Ce e cu adevarat important pentru tine?

Dragilor, VA PROVOC LA UN EXERCITIU (caci sunt convinsa ca timp avem).

#CeECuAdevaratImportantPentruMine

Zilele astea am avut discutii cu mai multi omuleti dragi din viata mea legat de cum ar trebui/ar putea perioada asta sa ne faca sa intelegem ce e cu adevarat important in vietile noastre.

Recunosc, io-s mai realista defel (unii ar zice chiar pesimista), insa eu am zis ca, desi unii dintre noi isi vor da seama, in perioada asta, ca poate acordau o importanta mult prea mare unor lucruri superficiale si “uitau” de lucrurile cu adevarat importante in viata, chestia asta ne va tine 2-3-5 luni dupa ce Coronavirusul trece, insa, usor-usor, o sa uitam.

Probabil ati vazut ca circula pe net o postare legata de faptul ca toate masinile alea scumpe si hainutele si lucrurile superficiale din viata noastra nu mai ajuta si nu mai au nicio insemnatate acum. Si ca poate ne dam seama de asta si reanalizam prioritatile noastre in viata.

Intre timp, un tip din lista mea de Facebook postase o poza cu BMW-ul lui seria 4 scriind “De-abia astept sa treaca timpurile astea nebune ca sa imi pot scoate jucaria preferata la o plimbare lunga catre oriunde.” Valori si ce e important in viata ziceti, huh?

PENTRU A NU UITA si pentru a iesi din perioada asta mai buni, mai empatici, mai intelepti si… mai fericiti, in mod real, nu superficial!, va invit sa luati o hartie si sa asterneti acolo lucrurile pe care ACUM le vedeti CU ADEVARAT IMPORTANTE PENTRU VOI. Pastrati hartia, promiteti-va sa nu o aruncati niciodata, puneti-o intr-un loc la vedere si urmariti-va pe voi in urmatoarele luni/ani cum va veti tine de lista, cum, in timp, veti considera unele lucruri de acolo ca fiind neimportante. Puteti chiar sa va scrieti o scrisoare pentru omul din voi post Coronavirus (puteti chiar sa va santajati putin emotional, daca asta credeti ca va functiona). Puteti posta lista pe Facebook (daca nu e prea personala) astfel incat anual sa va reaminteasca de ea.

Incep eu cu lista mea (unele, pentru ca sunt mult prea personale, le voi “blura”). Unele lucruri deja le faceam si ante Coronavirus, insa sunt pe lista pentru ca… vreau sa ma asigur ca ele vor ramane la fel de importante. Unele lucruri le-am pus aici gandindu-ma si la cum voi fi eu, financiar, post Coronavirus. Ordinea e aleatorie.
Continuă lectura

Cum e cu terapia?

„All the ways that we haven’t grown in our own life, they’re going to be reflected in our relationship.”

Eu recomand din inima terapia oricarui om, cu sau fara traume, tragedii in viata. La terapie, vorbesti despre lucruri pe care le stiai (sau nu) perfect constient, dar le ascundeai sub pres, incercand sa le ignori.

Si cineva vine si te impinge SA LE REZOLVI. Sa faci mai mult. Sa te ocupi de ele. Sa poti trai linistit, impacat. E foarte greu sa lucrezi cu tine si sa nu mai amani, sa nu mai tii rahatul sub pres. Doar ai amanat toata viata fix asta! Apoi, sunt lucruri in subconstientul nostru pe care nu le stiam. Nu le intelegeam. Si, dintr-odata, se face lumina, devenim constienti de ele, le verbalizam. Si-atunci realizezi nu doar ca tre’ sa lucrezi cu rahatul de sub covor, dar a mai aparut un alt rahat care sta frumos in mijlocul livingului. Si n-ai unde sa il mai ascunzi…
Continuă lectura

Jurnal de Covid-19

Stiti… am trecut prin multe stari legate de Coronavirus. Azi am plans insa prima oara.

Initial, ne-am hăhăit cand oamenii au dat buzna in magazine (sa fie acu’ vreo luna) si si-au facut provizii.

Apoi, am devenit putin paranoica legat de transmiterea virusului. Ulterior, m-am panicat, mai mult decat o faceau oamenii de langa mine.

Dar m-am calmat apoi.

La diferenta de 2 zile, “Eu zic ca mergem in Barcelona!” s-a transformat in “Eu zic ca nu mai mergem in nicio Barcelona!”.

Am ales sa sarbatorim ziua mamei intr-un video call pe Whatsapp in care eu i-am desfacut cadoul frumos impachetat. Mama a plans. Si cred ca nu chiar de la cadou, ci pentru ca nu eram noi langa ea.

M-am mahnit apoi, caci Coronavirusul m-a lovit si financiar (si asta e doar inceputul).

Si mi-e teama atat de perioada cu Coronavirus, cat si de perioada de dupa.

Mama a inceput sa imi planga zilele trecute la telefon pentru ca ii e dor de noi (iar eu sunt la doar 15 km distanta). Am incercat insa sa o fac sa zambeasca.

Astazi, insa, am plans eu. Pentru ca mama, oricat de responsabila a fost in astea 2 saptamani (si zau ca a fost!), e/era pe cale sa se expuna indirect. Si incercam sa o conving cu toate argumentele (rationale si sentimentale) ca mai bine sa nu…

Si am inceput sa plang cand ii spuneam ca nu o voi ierta niciodata daca nu are grija de ea (aici am luat-o cu santaj emotional si am mintit-o) si ca eu imi doresc ca mama mea sa mai traiasca.

Suntem coplesiti de emotii, stres, mahnire, suntem bombardati cu informatii, suntem socati (inca?) de modul in care autoritatile actioneaza, ne-am schimbat brusc stilul de viata si privim atat de neputinciosi si nesiguri spre viitor.

Imi doresc doar sa vina ziua aia in care sa putem iesi din nou liberi si fericiti pe strazi. Si mai intelepti, mai empatici si mai buni.

Aveti grija de voi! ❤️ #stamacasa

2019 – anul meu de echilibru

Era 1 septembrie, eram intr-un taxi si ma gandeam: Oau! E toamna! Imediat se incheie anul… ce naiba o sa astern pe hartie cand trag linie pe anul asta? Ce am realizat eu anul asta, caci simt ca… nimic?!

Imediat m-a lovit insa un gand: terapia si calatoritul! Sunt cele mai mari realizari ale mele pe anul asta. Pentru ca mi-au adus atata bine! Nu aveti idee…

2019 nu a fost un an mai bun decat 2018, insa 2018 e destul de greu de batut, caci 2018 a fost un an la fericirii mele.

