Stupid in love.

Mai intai, a fost articolul Andrei. Apoi, cel al lui Grapefruits. Ambele despre… femei, indragostite, proaste.

Sunt sigura ca si barbatii – pampalai (sau nu) patesc uneori ca noi (stiati de existenta acestui cuvant, nu?!). Insa noi, muierile, avem darul asta idiot de a fi proaste cand iubim.

Ne-a parasit, ne-a refuzat, nu ne vrea. Credem ca putem accepta asta. Ne mintim ca ne-a trecut, insa ne trezim plangand dupa el. Dar nimic nu il aduce inapoi…

Se preface a fi neinteresat, se foloseste de noi, ne intinde nervii la maxim cu jocurile lui de bad boy, se perinda in fata ochilor nostri cu noile cuceriri, in fine, e un porc. Insa nu vrem sa credem asta, e atat de dragut si inteligent si pare manierat si … a, da, cand isi da jos costumul…grohaie. Dar noi nu vrem sa auzim grohaitul.

Ne minte, ne prefacem ca nu observam. Ne prefacem atat in fata lui, cat si in fata noastra. Pentru ca nu vrem sa acceptam.

E un trantor. Nu lucreaza, nu ne ajuta la treburile casnice. El insa nu e vinovat. Saracul, doar nu se va angaja sofer, el are diploma de facultate. La FF, dar ce conteaza? Il putem intretine noi, din salariul nostru, nu?!

Ne inseala, il iertam. Cu siguranta nu putem sa il mai vedem la fel, cu siguranta ne mintim ca nu se va mai repeta desi in noi zace o frustrare teribila la gandul ca s-ar putea intampla iar. Pentru ca iertam, dar nu uitam.

Se poarta urat cu noi (nu, nu aici e capitolul legat de violenta, verbala cat si fizica), incercam sa gasim vina la noi. Ne spunem ca sigur am gresit noi cu ceva, poate camasile nu ii sunt bine apretate, poate dunga de la pantaloni nu e dunga, poate e stresat la serviciu, poate afara ploua. Nu acceptam ca suntem atat de proaste incat sa iubim un astfel de om.

Violenta verbala. Prima oara, ne amagim ca i-a scapat. Sigur e de la oboseala. A doua oara, de la alcool. A treia oara, sigur l-am enervat noi. A patra oara…sigur si-a pierdut cumpatul, probabil pentru ca am avut tupeul sa il palmuim. Shame on us. Nu?!

Violenta fizica. Prima oara, ne-a lovit din greseala. A doua oara a dat din instinct. A treia oara… noi am depasit limita, era normal sa reactioneze asa. A patra oara… plecam la mama. A cincea oara (da, evident ca ne-am intors de la mama) a dat pentru ca… a crezut ca avem o aventura cu vecinul care ne-a ajutat sa caram sacosele. A sasea oara, am ajuns la spital. E nevoie sa ajungem la zece, in spital, cu fata desfigurata, cu 4 coaste rupte, cu dintii rupti, mana rupta si pline de vanatai pe spate?

De ce? Pentru ca prima oara cand s-a intamplat nu am avut curaj sa punem punct? Nu, nu insinuez ca daca ii scapa o palma sau te inseala, in secunda imediat urmatoare trebuie sa bagi divort, ajungand cu cei doi copii pe drumuri, traind dintr-o pensie alimentara de 150 de lei si dintr-un salariu minim pe economie. Asa spune si Grapefruits. Insa banuiesc ca tu, femeie, nu doresti ca ai tai copii sa priveasca scene de groaza de trei ori pe saptamana cand tata o bate pe mama.

Grapefruits nu realizeaza ca nici macar o femeie care e doctor in stiinte politice, e independenta, e inteligenta, e responsabila… nici macar ea nu are, intial, curajul sa se trezeasca, sa vada cu cine imparte patul, sa realizeze ca s-au depasit limite, sa puna punct.

Pentru ca suntem proaste. Fraierici, cum ar zice Emmis. Pentru ca asa e in dragoste, pentru noi, pentru unele.

De ce Ileana Lazariuc s-a maritat cu Ion Ion Tiriac, desi el cu cateva luni in urma, se despartise de ea si se casatorise cu Maria Marinescu? Pentru bani? Pentru faima? De dragul vremurilor trecute? Pentru ca il iubeste? Pentru ca e proasta? Sau pentru ca e desteapta, asa cum probabil Grapefruits ar presupune? Si cum se va termina asta, oare?!

