustrare teribila la gandul ca s-ar putea intampla iar. Pentru ca iertam, dar nu uitam.

Se poarta urat cu noi (nu, nu aici e capitolul legat de violenta, verbala cat si fizica), incercam sa gasim vina la noi. Ne spunem ca sigur am gresit noi cu ceva, poate camasile nu ii sunt bine apretate, poate dunga de la pantaloni nu e dunga, poate e stresat la serviciu, poate afara ploua. Nu acceptam ca suntem atat de proaste incat sa iubim un astfel de om.

Violenta verbala. Prima oara, ne amagim ca i-a scapat. Sigur e de la oboseala. A doua oara, de la alcool. A treia oara, sigur l-am enervat noi. A patra oara…sigur si-a pierdut cumpatul, probabil pentru ca am avut tupeul sa il palmuim. Shame on us. Nu?!

Violenta fizica. Prima oara, ne-a lovit din greseala. A doua oara a dat din instinct. A treia oara… noi am depasit limita, era normal sa reactioneze asa. A patra oara… plecam la mama. A cincea oara (da, evident ca ne-am intors de la mama) a dat pentru ca… a crezut ca avem o aventura cu vecinul care ne-a ajutat sa caram sacosele. A sasea oara, am ajuns la spital. E nevoie sa ajungem la zece, in spital, cu fata desfigurata, cu 4 coaste rupte, cu dintii rupti, mana rupta si pline de vanatai pe spate?

De ce? Pentru ca prima oara cand s-a intamplat nu am avut curaj sa punem punct? Nu, nu insinuez ca daca ii scapa o palma sau te inseala, in secunda imediat urmatoare trebuie sa bagi divort, ajungand cu cei doi copii pe drumuri, traind dintr-o pensie alimentara de 150 de lei si dintr-un salariu minim pe economie. Asa spune si Grapefruits. Insa banuiesc ca tu, femeie, nu doresti ca ai tai copii sa priveasca scene de groaza de trei ori pe saptamana cand tata o bate pe mama.

Grapefruits nu realizeaza ca nici macar o femeie care e doctor in stiinte politice, e independenta, e inteligenta, e responsabila… nici macar ea nu are, intial, curajul sa se trezeasca, sa vada cu cine imparte patul, sa realizeze ca s-au depasit limite, sa puna punct.

Pentru ca suntem proaste. Fraierici, cum ar zice Emmis. Pentru ca asa e in dragoste, pentru noi, pentru unele.

De ce Ileana Lazariuc s-a maritat cu Ion Ion Tiriac, desi el cu cateva luni in urma, se despartise de ea si se casatorise cu Maria Marinescu? Pentru bani? Pentru faima? De dragul vremurilor trecute? Pentru ca il iubeste? Pentru ca e proasta? Sau pentru ca e desteapta, asa cum probabil Grapefruits ar presupune? Si cum se va termina asta, oare?!

As milita poate impotriva dragostei. Nu pentru ca eu nu am cunoscut-o si nu pentru ca eu nu am simtit cum e. Ci pentru ca poate prea multi sunt raniti, iar fericirea, entuziasmul si fluturasii de la inceputul relatiei nu compenseaza nici pe un sfert dezamagirea, suferinta, lacrimile de dupa. Si cu siguranta nici ranile. Ranile sufletului, ranile trupului.

Nu pot sa va spun sa nu fiti proaste in dragoste. Pentru ca veti fi. Insa amintiti-va sa va treziti si puneti punct cand e momentul. Nimeni nu va poate aduce inapoi anii pierduti, nimeni nu va poate sterge cicatricile de dupa bataie, nimeni nu va poate sterge cu buretele durerea din suflet.

LE: Recomand articolul Alex’andrei, cel de aici.

Cititi reactia Mayei, aici.

Nu stiu cati dintre voi realizeaza ca violenta in familie e un fenomen care, din pacate, ia amploare. Si prea multe femei le permit sotilor lor prea multe.