Cred ca 2019 a fost, pentru mine, mai degraba un an al gasirii echilibrului.

Terapie si fericire

2019 mi l-am inceput cu gandul de a incepe terapia (despre care o sa va povestesc mai multe intr-un articol). Am inteles ca fac niste alegeri dupa acelasi tipar si am gasit, credeam eu, sursa neimpacarii mele sufletesti – care se afla undeva in copilarie. Iar eu chiar am avut o copilarie fericita!

La terapie am dat de un om absolut minunat caruia ii datorez enorm de mult. Desigur ca omul a avut material bun de lucru 😝, dar fara ajutorul lui n-as fi reusit singura decat in (prea) multi ani sau chiar niciodata.

Sunt acum un om care se iubeste mult, desi is cel mai mare critic al meu.

Sunt insa foarte impacata cu mine, ma apreciez mult si, chiar nu sufar de grandomanie acum, insa trebuie sa zic ca sunt un om atat de fain! Sunt diferita in felul meu, am atat de multe calitati faine si unice, sunt o zurlie, sunt un om vesel, sunt inteligenta, sunt atat de capabila, si implicata, si sentimentala (cand ii cazu’) si amuzanta si draguta! ❤️ „Singurele” mele defecte is ca-s nebuna si nu stiu sa fac ciorba. 😃

Mi-era foarte greu sa-mi gasesc motivatia de a slabi. Si n-am reusit sa fac asta cat faceam terapie, desi am avut o tentativa. Insa in 2019 am slabit 10 kilograme si inca vreau sa mai “sculptez”.

Am implinit anul asta 30 de ani si sunt in cea mai buna versiune a mea de pana acum, fizic si sufleteste.

Sunt un om fericit intr-o banala seara de joi.

Nu astept ca fericirea mea sa vina doar din momente explozive si n-o sa-mi masor niciodata implinirea ca om in case, maritis si copii.

Am ajuns intr-un punct de unde n-am cum sa merg in jos, doar sa evoluez. Caci mai lucrez la empatie si la a fi un om si mai bun.

Grele si regrete

Am avut 2 situatii care m-au framantat teribil anul asta. Una profesionala, alta personala. Pentru ca io-s o drama queen sometimes. Si, cumva, dupa ce s-au incheiat framantarile si zbaterile mele, situatiile s-au incheiat frumos de la sine. Asa, smooth ca smoothie-ul! 😊

Mi-am incalcat un principiu la care tineam destul de mult si pentru care ii judecam pe altii. Insa trebuie sa recunosc ca nu regret. Orgoliul meu de a obtine ceva a fost mai presus de principiu. Si poate nu-i sanatos, da’ ii satisfacator. 😝

Apoi, am mai inteles cat de important e pentru mine sa fiu inconjurata de oameni faini si la care instinctul meu sa nu strambe din nas. Cumva, asta vine si cu dezavantaje, evident. Am observat ce scorpie nemernica si acra pot fi cu tipi care incearca sa ma agate si pe care de fapt nu i-as lasa sa-mi agate nici firul de la dres, asa, in trecere.

Am observat insa si ca pot fi mai ingaduitoare si mai putin transanta decat eram inainte. Trebuie doar sa vreau.

Comparativ cu 2018, in 2019 am racit sau inrerupt relatii cu niste oameni care-mi aduceau incruntare pe fruntea mea nebrazdata inca de riduri. Si da, asta tot din iubire de sine vine. Sa nu permiti unor oameni sa iti fure fericirea, linistea si zambetele.

Relatia cu mama a devenit mai dificila in sensul in care imi solicita mai multa rabdare si acceptare. Mi-e greu uneori sa accept limitarile mamei, sunt lucruri care nu-mi plac la ea si e poate tarziu si greu sa o ajut sa se schimbe. Si-aici tre’ sa-mi gasesc eu resursele de rabdare si ingaduinta.

Apoi, cand vine vorba despre regret, tot ce pot sa spun ca regret pentru 2019 este ca nu am inceput niste lucruri mai devreme sau ca nu le-am inceput deloc. Atat.

Calatorii si suflet

La final de 2018, spuneam ca Brazilia, Maroc si poate Grecia si Colmar (Franta) sunt pe lista mea de dorinte si sper sa reusesc sa le vad. Am reusit sa vad jumatate din ele, in Colmar nici nu mi-ar fi trecut prin cap ca voi ajunge anul asta, de Craciun! Si ce oras magic e!

In rest, am vazut Roma (nu a depasit insa Milano, pentru mine), Atena, Malta (Doamne, ce mi-a placut acolo!), Stockholm, Varsovia (unde am fost singura in city break si a fost absolut amazing! M-am simtit ataaaat de bine si de fericita si eram toata numa’ un zambet!), Colmar, Strasbourg, Mulhouse, Freiburg, Zurich.

Anul trecut mi-am pus un target sa vizitez minim 5 tari pe an si anul asta am bifat 8! Yup, yup, lucky bitch I am!

Brazilia si Maroc raman pe lista mea, si adaug 2 orase pe care musai vreau sa le vad (nu neaparat ambele in 2020, desi dorintele mele-s incredibil de periculoase, caci… se implinesc!, so… who knows?! 😝): Barcelona si Sankt Petersburg.

Mult, mult prea putine lucruri pe lumea asta ma fac mai fericita precum calatoritul. Iar eu tin mult la fericirea mea. Si stiu sa fac din asta o prioritate.

“Gaseste-ti calea!”

Povesteam la final de 2018 ca asta imi spusese un prieten si… va zic sincer, (cred ca) in 2019 mi-am dat seama ce imi doresc. Si nu, nu la iubire ma refer (momentan, blochez mental, sufleteste si poate si inconstient primirea iubirii in viata mea).

Doar ca, pentru ca lucrul pe care mi-l doresc sa se intample, cer de la 2020 sa imi aduca intelepciunea si curajul necesare pentru a putea lua cele mai bune decizii pentru fericirea mea! ❤️

Si asta e si urarea mea pentru voi!

Si tot ce ii mai cer lui Dumnezeu (si el e mereu atat de ingaduitor cu mine) e sa raman macar la fel de fericita ca acum. Sunt un om norocos si nu stiu daca vreodata reusesc sa exprim recunostinta mea pentru tot ce primesc (sau reusesc sa imi iau) de la viata.

