Timp?!

Nu e vorba de faptul ca nu vreau sa imi fac timp sau ca anumite lucruri nu sunt prioritati In viata mea, si ca atare nu ma straduiesc sa imi gasesc timp pentru ele.

Sunt insa un om puturos. Sunt, spre exemplu, ambitioasa, plina de idei, am si eu teluri si aspiratii, insa sunt un om lenes. Si rareori lupt. Asa cum s-ar cuveni.

Stiu ca se spune ca daca un lucru e important pentru tine, vei face din el o prioritate. Stiu insa ca sunt superficiala si am zile cand as dormi, in loc de aproape orice altceva. Ma uit la cei din jurul meu si ma-ntreb de unde au atata energie, atata vointa, atata ambitie si putere, nu doar de munca, ci putere, fie ea chiar si interioara, sa mute muntii din loc.

Starea asta de oboseala, fizica si psihica, ma copleseste de cativa ani.

Recunosc, sunt lucruri sau oameni pentru care fac compromisuri, las balta alte planuri si… imi fac timp. Asa cum sunt lucruri precum cele pe care trebuie sa le fac – cum ar fi mersul la serviciu sau spalatul vaselor .

Imediat vine luna februarie si inca nu mi-am despodobit bradul. Cu siguranta as fi gasit timp, dar nu am gasit vointa si dispozitia necesare. Sau am preferat sa fac altceva in loc. Noroc ca e un brad  artificial.

Stiu ca e foarte greu sa intelegi modul asta stupid, infantil, superficial si poate egoist al meu de a-mi face timp pentru unele si de a amana altele.

Ma simt ingrozitor pentru ca observ ca dezamagesc in jurul meu oameni – pe mama (care ma cicaleste ca nu fac ce isi doreste si care-mi reproseaza ca imi fac timp pentru oricare alte prostii, numai pentru cele pe care ea le considera importante nu), pe bunicii mei (pe care nu ii mai sun zilnic, ca inainte, pentru ca mi-e prea greu sa ma mai incarc si cu problemele lor), pe unii prieteni (care inseamna mult pentru mine, insa, din pacate, nu le si demonstrez asta, ba din contra, ii dezamagesc cumplit)… si, nu il ultimul rand, ma dezamagesc pe mine pentru toate cele de mai sus si inca o multime pe atat.

Poate e totusi vorba despre prioritati si ma concentrez in prezent pe ceva efemer, insa… Nu am energia necesara sa ma ocup si de celelalte lucruri sau persoane importante care, desi nu arat, sunt si vor fi, intr-un fel, o prioritate pentru mine. Stiu ca sunt cel mai probabil oamenii la care ma voi intoarce si de la care nu voi avea dreptul sa am asteptari.

Imi place sa cred ca sunt un om frumos, insa sunt atat de jalnic uneori. Si nu am scuze.

Simple as that…

2013-08-11 01.54.13-1

Am nevoie de tine in serile in care oameni urati ma fac sa ma intoxic cu tutun si ciocolata. Am nevoie sa imi asculti oful, amarul, sa-mi dai dreptate, apoi sa ma faci sa izbucnesc in hohote nebune de ras. Mi-ar placea sa gasesti fascinant la mine faptul ca recitesc „Micul print” si ca, de abia acum, il inteleg pe de-a-ntregul. Mi-ar placea sa-mi trezesti o patima nebuna si un drag imens de tine. Sa-ti dezmierd trupul si sa radem ca doi copii. Mi-e atat de frica de iubirea ta incat tremur si ard. Mi-e frica sa nu te pierd caci stiu ca esti dorinta ascunsa sau, alteori, atat de evidenta a tuturor femeilor astora frumoase, inalte, zvelte care te astepta in baldachinul lor. Sa le saruti, sa le dezmierzi, sa le canti la pian ori sa le soptesti la ureche vorbe incarcate de dorinta. Mi-e cel mai mult frica sa nu te pierd incat mi se transforma senzatia asta chinuita intr-o teama exacerbata de a ma indragosti de tine. Stiu ca imi pierd controlul si stiu ca as fi in primejdie daca mi-as lasa sufletul in mainile tale. Indiferent cat iti sunt de tandre mangaierile. Mi-e frica de tine, de femeile carora le-ai putea fi ispita, sau ele tie, mi-e frica, de fapt, de mine si de cat ti-as fi de insuficienta. Si oricat m-ai iubi, oricat m-ai aprecia si mi-ai arata-o, n-as avea incredere in mine. Si m-as sfarama pe mine insumi. Incet. Amar. Ingrozitor de trist. Iremediabil.