Alegeri. Regrete.

Imi pare rau sa vorbesc astazi… despre regrete.

Fie ca e vorba de regretul provocat de faptul ca nu ne-am urmat un vis, ca ne-am jignit partenera, ca ne-am certat cu mama, ca am uitat de ziua celui mai bun prieten, ca am pierdut bani, ca am inselat, ca am mintit, ca nu ne-am bucurat de ceea ce ni s-a oferit, ca nu am apreciat, ca am desconsiderat, ca nu am dat importanta, ca ne-am prefacut a fi imuni, ca nu am aratat ce trebuie sa aratam, toate, absolut toate sunt lucruri care dor. Desi suntem (perfect) constienti in momentul in care le savarsim, urmeaza profundul regret, urmeaza acel « As da timpul inapoi. », urmeaza acel « As vrea sa fie totul altfel. », urmeaza acel « Si nu mai pot face nimic. »

Si e drept ca deseori nici nu incercam sa remediem situatia pentru ca pornim din punctul mort « Oricum nu s-ar schimba nimic. » Si poate deseori asa e. Nu discreditez lasitatea aici, nu incurajez remedierea. Consider insa ca in momentul ala, ar trebui sa gandim de doua ori. Patru. O data cu inima, o data cu creierul. Si repeat. Probabil o vom da oricum in bara. Dar regretul, alaturi de dragoste, minciuna, ura, dezamagire, lacrimi, zambete, priviri, strangeri de mana, inseamna, probabil, viata.

E groaznic sa fii rapus de boli incurabile. Insa e cumplit sa fii rapus de suflet.

*

“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce ai ales.” (Personajul “Oracolul” în “The Matrix Reloaded”, replica gasita aici.)

Ma sting.

Prea multe relatii imi miros a adio, prea multe sentimente imi miros a dezamagire, prea multe probleme-mi miros a disperare.

Nu ii mai pot da timpului timp sa le rezolve pe toate, iar eul meu moare sfasiat de durere.

E clipa in care izbucnesc in hohote de plans si  „Nu mai rezist” isi dobandeste adevarata identitate.

Preferam un cutit infipt in inima, un glont in stomac, o lovitura strasnica in cap. Ar fi durut mai putin.

Tanjesc dupa zambetele mele si mi-e dor de mine.

Lasilor.

Daca va amintiti, va spuneam aici, legat de varsta de 20 de ani ca : Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura.

Astazi mi s-a intamplat, pentru a treia oara in viata, sa spun, din greseala, ca am 20 de ani. Desi inca nu ii am. Eh, treaba e nasoala. Rau. Pentru ca e ca si cum subconstientul meu s-a obisnuit cu gandul asta, el ma vede deja ca pe un om de 20 de ani (inadaptat varstei sale, ce-i drept), el s-a pus deja pe treaba si ma vede batrana si nu ma mai vede copil, nu mai vrea sa imi accepte infantilitatea. Subconstientul meu s-a resemnat. Ceea ce e trist. Si ma doare. Si cred ca m-am resemnat si eu. Probabil demult, in subconstient, inconstient, ce o fi alea.

M-am resemnat referitor la faptul ca (iti) voi ierta iar dezamagirea.

M-am resemnat privitor la faptul ca am dat-o-n bara.

M-am resemnat referitor la faptul ca nu voi avea niciodata 45 de kilograme.

Ne uitam la Roxy maneliste si Sexy brailence si ne resemnam la gandul ca,copiii nostri vor creste intr-o societate in care e promovata incultura, intr-o tara in care Alina Plugaru sta cu sanii goi in ziarele de pe toate tarabele. Ne plangem pentru ca Romania e de cacat, pentru ca seful nostru e de cacat, pentru ca totul e de cacat. Ne plangem pentru ca suntem furati. Ne plangem pentru ca suntem tratati cum NU se cuvine. Dar in afara de a ne plange nu facem nimic. Pentru ca noi deja ne-am resemnat. Ne-am spus ca asta e, ca oricum nu se poate face nimic. Ne-am resemnat fara sa fi incercat. Si asta e trist. Pentru ca numai oamenii lasi renunta. Numai oamenii fara ambitie abandoneaza. Numai oamenii insuficient de puternici se resemneaza.