As milita poate impotriva dragostei. Nu pentru ca eu nu am cunoscut-o si nu pentru ca eu nu am simtit cum e. Ci pentru ca poate prea multi sunt raniti, iar fericirea, entuziasmul si fluturasii de la inceputul relatiei nu compenseaza nici pe un sfert dezamagirea, suferinta, lacrimile de dupa. Si cu siguranta nici ranile. Ranile sufletului, ranile trupului.

Nu pot sa va spun sa nu fiti proaste in dragoste. Pentru ca veti fi. Insa amintiti-va sa va treziti si puneti punct cand e momentul. Nimeni nu va poate aduce inapoi anii pierduti, nimeni nu va poate sterge cicatricile de dupa bataie, nimeni nu va poate sterge cu buretele durerea din suflet.

LE: Recomand articolul Alex’andrei, cel de aici.

Cititi reactia Mayei, aici.

Nu stiu cati dintre voi realizeaza ca violenta in familie e un fenomen care, din pacate, ia amploare. Si prea multe femei le permit sotilor lor prea multe.

Anunțuri

Alegeri. Regrete.

Imi pare rau sa vorbesc astazi… despre regrete.

Fie ca e vorba de regretul provocat de faptul ca nu ne-am urmat un vis, ca ne-am jignit partenera, ca ne-am certat cu mama, ca am uitat de ziua celui mai bun prieten, ca am pierdut bani, ca am inselat, ca am mintit, ca nu ne-am bucurat de ceea ce ni s-a oferit, ca nu am apreciat, ca am desconsiderat, ca nu am dat importanta, ca ne-am prefacut a fi imuni, ca nu am aratat ce trebuie sa aratam, toate, absolut toate sunt lucruri care dor. Desi suntem (perfect) constienti in momentul in care le savarsim, urmeaza profundul regret, urmeaza acel « As da timpul inapoi. », urmeaza acel « As vrea sa fie totul altfel. », urmeaza acel « Si nu mai pot face nimic. »

Si e drept ca deseori nici nu incercam sa remediem situatia pentru ca pornim din punctul mort « Oricum nu s-ar schimba nimic. » Si poate deseori asa e. Nu discreditez lasitatea aici, nu incurajez remedierea. Consider insa ca in momentul ala, ar trebui sa gandim de doua ori. Patru. O data cu inima, o data cu creierul. Si repeat. Probabil o vom da oricum in bara. Dar regretul, alaturi de dragoste, minciuna, ura, dezamagire, lacrimi, zambete, priviri, strangeri de mana, inseamna, probabil, viata.

E groaznic sa fii rapus de boli incurabile. Insa e cumplit sa fii rapus de suflet.

*

“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce ai ales.” (Personajul “Oracolul” în “The Matrix Reloaded”, replica gasita aici.)

Ma sting.

Prea multe relatii imi miros a adio, prea multe sentimente imi miros a dezamagire, prea multe probleme-mi miros a disperare.

Nu ii mai pot da timpului timp sa le rezolve pe toate, iar eul meu moare sfasiat de durere.

E clipa in care izbucnesc in hohote de plans si  „Nu mai rezist” isi dobandeste adevarata identitate.

Preferam un cutit infipt in inima, un glont in stomac, o lovitura strasnica in cap. Ar fi durut mai putin.

Tanjesc dupa zambetele mele si mi-e dor de mine.

Lasilor.

Daca va amintiti, va spuneam aici, legat de varsta de 20 de ani ca : Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura.

Astazi mi s-a intamplat, pentru a treia oara in viata, sa spun, din greseala, ca am 20 de ani. Desi inca nu ii am. Eh, treaba e nasoala. Rau. Pentru ca e ca si cum subconstientul meu s-a obisnuit cu gandul asta, el ma vede deja ca pe un om de 20 de ani (inadaptat varstei sale, ce-i drept), el s-a pus deja pe treaba si ma vede batrana si nu ma mai vede copil, nu mai vrea sa imi accepte infantilitatea. Subconstientul meu s-a resemnat. Ceea ce e trist. Si ma doare. Si cred ca m-am resemnat si eu. Probabil demult, in subconstient, inconstient, ce o fi alea.

M-am resemnat referitor la faptul ca (iti) voi ierta iar dezamagirea.

M-am resemnat privitor la faptul ca am dat-o-n bara.

M-am resemnat referitor la faptul ca nu voi avea niciodata 45 de kilograme.