*

Inteleg ca iubirea ar trebui (ar trebui?!) sa iti dea senzatia de fluturi in stomac, sa te faca sa tremuri cand il vezi, sa-ti bata inima mai tare, sa ti se dilate pupilele, insa dincolo de toate reactiile fizice si…chimice, sa iti atinga sufletul.
As prefera indragosteala aia simpla, fara framantari, scenarii, interpretari. Fara imaginat discursuri, fara analizat pasi si gesturi si cuvinte. As prefera simplicitatea lucrurilor care vin de la sine, privirile calde, pline de subinteles, dar lipsite de stinghereala specifica. As prefera zambetele largi si hohotele sincere de ras in locul zambetelor crispate, fortate, si in locul hohotelor programate, impuse. As prefera sa nu conteze ce zic, cum zic. Mi-as dori sa fiu libera, sincera, deschisa, naturala, eu. Felul in care ma imbrac as vrea sa spuna mai degraba ceva despre omul care sunt si despre sufletul meu, poate, nu despre straduinta celor 3 ore de a arata bine pentru a impresiona, pentru a demonstra. As prefera ca prostiile pe care le spun sa constituie motive de ras cu lacrimi, nu motive de ridicat din spranceana si de emis prejudecati. Pana acum, am descris perfect relatia dintre mine si niste buni, desi putini, prieteni.
Iubirea nu are voie (nu are voie?!) sa fie asa, simpla?! As prefera sa fiu eu cu toate ale mele. Nu pretind sa fiu acceptata asa cum sunt, din contra, pretind sa imi fie acceptata nevoia sa ma impulsionezi sa fiu altfel, cand nu sunt tocmai suficienta. Pentru ca nu voi fi mereu sau nu voi niciodata suficienta din unul sau dintr-o mie de motive. Dar poti vedea lucrurile bune, frumoase, pure, clare, simple din ceea ce sunt.
Intr-o dimineata, mergand pe strada, mi-am propus sa gasesc ceva bun in fiecare om. Superficialitatea si spiritul critic m-au facut sa esuez amarnic, zadarnic inca de la prima incercare. Caci nu poti vedea profunzimea unui om decat iubindu-l, dezgolindu-l. Sau nu-l poti iubi cu adevarat decat daca vezi profunzimea din el?!…
Mi-ar placea ca dragostea sa fie simpla. Ca tinutul de mana si senzatia de dupa amor. Presarata doar cu dor, zambete naive de indragostiti, atingeri tandre, pasiune, sexualitate; respect, incurajare, motivare, maturizare. Fara intrebari precum „Ce ar trebui sa port, sa gandesc, sa zic, sa fac, sa simt?! Sa-i spun, sa-i transmit, sa intrig?!”

I prefer love…simple as that.

„Fii tu insuti, daca ii placi, ii placi.”

*

„Teama de ce poate fi mai rau e mult mai teribila decat certitudinea raului. Dusmanul adevarat e teama. Intotdeauna.”

„I’ve fallen for your eyes
But they don’t know me yet..”

Incotro?!

Ma intreb uneori „Incotro?!”…

Observ cum unii dintre prietenii mei merg inainte, se casatoresc, fac copii, pleaca din tara. Eu n-as face nici unul din lucrurile astea, nu acum.

Insa nu pot sa nu ma intreb ce fac eu cu viata mea, cu cariera mea, cu oamenii dragi mie? Oameni care, din pacate, nu raman mereu aceiasi, nu sunt mereu asa cum ti-ai dorit sau cum ai crezut ca vor fi. Viata care nu te satisface complet, pe termen lung, ci doar pe moment. Indiferent de cat de amuzante sunt rasetele cu prietenii buni, noptile aducatoare de dureri de picioare si bauturile aducatoare de stari de bine. Cariera care desi nu-i intr-un punct nasol, parca nu-i nici unde ai vrea tu sa fie.