Iar eu sunt un om las; fara ambitie; insuficient de puternic.

Minte-te. Frumos.

De cate ori v-ati mintit ca o sa ii uitati pe cei care se merita a fi uitati, ca o sa stergeti cu buretele sentimente, ca o sa fiti altfel, ca veti fi mai puternici, ca veti avea tarie de caracter, ca le veti demonstra ca ei nu sunt centrul universului, ca nu ii veti mai cauta, ca nu veti mai fi slabi, ca nu veti mai ceda (ispitei), ca nu veti mai permite, ca nu veti mai indura, ca nu veti mai ierta la nesfarsit tradari, dezamagiri, ca veti pune piciorul in prag, ca lucrurile se vor schimba, ca nu va va pasa, ca nu va veti lasa afectati, ca va veti detasa ?!

« Dar m-am lasat incurcat de o mana de valuri… »

P.S.: Versul de mai sus face parte din melodia “Cum am crescut” – Dagga. Contextul e altul, probabil si sensul se schimba, dar intelegeti ce voiam sa subliniez, sper.

Imi pare rau! Zau ca-mi pare!

Bai, deci, te rog io mult, care te mai simti de cacat (nu pen’ca te-au facut altii) si care ai incerca un salt de la 50 de metri fara parasuta, semneaza condica acilea.

Fie ca esti dependent de droguri si crezi ca iti e aproape imposibil sa te lasi, fie ca esti dependent de alcool, fie ca ranesti involuntar, fie ca ti-ai facut iubita sa planga desi o iubesti din strafundurile inimii (fas !), fie ca ai luat 2 in teza si ai facut-o pe muma-ta sa planga 5 zile, da cu subsemnatu’ aici.

Eu ma intorc aici si aici si-apoi merg sa caut o cladire inalta inalta inalta. Poa’ invat sa zbor. Fara aripi.

P.S.: Asta intra la capitolul „Frustrarile unei frustrate”. Si va rog, nu va dati cu presupusu’ aiurea-n tramvai. Nimeni nu poate vedea omul pe dinauntru mai bine decat se vede singur, cu proprii ochi, daca nu-i are intunecati de mandrie, rautate, insensibilitate.

Cand 1+1 fac 0, in loc de ∞.

M-am purtat ca un copil. Am actionat ca un copil. M-am jucat asa cum doar un copil o putea face. M-am jucat prost. Cu mine, cu noi.

Nimeni nu iti da un manual de instructiuni cand vine vorba de oameni, de relatii, de iubire. Si parca intreg Universul comploteaza impotriva fericirii tale. A mele, de fapt.

Gasesti acel ceva aproape-perfect care crezi ca iti poate aduce fericirea, implinirea. Insa te trezesti in mijlocul pustietatii, singur. Acel-ceva-aproape-perfect nu e pentru tine, nu ti-l doresti nici tu, nu te vrea nici el. Te entuziasmeaza ideea perfectiunii acelui-ceva insa e pura fictiune.

Regret toate… toate stupiditatile, toate momentele penibile, toate gandurile negre. Toate deciziile gresite, toate cuvintele spuse la manie, toate greselile care m-au facut sa… arat  altfel. Nu sunt asa. Am crezut ca poti vedea asta. Eu insa nu vreau sa-ti mai arat. Pentru ca de azi nu imi mai pasa. Imi voi impune sa nu-mi mai pese.

Imi vine sa urlu din strafundurile sufletului, nu ca sa te chem inapoi, Acel-ceva-ule, pentru ca nu te vreau, nu-mi esti bun, imi esti ca un pantof care ma strange, nu-ti sunt buna, iti vin ca o haina larga, vreau sa strig cat ma tin puterile doar ca sa ma eliberez. Sa ma eliberez de mine, de noi.