Ne uitam la Roxy maneliste si Sexy brailence si ne resemnam la gandul ca,copiii nostri vor creste intr-o societate in care e promovata incultura, intr-o tara in care Alina Plugaru sta cu sanii goi in ziarele de pe toate tarabele. Ne plangem pentru ca Romania e de cacat, pentru ca seful nostru e de cacat, pentru ca totul e de cacat. Ne plangem pentru ca suntem furati. Ne plangem pentru ca suntem tratati cum NU se cuvine. Dar in afara de a ne plange nu facem nimic. Pentru ca noi deja ne-am resemnat. Ne-am spus ca asta e, ca oricum nu se poate face nimic. Ne-am resemnat fara sa fi incercat. Si asta e trist. Pentru ca numai oamenii lasi renunta. Numai oamenii fara ambitie abandoneaza. Numai oamenii insuficient de puternici se resemneaza.

Iar eu sunt un om las; fara ambitie; insuficient de puternic.

Minte-te. Frumos.

De cate ori v-ati mintit ca o sa ii uitati pe cei care se merita a fi uitati, ca o sa stergeti cu buretele sentimente, ca o sa fiti altfel, ca veti fi mai puternici, ca veti avea tarie de caracter, ca le veti demonstra ca ei nu sunt centrul universului, ca nu ii veti mai cauta, ca nu veti mai fi slabi, ca nu veti mai ceda (ispitei), ca nu veti mai permite, ca nu veti mai indura, ca nu veti mai ierta la nesfarsit tradari, dezamagiri, ca veti pune piciorul in prag, ca lucrurile se vor schimba, ca nu va va pasa, ca nu va veti lasa afectati, ca va veti detasa ?!

« Dar m-am lasat incurcat de o mana de valuri… »

P.S.: Versul de mai sus face parte din melodia “Cum am crescut” – Dagga. Contextul e altul, probabil si sensul se schimba, dar intelegeti ce voiam sa subliniez, sper.

Imi pare rau! Zau ca-mi pare!

Bai, deci, te rog io mult, care te mai simti de cacat (nu pen’ca te-au facut altii) si care ai incerca un salt de la 50 de metri fara parasuta, semneaza condica acilea.

Fie ca esti dependent de droguri si crezi ca iti e aproape imposibil sa te lasi, fie ca esti dependent de alcool, fie ca ranesti involuntar, fie ca ti-ai facut iubita sa planga desi o iubesti din strafundurile inimii (fas !), fie ca ai luat 2 in teza si ai facut-o pe muma-ta sa planga 5 zile, da cu subsemnatu’ aici.

Eu ma intorc aici si aici si-apoi merg sa caut o cladire inalta inalta inalta. Poa’ invat sa zbor. Fara aripi.

P.S.: Asta intra la capitolul „Frustrarile unei frustrate”. Si va rog, nu va dati cu presupusu’ aiurea-n tramvai. Nimeni nu poate vedea omul pe dinauntru mai bine decat se vede singur, cu proprii ochi, daca nu-i are intunecati de mandrie, rautate, insensibilitate.

Cand 1+1 fac 0, in loc de ∞.

M-am purtat ca un copil. Am actionat ca un copil. M-am jucat asa cum doar un copil o putea face. M-am jucat prost. Cu mine, cu noi.

Nimeni nu iti da un manual de instructiuni cand vine vorba de oameni, de relatii, de iubire. Si parca intreg Universul comploteaza impotriva fericirii tale. A mele, de fapt.

Gasesti acel ceva aproape-perfect care crezi ca iti poate aduce fericirea, implinirea. Insa te trezesti in mijlocul pustietatii, singur. Acel-ceva-aproape-perfect nu e pentru tine, nu ti-l doresti nici tu, nu te vrea nici el. Te entuziasmeaza ideea perfectiunii acelui-ceva insa e pura fictiune.

Regret toate… toate stupiditatile, toate momentele penibile, toate gandurile negre. Toate deciziile gresite, toate cuvintele spuse la manie, toate greselile care m-au facut sa… arat  altfel. Nu sunt asa. Am crezut ca poti vedea asta. Eu insa nu vreau sa-ti mai arat. Pentru ca de azi nu imi mai pasa. Imi voi impune sa nu-mi mai pese.

Imi vine sa urlu din strafundurile sufletului, nu ca sa te chem inapoi, Acel-ceva-ule, pentru ca nu te vreau, nu-mi esti bun, imi esti ca un pantof care ma strange, nu-ti sunt buna, iti vin ca o haina larga, vreau sa strig cat ma tin puterile doar ca sa ma eliberez. Sa ma eliberez de mine, de noi.