2019, iti multumesc pentru echilibru si pentru tot ce s-a intamplat anul asta, cu bune si grele. A fost un an bun, cu toate ale lui. Nu sunt neaparat extrem de entuziasmata pentru 2020, il astept mai degraba calm, linistit, doar cu increderea si speranta ca lucrurile vor fi cel putin la fel de bune ca pana acum. Iar eu din ce in ce mai buna, in toate formele mele. Si zau c-am forme! 😝

*

“Success is not a competition with the world. It’s a competition with yourself.

When you can sit down in your own silence and feel truly amazing about yourself, you’ve won!”

Asa, pe de-a-ntregul…

Inca mai invat lucruri despre mine… unele-mi plac, altele nu.

Inca sunt impulsiva si mereu voi fi vulcanica. N-ai cum scoate nebunia din nebuna. 😝

Nu voi fi niciodata un om caruia sa-i lipseasca modestia, insa chiar ma vad ca pe un om mult mai misto acu’. Sunt (in general) un om vesel si fain de avut prin preajma. Sunt amuzanta si desteapta (de cele mai multe ori 😝). Sunt pasionala si sincera. Sufletista, da’ a dracu’. Puternica, da’ si sensibila ca un-barbat-cand-e-la-ciclu-care-are-gripa. 😊 Nu cred c-as fi avut curaj in trecut sa spun cu voce tare toate lucrurile astea. Insa acum am, pentru ca imi place mult mai mult de mine. E drept, am si lucrat la asta. Si n-a fost un exercitiu usor.

Imi place ca-s mai empatica. Si, pentru ca mi-am vindecat frustrari si neimpliniri, nu mai port ranchiuni asa usor. Incerc sa iau oamenii asa cum sunt. Sa trec mai usor peste (cu buldozerul). Sa inteleg de ce unii oameni is rai si sa n-o mai iau personal. Sa inteleg de ce nu contez asa mult pentru alti oameni si sa nu mai cred ca-s io de vina. Pan’ la urma, nici nu-mi doresc sa ma agat de niste oameni care nu ma apreciaza suficient.

Imi place ca-s si mai profunda acu’. Atunci cand un om e naspa, nu mai vad omul naspa, ci incerc sa vad frustrarile care-l fac sa fie asa. Desi, fiind mai profund, asta face ca oamenii cu care poti rezona sa fie intr-un numar (si) mai limitat.

Inca mai scap la chipsuri pe care le combin cu ciocolata (mmmhm, e grozava combinatia dulce-sarat!)

Inca nu m-am apucat de alergat. Desi as vrea sa alerg seara, cu castile-n urechi, cu zambetul pe fata. Doar ca workaholica ajunge si la ora 23 acasa, deci imaginati-va care-ar fi sansele… 😊

Nu cred ca as fi un sef bun, momentan. Pentru ca, daca oamenii nu se ridica la nivelul asteptarilor, as face micromanagement si poate as da prea putine sanse oamenilor care au nevoie de ceva mai multe… Nici macar nu cred/stiu daca-mi doresc sa fiu seful cuiva. Pentru ca mi-ar fi un chin sa lucrez cu oameni mediocri.

Asteptarile mele de la oameni sunt ..mari – asa le numesc unii, “high expectations”. Pentru mine, insa, reprezinta, cumva, normalitatea. Pentru ca stiu ce pun eu pe masa in prietenii, la job, in iubire, la sex, in relatii, intr-un umar de sprijin, intr-o mana de ajutor.

E foarte important sa rezonez cu oamenii. Si nu-mi mai pierd timp cu cei care nu-mi dau un vibe bun. Am invatat (si chiar aplic uneori 😝) sa fiu mai pretentioasa cu timpul meu acordat altora. Cu energia mea, sentimentele mele, starile mele.

Usor, usor, remarc ca nu mai strig “pick me, choose me, love me”. Pentru ca, asa cum zice Iubire, “tu esti o fata extraordinara”. Si, daca cineva nu observa si apreciaza asta, nu mai fac tumbe sa-i demonstrez ca-i prost.😉 Extraordinaritatea mea o sa shake that ass acolo unde, pe ringurile de dans, muzica-i mai imbietoare, lumina-i difuza, oamenii-s faini si zambesc mai tare, si acolo unde eu sunt eu, asa, pe de-a-ntregul…

Esti cel mai important om din viata ta. Iubeste-te ca atare! … asa, pe de-a-ntregul…

2018 a fost un an al fericirii mele

2018 a fost unul dintre cei mai grozavi ani ai mei. Poate chiar cel mai grozav. Pentru ca am fost – simplu – fericita. Ceea ce va doresc sincer si voua pentru 2019.

Si am fost… bine eu cu mine. Bineinteles ca mai am de lucrat si imi mai doresc lucruri. Si, vorba ‘ceea, daca eram mai proasta, poate eram – in general- si mai fericita.

Dar, asa cum sunt acum, ma consider un om al naibii de norocos si sunt extrem de recunoscatoare pentru tot ce mi s-a intamplat.

2018 a fost un an al fericirii mele.

Calatorii

Am calatorit mai mult decat mi-as fi imaginat la inceput de an (cand aveam doar Praga programata), am ajuns in locuri in care nu credeam ca o voi face prea curand. Si asta fara sa le fi planuit prea mult. Am fost in 7 tari si am vazut Praga, Berlin (<3), Tokyo, Munchen, Hamburg, Budapesta, Paris, Viena, Bratislava. Am vazut, asa cum imi doream de mult, Oradea, si m-am reintors in Cluj – oras al carui targ de Craciun il ador!

I’m such a lucky bitch. Si realizez asta. Si imi doresc sa calatoresc macar la fel de mult si in 2019. Brazilia, Maroc si poate Grecia si Colmar (Franta) sunt pe lista mea de dorinte si sper sa reusesc sa le vad.

Vedeti voi… nu am bifat casutele impuse de societate: casa, masina, sot, copil. Insa probabil ca nici nu sunt pregatita sa o fac acum. Calatoritul (in ‘detrimentul’ ratelor unui credit ipotecar) ma dezvolta, imi aduce implinire si imi hraneste sufletul. Si n-o sa las pe nimeni sa ma judece pentru asta. (Se aude, acolo-n spate? 🙂 )

Job, prieteni, familie, politica, iubire si nefericirea din relatii

E prima oara in viata mea cand nu m-am plictisit la un job dupa 1 an. Imi place mult ceea ce fac, ma mai enervez uneori, sunt lenesa alteori sau ma incarc eu de prea multe task-uri doar pentru ca prefer sa le fac eu – doar sa le stiu bine facute. Si aici mai am de invatat. Asa cum trebuie sa invat sa imi controlez impulsivitatea si sa invat sa fiu mai diplomata.