Sariti cu tastatura.

In conditiile cunoasterii senzatiei ca locul vostru nu e acolo unde sunteti sau/si in conditiile in care dispuneti de bunavointa de a da un sfat, se convoaca Sfatul Popular azi, 1 iunie 2009, in vederea iluminarii mintii si sufletului aflate in impas ale subsemnatei EU.

In clasele V-VIII am avut o profesoara de romana care m-a marcat. Pe mine, spre deosebire de ceilalti colegi, m-a marcat in sensul bun al cuvantului. Poate pentru colegii mei (si uneori si pentru mine) era o scorpie pentru ca ne dadea extrem de multe teme si pentru ca era severa la note. Insa la cei 11 ani ai mei am vazut in profesoara mea de romana un exemplu demn de urmat. Niciodata nu am fost un as in matematica, insa am avut mereu o predilectie catre romana. Nu am fost niciodata extrem de buna pe partea de literatura, insa la gramatica eram aproape un geniu (ma umflu si eu in pene, ce ?, ce ?).

Eu ma numar printre oamenii aia care rar fac o greseala gramaticala sau de ortografie, eu ma numar printre oamenii aia care nu isi imagineaza ca ai putea sa pici un examen la romana, eu ma numar printre oamenii aia care pur si simplu nu isi inchipuie cum ar putea cineva sa spuna ca substantivul « haina » e predicat (punerea cuvantului intr-o fraza pentru a evidentia functia sintactica pe care o indeplineste e inutila, din moment ce substantivul asta in veci si pururi nu va fi predicat).

Cand am terminat clasa a VIII-a imi doream sa ajung la un liceu cu profil uman. M-am vazut insa cu o medie maricica si am pus inaintea liceului la care voiam sa intru alte licee cu ceva mai mult prestigiu. Am intrat la mate-info, am incercat sa ma transfer la uman, cand mi s-a spus ca se poate (stiti voi in ce conditii se « poate » realiza un transfer), nu am mai vrut pentru ca ma acomodasem la liceul la care intrasem initial. Pe de o parte a fost bine ca am fost acolo, matematica a fost singurul chin, daca mergeam la uman nu stiu cat si cum as fi supravietuit unor materii precum istorie, latina, filosofie.

Cand a trebui sa dau la facultate… cea de Litere desi ar fi trebuit sa fie prima mea optiune, a fost inexistenta de fapt. Evident ca un salariu de 700 RON ca profesor debutant nu ma incanta, asa ca am ales sa dau la Stiinte Economice. Stiam ce materii voi face aici, poate nu stiam ce presupun ele. Cum mi se pare ? Probabil daca as fi printre studentii tocilari, totul mi s-ar parea floare la ureche. Cum nu sunt, probleme gasesc la tot pasul… Poate daca as fi dat de vreun profesor care (chiar daca ma pica la un examen de 5 ori) sa mi se para UMAN, poate daca as fi dat peste o materie care sa imi placa cu adevarat (chiar daca nu am intrat in materiile de specialitate, ci suntem doar in faza de introducere), poate daca as fi avut cei mai extraordinari colegi din Univers… poate chiar mi-ar fi placut ceva la facultatea asta.

Ma gandesc serios sa imi depun dosarul la Litere. Pana la a treia faza a admiterii intru si eu pe locurile bugetate. Ideea e ca eu sunt acum pe loc bugetat la Stiinte Economice. La anu’ nu cred ca voi mai fi. Asadar daca intru la cu taxa in anul doi la Stiinte Economice si daca intru pe locurile bugetate la Litere, pot sa merg asa ? Nu stiu daca intelegeti voi ce intreb… ideea e ca am stat un an pe « banii statului » si intreg sistemul are niste reguli incredibil de stupide, reguli care nu iti dau voie sa « abuzezi » de bunavointa pe care statul romanesc ti-o ofera in vederea urmarii studiilor superioare. Adicatelea nu m-as mira daca mi s-ar spune ca va trebui sa platesc taxa pentru amandoua facultatile avand in vedere ca un an am fost la bugetat.