Imi place sa spun ca (d)in viata te alegi cu locurile pe care le-ai vazut si oamenii pe care i-ai avut langa tine. Dar e oare asta suficient?!

Saptamana asta un fost coleg de munca a murit. In mare. Omul era mai mult decat plin de viata, de o veselie molipsitoare, un om cum rar apuci sa vezi, un om caruia ii placea viata, isi adora familia, era extrem de atasat de fratele lui mai mic si de mama lui, un familist convins, un tip inteligent, chiar daca era impulsiv, cu capul in nori si un bezmetic convins. Atatia oameni care au tinut la el si care au fost socati sa afle ca el…nu mai e.

Si ma-ntreb, daca eu am sansa sa fac ceva cu viata asta – ce dracu’ fac?!

Faptul ca sunt o comoda fara vindecare nu ma justifica atunci cand ma plang de stadiul in care ma aflu si din pacate, oricate comete ar cadea si dinozauri ar disparea, nimic nu ma impulsioneaza atat de tare incat sa schimb ceva.

Poate pentru ca nu (ma) iubesc ceva atat de mult? Poate pentru ca nu simt in mod special ca cineva ar depinde de mine si, poate, de fericirea mea? Poate pentru ca nu-mi pretuiesc fericirea atat de mult?

Pentru mine succesul nu inseamna bani sau oameni pe care sa-i fi invins sau pozitii pe care sa le fi atins. Pentru mine succesul e fix momentul ala cand esti multumit de tine.

Ma simt batrana. Patetic, stiu, dar cand ma gandesc ca am aproape 24 de ani imi imaginez ca trebuie sa iau mult, mult mai in serios viata de adult. Si sa-ncep sa traiesc dar si sa… construiesc. Fericirea, succesul, ceva al meu.

Momentan nu sunt nici pe departe pe drumul catre succes. Dar inca sper sa fiu…candva. 🙂

De citit: aici.

Ne mai traim si noi viata putin?!

„Happy Anniversary! You registered on WordPress.com 4 years ago! Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!”

Oau! Ce-a trecut timpul! Am blog de 4 ani?! Evident, neglijat si pustiu el cam de 2 ani, dar am blog de 4 ani?!

Imi aduc aminte de primul meu articol pe care il citisera cativa prieteni de-ai mei si, apreciat fiind, m-a facut sa-mi fac blog. E inca valabil articolul, desi e genul de articol cu care mi-e mai mult jena – caci atat de naiva, prostuta si infantila eram. Ca si acum, de altfel, dar in doze mult mai mici in vremea asta. Mereu mi-a placut sa cred ca m-am mai maturizat putin.

Desi, le tot zic prietenelor si cunostintelor mele ca – din punctul meu de vedere – oamenii pastreaza fix aceleasi tipologii ca in liceu, atat doar ca imbatranesc, nu neaparat ca se maturizeaza. Cred ca pseudomaturizarea asta este cumva fortata, in ideea in care nu ne mai permitem la o anumita varsta sa ne mai maimutarim si piscim atat de mult, in concluzie abordam o postura mai serioasa, specifica varstei.

Revenind, insa, la ideea mea, chiar daca poate se aplica doar oamenilor mediocri care nu ies din conditia lor, ramanem aceleasi tipologii din liceu: tocilarii – care muncesc din greu dar sunt intrecuti de persoana inteligenta care prinde repede orice informatie, preferatii profilor – respectiv ai sefilor, antipaticii profilor/sefilor, lingusitorii, plangaciosii si etern obositii, nemultumitii, persoanele care nu reusesc sa aiba rezultate mai bune – orice ar face, smecherasii, descurcaretii, ingamfatii, antisocialii, petrecaretii, fotbalistii, liderii si lista poate continua.

*

Am perioade in care sunt nemultumita de stadiul la care am ajuns – caci nu e suficient, nu doar in ideea in care toti ne dorim si mai mult, ci in ideea in care mi se pare ca ceea ce am acum nu e suficient pentru… acum. Ma gandesc ca imediat fac 24 de ani (nu-i asa ca cifra asta suna asa, batranicioasa?! cumva, un fel de inceputul sfarsitului – cui nu-i plac exagerarile mele?!) si nu doar pentru ca nu am reusit sa fac ce mi-am propus (dar oare ce mi-am propus?!), ci… nu sunt eu cea pe care o voiam la 24 de ani.