Am ras mult cu prietenele mele si simt ca am langa mine niste oameni minunati. Si nici nu am nevoie de mai mult.

Am ras mult si cu familia mea si asta ne-a apropiat mai tare. Familia mea e buna si nebuna si ne iubim asa, simplu. Cu toate dramele noastre. And my momma is a drama queen. 🙂

Cel mai mult anul asta m-am enervat din cauza politicii. Asta spune multe. Asta spune ca personal si profesional am avut eu un an bun, insa spune si ca … sunt tot mai aproape de drumul de plecare. Desi nu-mi doresc asta…

Bineinteles ca inca mai cred in iubire. Desi mi se mai zdruncina conceptiile putin. Anul asta am constientizat ce anume din copilaria mea ma face sa aleg un anumit tip de relatii, de parteneri. Si asta va fi un teren de lupta cu mine insumi in care mai am de castigat niste batalii.

Mi-am incalcat un principiu de viata pe care-l strigam raspicat, batandu-ma cu pumnul in piept, si nu sunt mandra de asta. Cumva, analiza mea (subiectiva) a gasit niste justificari ale naibii de bune sa o fac.

Nefericirea din relatii vine din noi. Din frustrari, din neimpliniri, din dorinte nespuse si neindeplinite, din lipsa de comunicare insa – cred eu – cel mai mult, din lipsa de iubire.

Eu sunt un om naiv. Mai ales cand vine vorba de iubire. Nu o idealizez. Insa cred intr-un fel de magie a ei.

Cred ca pierdem prea mult timp, ani, prea mult suflet in relatii care nu ne aduc implinirea. Si eu am facut asta. Am acceptat firimituri de fericire, am resuscitat inutil o iubire demult apusa, am avut rani care s-au vindecat greu. Am realizat apoi ca omul ala nu m-ar fi putut face niciodata fericita si eu nu l-as fi putut face niciodata fericit.

Ne irosim atat de mult timp in relatii ‘comode’. Si irosim timpul oamenilor de langa noi – care isi fac sperante si carora le furam o parte din viata – desi stim ca …nu sunt ei aceia. Doar ca inteleg. Avem o teama incredibila de singuratate. Si o inteleg …deplin. Si e greu sa fii fericit… singur. Insa atunci cand ajungi sa o faci… Oh, joy! …

Eram in catedrala Notre Dame si m-a bufnit plansul. Imi curgeau lacrimile pe obraji si nu puteam sa le stapanesc. Mi-am dat seama atunci ca oricat de mult as munci, m-as zbate, as asuda, oricat de mult as lucra eu cu mine – e acolo, undeva un lucru pe care nu il pot obtine prin puterea mea. Insa poate ma pot conduce catre drumul ala…

Si sper din toata inima sa-mi fi invatat greselile trecutului si sa nu le mai repet.

Sunt mult mai fericita si linistita singura decat atunci cand eram intr-o relatie. Si n-as accepta niciodata mai putin de atat de la o alta…

Frustrari

Nu stiu daca e bine ca maturizandu-ma, devin putin mai egoista. Pentru ca egoismul asta se traduce pentru mine in a nu-mi pierde timp si sentimente cu oameni cu care nu ar trebui sa o fac sau cu frustrari inutile care ma fac un om urat. Daca eu ma inconjor de oameni ciufuti si acri, o sa fiu si eu la fel. Si nu vreau asta. Vreau sa continui pe drumul care ma face sa fiu bine eu cu mine, linistita, fericita – indiferent daca bifez sau nu standarde tampite ale societatii. Doar asa oamenii de langa mine vor avea un om care a renuntat la frustrari si care e cald, deschis, dispus sa se implice si sa emane veselie si liniste sufleteasca.

Mi-a bucurat enorm sufletul sa aud, intr-o discutie cu un coleg, replica: “Tu, grumpy?! Tu esti flower power toata ziua!” – asta inseamna ca am depasit nefericirea din 2016 si am redevenit eu – vesela, glumeata, plina de energie. Si zau ca anul asta am plans foarte putin. Si de cele mai multe ori nu pentru prezent, ci pentru trecut. Si am reusit sa mai descopar cateva chestii despre el. Si asta m-a ajutat sa il inteleg si mai bine si sa ma mai vindec putin.

2019

Incerc sa-l iau in serios pe 2019 si sa ma ambitionez oleaca. Desi cred ca ce m-ar face fericita in 2019 ar fi sa calatoresc si sa imi pastrez oamenii dragi langa mine – si zau ca sunt recunoscatoare pentru cativa omuleti pe care ii iubesc tare-tare. M-ar bucura sa fim mai deschisi, sa judecam mai putin (me included, da? :P), sa acceptam diversitatea, faptul ca oamenii sunt diferiti si ca depinde doar de noi pe cine alegem sa ne fie aproape.

Gaseste-ti calea!

De Craciun, cineva mi-a urat sa imi gasesc calea. Greu lucru de facut… Craciunul l-am petrecut cu o minune de fetita de 4 ani, am ras impreuna, ne-am prostit impreuna, i-am citit povesti inainte de culcare, am stat impreuna intr-un cort de copii si – uitandu-ma la ea cum incerca sa adoarma – de abia reuseam sa imi stapanesc lacrimile. Pentru ca am realizat ca nu exista lucru mai de pret decat acela de a avea un copil si ca… de fapt, in adancul sufletului meu, chiar imi doresc unul, oricat de mult ma infricoseaza ideea asta. Am realizat ca lucruri precum cariera, avansarile, calatoriile, linistea si libertatea nu sunt totul in viata. Exista ceva magic pe care il ratez, insa mai stiu si ca nu sunt pregatita acum. Am nevoie sa mai trec prin niste experiente – pana sa ajung acolo. Pentru ca nu as accepta ceva mai putin pentru copilul meu decat sa il cresc in iubire deplina. Incluzand aici si iubirea mea pentru mine.

*

Nici nu stiu cum sa inchei… De fiecare data am urat oamenilor de sarbatori fix lucrurile pe care eu mi le doream pentru mine.

La final de 2016 – liniste. Si 2017 mi-a adus-o.

La final de 2017 – fericirea din lucrurile mici. Si 2018 mi-a adus-o.