Asadar… cei care aveti idei despre cum sta treaba… sariti cu tastatura. Si cred ca mi-ar prinde bine si un sfat de genul « Fă, du-te dracu’ de te fa femeie de servici si nu manca banii lu’ Base degeaba ! » sau « Fa-te profa de romana ca sa-mi lasi copchilu’ corigent ! », insa in niciun caz nu vreau sa aud lucruri de genul « Daca idealul visul tau in viata e femeia cu mustata sa devii profesoara de romana, urmeaza-ti-l ! ». Am auzit lucrul asta de un million de ori, sariti cu gura doar daca stiti vreun profesor de gimnaziu care sa nu fi murit de foame.

P.S.: Nu stiu daca as fi un profesor care explica bine (cred ca am ceva carente din acest punct de vedere, dar nu cred ca  sunt iremediabile), insa stiu ca de mica ma visez profesoara. Am in cap fel de fel de modalitati de predare, de reguli de notare, de metode de chinuit elevii. Acum cateva zile m-a rugat cineva sa ii scriu un scurt eseu („responsabilitatea” mea era aceea de a abera la greu) si am simtit cat de mult imi lipsesc orele de romana (ore de la care in liceu chiuleam) cu tot cu eseurile scrise fara inspiratie, cu tot cu lecturile obligatorii transformate dupa bunul plac in lecturi ne-obligatorii, cu tot cu… mazgaliturile mele in culorile curcubeului ce se voiau a fi  „notite demne de un elev studios”.

Multam’ anticipat de sfaturi.

Arunca-ma la gunoi. Te rog.

Stii cum e sa scrii 5 randuri in 30 de minute, in hohote de plans ? Doar atunci vei intelege de ce am disperata nevoie sa scriu asta, indiferent daca frustrarile mele n-aduc trafic si ma aleg cu strambatul unora din nas.

Crede-ma, sufar, iti spun sincer, imi pare atat de rau sa te dezamagesc, imi pare atat de rau ca am devenit un ceva pe care nici eu nu-l mai recunosc cand privesc in oglinda. Stiu ca nu e nimic care sa indrepte lucrurile, iar daca as putea da timpul inapoi probabil monstrul ar pune iar stapanire pe trupul meu, iar eu nu l-as putea impiedica. Cu absolut nimic. Dar nu pentru ca nu imi pasa de tine, ci pentru ca sunt slaba ; sunt lipsita de tarie ; pentru ca sunt demna de dispret, dar tu continui sa ma iubesti.

Ma urasc pentru ca ma iubesti indiferent de orice.

Frustrarile unei frustrate.

Sunt IAR in starea asta. Si iar imi vine sa-mi dau pumni in cap. Si plang. Si vreau sa urlu. Tare. Tare rau de tot. Nu-mi vine nici mie sa cred cat de rau pot sa o dau in bara. Rau de tot. Imi spunea cineva ca nu e bine sa subestimezi puterea de iertare a celor din jur. Eu zic ca nu e bine sa o supraapreciezi. Eu nu m-as ierta daca as fi in locul celor pe care ii dezamagesc. Sunt o nerecunoscatoare. Nu apreciez ceea ce fac altii pentru mine. Imi bat joc. Dezamagesc. Dezamagesc urat de tot. Nu o fac intentionat. Dar o fac. Si-mi pare rau. Rau de tot. Dar nu-i de ajuns. Nu e deloc. Sa scoata cineva monstrul din mine. Nu-l mai vreau, nu l-am vrut niciodata. Pierd controlul. De fapt, probabil l-am pierdut de mult.

………………………………………………………………………………………………

Si lacrimile-i amare curgeau siroaie pe obraz.