Dar nu ma plang, doar concluzionez, caci responsabila-s eu. Asa cum tot eu sunt responsabila de faptul ca nu reusesc sa-mi fac timp pentru lucrurile si oamenii dragi mie, chit ca ma seaca de puteri jobul caci „e perioada aia din an”, perioada aia cand e soare si placut afara dar tu zumzai ca o albinuta caci esti om mare de acum. Desi ai doar un metru si-un zambet ar trebui sa fii cu cateva hohote de ras mai fericit.

Am perioade in care incerc sa-mi pun ordine in ganduri, in prioritati, in obiective, dorinte si… oameni. Ma uit in jur si vad ca multi dintre noi stau in aceeasi si aceeasi rutina, fara a trai pe bune. Si uneori deraiez si eu si parca-s ca ei.

Imbatranesc, asta simt, desi is doar la inceputul vietii, fir-ar. Trebuie sa port ochelari, am dureri de spate, in weekend prefer sa dorm non stop, atat de tare ma epuizeaza o saptamana de munca, iar daca pierd o noapte, resimt asta o saptamana intreaga.

Trebuie sa recunosc ca simt o usoara invidie pentru oamenii care nu stiu cum fac, dar reusesc. Reusesc sa aiba o cariera de succes, familie, o multime de prieteni, sa invete, sa calatoreasca, sa se maturizeze, sa imbatraneasca frumos, fara cearcane si fara vitamine.

Simt o mica-mica invidie pentru nepasatorii astia buimaci si idealisti care se descurca din nimic si o tin din petreceri in petreceri.. Genul asta de oameni care intra intr-un local, oricare ar fi el, si cunosc jumatate din persoanele de acolo.

Simt o mare invidie pentru  tipologia omului „bun cu toti pe care eu n-am sa reusesc niciodata sa fiu”.

Si lista continua. Dar din invidii si vise nu traiesti. Nu cresti, nu te maturizezi, nu evoluezi, ci doar imbatranesti.. urat. Iar eu nu-mi doresc asta. N-o sa las sa se intample asta. Sper ca nici voi.

Sa ne dezmortim putin si ca-ncepem sa aplicam mai mult acest “You only live once, but if you do it right, once is enough.” (Make it count! – “Buy the ticket, take the ride.”) la care si eu tanjesc de mult, mult timp.

Caci nu e timp. Nu mai e timp. Oamenii vin si pleaca, oportunitatile la fel, iar fiecare varsta are magia ei. N-o rata pe a ta.

“Nu te plange ca esti strivit, daca te-ai facut vierme.”

Tin minte o secventa de cand eram mica, la semafor, in masina cu bunicul meu. A venit la noi un copil de etnie roma, cersind. Parea ca are o mana lipsa. Bunicul meu insa i-a spus ca ii da 5 lei (50.000 lei la vremea aia) daca isi scoate mana din haina. Si copilul s-a conformat, bucuros, scotandu-si mana deloc lipsa (ce crud suna), asteptand nerabdator cei cinjdemii. Bunicul a pornit imediat la verde, amandoi uitandu-ne cu dispret dar parca si cu grimasa aia de “Uite ce smecher e dracu’ asta mic.” Continuă lectura

Azi am fugit de-o despartire.

Azi am fugit de-o despartire. Ca un om las, am intors spatele omului meu drag pentru care-am plans apoi in seara asta.

Am fugit cu dorinta omului naiv ca despartirea asta sa nu fi fost existenta, sa nu fi fost necesara, sa nu fi fost dureroasa.

Poate am fugit din prostia omului ce vrea sa ascunda cate lacrimi zac in el. Si cate bucatele de suflet i se rup.

Am inchis usa si lacrimile mi-au curs siroaie. Pe strada. Printre oameni. Atat de necunoscuti, straini mie. Cand as fi putut sa plang in bratele tale si sa-ti arat cat tin la tine. Caci tin. Mult. O sa-mi fie greu fara tine. Din nou.

Sunt norocoasa c-am intalnit un om c-un suflet asa frumos. Sunt atat de ghinionista ca nu-l pot tine langa mine.

Nu sunt un om al despartirilor.

„And I said that’s fine, but you’re the only one that knows I lied..”