Am mai avut niste dorinte in 2018 si s-au implinit intr-un mod surprinzator. Dorintele mele devin periculoase pentru ca..se pot indeplini. 🙂

La final de 2018 imi doresc sa calatoresc mult si sa devin omul care am nevoie sa devin. Cred ca doar asa pot primi iubirea in viata mea.

Si va doresc si voua – simplu – sa fiti fericiti. Oricum s-ar traduce asta…

Timp?!

Nu e vorba de faptul ca nu vreau sa imi fac timp sau ca anumite lucruri nu sunt prioritati In viata mea, si ca atare nu ma straduiesc sa imi gasesc timp pentru ele.

Sunt insa un om puturos. Sunt, spre exemplu, ambitioasa, plina de idei, am si eu teluri si aspiratii, insa sunt un om lenes. Si rareori lupt. Asa cum s-ar cuveni.

Stiu ca se spune ca daca un lucru e important pentru tine, vei face din el o prioritate. Stiu insa ca sunt superficiala si am zile cand as dormi, in loc de aproape orice altceva. Ma uit la cei din jurul meu si ma-ntreb de unde au atata energie, atata vointa, atata ambitie si putere, nu doar de munca, ci putere, fie ea chiar si interioara, sa mute muntii din loc.

Starea asta de oboseala, fizica si psihica, ma copleseste de cativa ani.

Recunosc, sunt lucruri sau oameni pentru care fac compromisuri, las balta alte planuri si… imi fac timp. Asa cum sunt lucruri precum cele pe care trebuie sa le fac – cum ar fi mersul la serviciu sau spalatul vaselor .

Imediat vine luna februarie si inca nu mi-am despodobit bradul. Cu siguranta as fi gasit timp, dar nu am gasit vointa si dispozitia necesare. Sau am preferat sa fac altceva in loc. Noroc ca e un brad  artificial.

Stiu ca e foarte greu sa intelegi modul asta stupid, infantil, superficial si poate egoist al meu de a-mi face timp pentru unele si de a amana altele.

Ma simt ingrozitor pentru ca observ ca dezamagesc in jurul meu oameni – pe mama (care ma cicaleste ca nu fac ce isi doreste si care-mi reproseaza ca imi fac timp pentru oricare alte prostii, numai pentru cele pe care ea le considera importante nu), pe bunicii mei (pe care nu ii mai sun zilnic, ca inainte, pentru ca mi-e prea greu sa ma mai incarc si cu problemele lor), pe unii prieteni (care inseamna mult pentru mine, insa, din pacate, nu le si demonstrez asta, ba din contra, ii dezamagesc cumplit)… si, nu il ultimul rand, ma dezamagesc pe mine pentru toate cele de mai sus si inca o multime pe atat.

Poate e totusi vorba despre prioritati si ma concentrez in prezent pe ceva efemer, insa… Nu am energia necesara sa ma ocup si de celelalte lucruri sau persoane importante care, desi nu arat, sunt si vor fi, intr-un fel, o prioritate pentru mine. Stiu ca sunt cel mai probabil oamenii la care ma voi intoarce si de la care nu voi avea dreptul sa am asteptari.

Imi place sa cred ca sunt un om frumos, insa sunt atat de jalnic uneori. Si nu am scuze.

Simple as that…

2013-08-11 01.54.13-1

Am nevoie de tine in serile in care oameni urati ma fac sa ma intoxic cu tutun si ciocolata. Am nevoie sa imi asculti oful, amarul, sa-mi dai dreptate, apoi sa ma faci sa izbucnesc in hohote nebune de ras. Mi-ar placea sa gasesti fascinant la mine faptul ca recitesc „Micul print” si ca, de abia acum, il inteleg pe de-a-ntregul. Mi-ar placea sa-mi trezesti o patima nebuna si un drag imens de tine. Sa-ti dezmierd trupul si sa radem ca doi copii. Mi-e atat de frica de iubirea ta incat tremur si ard. Mi-e frica sa nu te pierd caci stiu ca esti dorinta ascunsa sau, alteori, atat de evidenta a tuturor femeilor astora frumoase, inalte, zvelte care te astepta in baldachinul lor. Sa le saruti, sa le dezmierzi, sa le canti la pian ori sa le soptesti la ureche vorbe incarcate de dorinta. Mi-e cel mai mult frica sa nu te pierd incat mi se transforma senzatia asta chinuita intr-o teama exacerbata de a ma indragosti de tine. Stiu ca imi pierd controlul si stiu ca as fi in primejdie daca mi-as lasa sufletul in mainile tale. Indiferent cat iti sunt de tandre mangaierile. Mi-e frica de tine, de femeile carora le-ai putea fi ispita, sau ele tie, mi-e frica, de fapt, de mine si de cat ti-as fi de insuficienta. Si oricat m-ai iubi, oricat m-ai aprecia si mi-ai arata-o, n-as avea incredere in mine. Si m-as sfarama pe mine insumi. Incet. Amar. Ingrozitor de trist. Iremediabil.

*

Inteleg ca iubirea ar trebui (ar trebui?!) sa iti dea senzatia de fluturi in stomac, sa te faca sa tremuri cand il vezi, sa-ti bata inima mai tare, sa ti se dilate pupilele, insa dincolo de toate reactiile fizice si…chimice, sa iti atinga sufletul.
As prefera indragosteala aia simpla, fara framantari, scenarii, interpretari. Fara imaginat discursuri, fara analizat pasi si gesturi si cuvinte. As prefera simplicitatea lucrurilor care vin de la sine, privirile calde, pline de subinteles, dar lipsite de stinghereala specifica. As prefera zambetele largi si hohotele sincere de ras in locul zambetelor crispate, fortate, si in locul hohotelor programate, impuse. As prefera sa nu conteze ce zic, cum zic. Mi-as dori sa fiu libera, sincera, deschisa, naturala, eu. Felul in care ma imbrac as vrea sa spuna mai degraba ceva despre omul care sunt si despre sufletul meu, poate, nu despre straduinta celor 3 ore de a arata bine pentru a impresiona, pentru a demonstra. As prefera ca prostiile pe care le spun sa constituie motive de ras cu lacrimi, nu motive de ridicat din spranceana si de emis prejudecati. Pana acum, am descris perfect relatia dintre mine si niste buni, desi putini, prieteni.
Iubirea nu are voie (nu are voie?!) sa fie asa, simpla?! As prefera sa fiu eu cu toate ale mele. Nu pretind sa fiu acceptata asa cum sunt, din contra, pretind sa imi fie acceptata nevoia sa ma impulsionezi sa fiu altfel, cand nu sunt tocmai suficienta. Pentru ca nu voi fi mereu sau nu voi niciodata suficienta din unul sau dintr-o mie de motive. Dar poti vedea lucrurile bune, frumoase, pure, clare, simple din ceea ce sunt.
Intr-o dimineata, mergand pe strada, mi-am propus sa gasesc ceva bun in fiecare om. Superficialitatea si spiritul critic m-au facut sa esuez amarnic, zadarnic inca de la prima incercare. Caci nu poti vedea profunzimea unui om decat iubindu-l, dezgolindu-l. Sau nu-l poti iubi cu adevarat decat daca vezi profunzimea din el?!…
Mi-ar placea ca dragostea sa fie simpla. Ca tinutul de mana si senzatia de dupa amor. Presarata doar cu dor, zambete naive de indragostiti, atingeri tandre, pasiune, sexualitate; respect, incurajare, motivare, maturizare. Fara intrebari precum „Ce ar trebui sa port, sa gandesc, sa zic, sa fac, sa simt?! Sa-i spun, sa-i transmit, sa intrig?!”

I prefer love…simple as that.

„Fii tu insuti, daca ii placi, ii placi.”

*

„Teama de ce poate fi mai rau e mult mai teribila decat certitudinea raului. Dusmanul adevarat e teama. Intotdeauna.”

„I’ve fallen for your eyes
But they don’t know me yet..”

Incotro?!

Ma intreb uneori „Incotro?!”…

Observ cum unii dintre prietenii mei merg inainte, se casatoresc, fac copii, pleaca din tara. Eu n-as face nici unul din lucrurile astea, nu acum.

Insa nu pot sa nu ma intreb ce fac eu cu viata mea, cu cariera mea, cu oamenii dragi mie? Oameni care, din pacate, nu raman mereu aceiasi, nu sunt mereu asa cum ti-ai dorit sau cum ai crezut ca vor fi. Viata care nu te satisface complet, pe termen lung, ci doar pe moment. Indiferent de cat de amuzante sunt rasetele cu prietenii buni, noptile aducatoare de dureri de picioare si bauturile aducatoare de stari de bine. Cariera care desi nu-i intr-un punct nasol, parca nu-i nici unde ai vrea tu sa fie.

Imi place sa spun ca (d)in viata te alegi cu locurile pe care le-ai vazut si oamenii pe care i-ai avut langa tine. Dar e oare asta suficient?!

Saptamana asta un fost coleg de munca a murit. In mare. Omul era mai mult decat plin de viata, de o veselie molipsitoare, un om cum rar apuci sa vezi, un om caruia ii placea viata, isi adora familia, era extrem de atasat de fratele lui mai mic si de mama lui, un familist convins, un tip inteligent, chiar daca era impulsiv, cu capul in nori si un bezmetic convins. Atatia oameni care au tinut la el si care au fost socati sa afle ca el…nu mai e.

Si ma-ntreb, daca eu am sansa sa fac ceva cu viata asta – ce dracu’ fac?!

Faptul ca sunt o comoda fara vindecare nu ma justifica atunci cand ma plang de stadiul in care ma aflu si din pacate, oricate comete ar cadea si dinozauri ar disparea, nimic nu ma impulsioneaza atat de tare incat sa schimb ceva.

Poate pentru ca nu (ma) iubesc ceva atat de mult? Poate pentru ca nu simt in mod special ca cineva ar depinde de mine si, poate, de fericirea mea? Poate pentru ca nu-mi pretuiesc fericirea atat de mult?

Pentru mine succesul nu inseamna bani sau oameni pe care sa-i fi invins sau pozitii pe care sa le fi atins. Pentru mine succesul e fix momentul ala cand esti multumit de tine.

Ma simt batrana. Patetic, stiu, dar cand ma gandesc ca am aproape 24 de ani imi imaginez ca trebuie sa iau mult, mult mai in serios viata de adult. Si sa-ncep sa traiesc dar si sa… construiesc. Fericirea, succesul, ceva al meu.

Momentan nu sunt nici pe departe pe drumul catre succes. Dar inca sper sa fiu…candva. 🙂

De citit: aici.

Ne mai traim si noi viata putin?!

„Happy Anniversary! You registered on WordPress.com 4 years ago! Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!”

Oau! Ce-a trecut timpul! Am blog de 4 ani?! Evident, neglijat si pustiu el cam de 2 ani, dar am blog de 4 ani?!

Imi aduc aminte de primul meu articol pe care il citisera cativa prieteni de-ai mei si, apreciat fiind, m-a facut sa-mi fac blog. E inca valabil articolul, desi e genul de articol cu care mi-e mai mult jena – caci atat de naiva, prostuta si infantila eram. Ca si acum, de altfel, dar in doze mult mai mici in vremea asta. Mereu mi-a placut sa cred ca m-am mai maturizat putin.

Desi, le tot zic prietenelor si cunostintelor mele ca – din punctul meu de vedere – oamenii pastreaza fix aceleasi tipologii ca in liceu, atat doar ca imbatranesc, nu neaparat ca se maturizeaza. Cred ca pseudomaturizarea asta este cumva fortata, in ideea in care nu ne mai permitem la o anumita varsta sa ne mai maimutarim si piscim atat de mult, in concluzie abordam o postura mai serioasa, specifica varstei.

Revenind, insa, la ideea mea, chiar daca poate se aplica doar oamenilor mediocri care nu ies din conditia lor, ramanem aceleasi tipologii din liceu: tocilarii – care muncesc din greu dar sunt intrecuti de persoana inteligenta care prinde repede orice informatie, preferatii profilor – respectiv ai sefilor, antipaticii profilor/sefilor, lingusitorii, plangaciosii si etern obositii, nemultumitii, persoanele care nu reusesc sa aiba rezultate mai bune – orice ar face, smecherasii, descurcaretii, ingamfatii, antisocialii, petrecaretii, fotbalistii, liderii si lista poate continua.

*

Am perioade in care sunt nemultumita de stadiul la care am ajuns – caci nu e suficient, nu doar in ideea in care toti ne dorim si mai mult, ci in ideea in care mi se pare ca ceea ce am acum nu e suficient pentru… acum. Ma gandesc ca imediat fac 24 de ani (nu-i asa ca cifra asta suna asa, batranicioasa?! cumva, un fel de inceputul sfarsitului – cui nu-i plac exagerarile mele?!) si nu doar pentru ca nu am reusit sa fac ce mi-am propus (dar oare ce mi-am propus?!), ci… nu sunt eu cea pe care o voiam la 24 de ani.

Dar nu ma plang, doar concluzionez, caci responsabila-s eu. Asa cum tot eu sunt responsabila de faptul ca nu reusesc sa-mi fac timp pentru lucrurile si oamenii dragi mie, chit ca ma seaca de puteri jobul caci „e perioada aia din an”, perioada aia cand e soare si placut afara dar tu zumzai ca o albinuta caci esti om mare de acum. Desi ai doar un metru si-un zambet ar trebui sa fii cu cateva hohote de ras mai fericit.

Am perioade in care incerc sa-mi pun ordine in ganduri, in prioritati, in obiective, dorinte si… oameni. Ma uit in jur si vad ca multi dintre noi stau in aceeasi si aceeasi rutina, fara a trai pe bune. Si uneori deraiez si eu si parca-s ca ei.

Imbatranesc, asta simt, desi is doar la inceputul vietii, fir-ar. Trebuie sa port ochelari, am dureri de spate, in weekend prefer sa dorm non stop, atat de tare ma epuizeaza o saptamana de munca, iar daca pierd o noapte, resimt asta o saptamana intreaga.

Trebuie sa recunosc ca simt o usoara invidie pentru oamenii care nu stiu cum fac, dar reusesc. Reusesc sa aiba o cariera de succes, familie, o multime de prieteni, sa invete, sa calatoreasca, sa se maturizeze, sa imbatraneasca frumos, fara cearcane si fara vitamine.

Simt o mica-mica invidie pentru nepasatorii astia buimaci si idealisti care se descurca din nimic si o tin din petreceri in petreceri.. Genul asta de oameni care intra intr-un local, oricare ar fi el, si cunosc jumatate din persoanele de acolo.

Simt o mare invidie pentru  tipologia omului „bun cu toti pe care eu n-am sa reusesc niciodata sa fiu”.

Si lista continua. Dar din invidii si vise nu traiesti. Nu cresti, nu te maturizezi, nu evoluezi, ci doar imbatranesti.. urat. Iar eu nu-mi doresc asta. N-o sa las sa se intample asta. Sper ca nici voi.

Sa ne dezmortim putin si ca-ncepem sa aplicam mai mult acest “You only live once, but if you do it right, once is enough.” (Make it count! – “Buy the ticket, take the ride.”) la care si eu tanjesc de mult, mult timp.

Caci nu e timp. Nu mai e timp. Oamenii vin si pleaca, oportunitatile la fel, iar fiecare varsta are magia ei. N-o rata pe a ta.

“Nu te plange ca esti strivit, daca te-ai facut vierme.”

Tin minte o secventa de cand eram mica, la semafor, in masina cu bunicul meu. A venit la noi un copil de etnie roma, cersind. Parea ca are o mana lipsa. Bunicul meu insa i-a spus ca ii da 5 lei (50.000 lei la vremea aia) daca isi scoate mana din haina. Si copilul s-a conformat, bucuros, scotandu-si mana deloc lipsa (ce crud suna), asteptand nerabdator cei cinjdemii. Bunicul a pornit imediat la verde, amandoi uitandu-ne cu dispret dar parca si cu grimasa aia de “Uite ce smecher e dracu’ asta mic.” Continuă lectura

Azi am fugit de-o despartire.

Azi am fugit de-o despartire. Ca un om las, am intors spatele omului meu drag pentru care-am plans apoi in seara asta.

Am fugit cu dorinta omului naiv ca despartirea asta sa nu fi fost existenta, sa nu fi fost necesara, sa nu fi fost dureroasa.

Poate am fugit din prostia omului ce vrea sa ascunda cate lacrimi zac in el. Si cate bucatele de suflet i se rup.

Am inchis usa si lacrimile mi-au curs siroaie. Pe strada. Printre oameni. Atat de necunoscuti, straini mie. Cand as fi putut sa plang in bratele tale si sa-ti arat cat tin la tine. Caci tin. Mult. O sa-mi fie greu fara tine. Din nou.

Sunt norocoasa c-am intalnit un om c-un suflet asa frumos. Sunt atat de ghinionista ca nu-l pot tine langa mine.

Nu sunt un om al despartirilor.

„And I said that’s fine, but you’re the only one that knows I lied..”

Suflete de oameni frumosi.

Mi-era atat de dor sa scriu.

Doar ca, din pacate, oricat de happy as fi eu, scriu articolul asta cu o usoara tristete.

Asta pentru ca… am observat ca oamenii sunt atat de superficiali si de egoisti.

Pentru cei mai multi dintre ei, Craciunul inseamna opulenta, chestie dupa care se ghideaza, de fapt, si-n restul anului. Conteaza cine are cel mai frumos, mare si incarcat brad, conteaza cine are cea mai frumos decorata salata boeuf, cine are cele mai scumpe bauturi pe masa, cele mai fanteziste decoratiuni, conteaza cine are cea mai sexy rochie de Craciun, cine a primit cea mai luxoasa masina sau cea mai scumpa bijuterie. Conteaza cat ai cheltuit la masa din club in noaptea de Craciun, conteaza pe ce partie ai ales sa mergi la ski si conteaza atat de putin… sufletul, oamenii de langa tine, fericirea ta reala – nu cea creata de inelul opulent primit de la logodnicul tau, ci fericirea creata de sentimentul ca poti fi iubita de un om atat de minunat.

Suntem intr-o cursa continua in care ne chinuim atat de tare sa demonstram care din noi e mai frumos, mai instarit, care din noi are cel mai/cea mai ceva, indiferent daca acel ceva e un mare rahat. Suntem intr-o alergatura continua sa facem cat mai multi bani, sa avem rezultate cat mai bune, sa starnim invidia celorlalti, nu aprecierea lor sincera si prietenia lor pe-o viata de om.

Incercam atat de trist, atat de jalnic, atat de patetic sa ne intrecem unii pe altii, fie ca ne facem in ciuda c-un parfum scump si, zicem noi, fin si elegant, fie ca ne facem in ciuda c-o pereche de pantofi sclipitori sau cu o casa mare, atat de incarcata si imbodobita incat pierde esenta unui camin.

Si mie-mi plac pantofii. Poate, scumpi. Ador parfumurile si mi-as cumpara cele mai puternice esente care sa-mi poarte personalitatea, stilul, starea.

Doar ca eu zic, cred, Doamne, sper ca-mi aleg niste pantofi care sa-mi subtieze gambele, sa-mi ridice fesele si sa-mi creeze o postura eleganta. Imi aleg un parfum care sa-mi tradeze felul de-a fi, care sa-ti dea un indiciu despre ce fel de tipa (caci nu-mi permit sa zic femeie) sunt.

Intre femei e drept, exista mereu rivalitatea asta continua, nu numai in incercarea de a cuceri un anume barbat, cat si in incercarea de a-si pastra sau impune o anume pozitie, reputatie, imagine.

Sper insa sa raman in limitele decentei sau, macar, ale normalului, si ca micile mele extravagante sa nu le depaseasca. Imi place sa cred, nu stiu daca e asa, ca imi cumpar accesoriile astea nenumarate si ba un parfum, ba o pereche de pantofi in primul rand, pentru mine. Pentru ca ma fac pe mine sa ma simt mai frumoasa, mai eleganta, imi dau senzatia, poate falsa, nu zic, ca-s o tipa care se simte bine cu ea. Pe deasupra, presar un dram de fericire si un gram de energie molipsitoare. Ador cand cineva exclama “Cata energie poate sa incapa in tine, micutzo!” si ador sa fiu omul mereu vesel si plin de viata. Desi e dezamagitor sa vezi reactia celorlalti in momentul in care ai o zi proasta si nu ti-ai atasat zambetul molipsitor. Doar ca fericire cu forta nu se poate. Poti doar sa-ncerci sa ti-o iei din momente, oameni sau lucruri marunte. Si lucrurile astea nu vin la comanda.

Cel mai mult mi-ar placea ca oamenii sa se intoarca insa la lucrurile care conteaza cu adevarat. Sa ai o colectie impresionanta de parfumuri scumpe sau zeci de cutii cu pantofi inalti si incomozi nu inseamna absolut nimic. Sa ai insa sufletul impacat ca nu ai facut, cel putin, nu intentionat, rau nimanui, nu ai distrus prietenii, relatii, casnicii, vieti, sa fii impacat cu tine si sa te surprinzi, din senin, fericit fara motiv, sa ai alaturi de tine o mana de prieteni magici si o familie minunata – astea sunt adevaratele bogatii ale vietii. Adaugati la asta momentele alea din viata care v-au adus zambetul pe buze si emotii in suflet. Sunt lucruri care te fac uman, caci, Dumnezeu sa ma ierte, dar cu ce dracu’ pleci de pe lumea asta daca nu cu cele pastrate in minte si-n inima?

Multa intelepciune, maturitate in ganduri si suflete de oameni frumosi va doresc! Si-n 2013, si inc-o eternitate de-acum incolo.

„I’m not mad… I’m just disappointed.”

Desi puteam afirma pana zilele trecute ca viata mea trece printr-o perioada frumoasa, in care faptul ca ma simt bine, spiritual, compenseaza orice alta realizare care intarzie sa apara, incep sa realizez acum ca zilele astea sunt rau nu doar fizic (health issues- parc-as fi bunica-mea, numa’ aia mai ia pastille cu pumnu’), ci si…

In niciun caz nu reprosez sau nu dau vina pe oameni. Observ insa ca cel mai mare rau mi-l pot face doar oamenii. Fiind neoameni. Si zau ca mi-e tare greu sa raman imuna si sa ignor toate rautatile oamenilor de nimic. Desi, cumva, am inceput sa incerc sa ii inteleg. Oamenii sunt rai pentru ca … asa sunt ei. Sau nu sunt rai per ansamblu, ci au partile lor proaste. Asa cum le am si eu pe ale mele. Atat ca eu nu imprastii rautate voluntar. Dar inteleg, zau, faptul ca unii oameni asa sunt facuti, formati, sa te raneasca. Asta o fi scopul lor in viata. In viata ta, cel putin.

Si cred ca, gandind asa, faptul ca ei ma ranesc doare, cumva, mai putin. Cred ca ii privesc ca pe niste oameni care au o boala. Ca tot e campania aia hidoasa, din punctul meu de vedere, al celor de la uraste.ro. Eu zic uraste boala, nu omul. Cam asa si cu rautatile astea mici, desi, intr-un fel, e alegerea lor sa fie astfel, si nu altfel.  Desi cred ca nu e greu sa-ti dai seama ca NU involuntar faci lucrurile astea rele, spun cu toata convingerea ca incerc sa nu-i mai judec. Imi indrept mai mult atentia asupra mea, asupra modului in care percep eu cuvintele urate sau faptele astea murdare, josnice. Caci aici am carente si nu reusesc sa adopt atitudinea de “Zau ca nu-mi pasa.”

In general, mi se spune ca-s ingamfata, dar de fapt, sunt doar foarte selectiva cu oamenii carora le-ncredintez prietenia mea, increderea, gandurile s.a. Si, in general, am nas la oameni, ii miros imediat pe cei in care n-ar trebui sa ma-ncred. Dar cred ca, uneori, intalnesc oameni care se dau asa cu un parfum special, cu bule fermecate si picuri vrajiti, de-mi muta nasul si-n loc de rahat, simt miros de levantica. (Hai ca n-are cum sa nu va placa metafora asta!)

Din pacate, intamplarile astea nu fac altceva decat sa ma faca si mai selectiva, si mai neincrezatoare, si mai suspicioasa, insa, ce e cel mai important, ma dezamagesc atat de tare. Si cred ca dezamagirea e una dintre bolile pe care greu le mai vindeci.

Indiferent ca oamenii-s egoisti si-si vad mai intai de binele lor, sufletul lor, fericirea lor, indiferent daca ei calca pe cadavre, indiferent ca oamenii-s nasoli, si nu-s sinceri si te tradeaza, indiferent ca oamenii sunt imaturi si te dezamagesc, uitand de ce-i important, de fapt, indiferent daca oamenii-s profitori si manipulatori si intriganti si invidiosi si prefacuti, incearca sa-nveti sa nu te lasi ranit. Caci, uneori, doar pe tine te ai si… n-ai vrea sa te ai mort pe dinauntru.

*

„Don’t lower your standards. Instead, wait for people to rise up to your expectations.”

„There’s just not enough toilet paper in the world to clean up all this crap some people create.”

„Sometimesc the things we can’t change, end up changing us.”

„Sometimes it takes the worst pain to bring about the best change.”

„Arguing isn’t communicating, it’s noise.”

„Life can only be understood backwards, but it must be lived forward.”

„The things you say about others, also say a lot about you.”

„Sometimes you just need to distance yourself from people. If they care, they’ll notice. If they don’t, you know where you stand.”

„Nu te plange ca esti strivit, daca te-ai facut vierme.”