„De ce este, de fapt, bine sa simti tristete!”

Azi e Ziua Internationala a Fericirii.

Desi nu vreau sa fiu eu aia mereu impotriva vantului, vreau, mai degraba, sa vorbim astazi despre „De ce este, de fapt, bine sa simti tristete”.

Bookster mi-a trimis ieri articolul asta legat de a fi sau a nu fi trist. (In romana, aici, posibil sa fie nevoie sa aveti cont.) Va recomand tare sa-l cititi, il sumarizez si eu mai jos.

Daca ati citit postarea mea anterioara, ati vazut ca incurajez exprimarea emotiilor si stoparea prezentarii in social media, dar si-n real life, doar a vietii perfecte, lipsite de coborasuri, lipsite de momente in care fericirea nu-i acolo.

Pentru mine, autenticitatea conteaza atat de mult, desi, din pacate, societatea parca incurajeaza acest tras la xerox. Toata lumea merge in vacanta in Maldive, toate gagicile au un nas operat care arata la fel la absolut toata lumea, acelasi stil vestimentar adoptat de toata lumea, aceeasi marca de adidasi sau tenisi acceptata (si ceruta) social de toata lumea.

Cineva din cercul meu de cunoscuti trece printr-un moment din viata pe care eu l-as numi calvar. Serios, poveste foarte nasty. Insa Facebook-ul ii e plin de poze cu zambete, citate optimiste, viata-i frumoasa!

Si sigur ca viata-i frumoasa! Daca-ti dai timp sa procesezi suferinta si tristetea mai intai…

Si eu faceam asa acum multi, multi ani. Fiecare despartire ma mai darama oleaca, dar pe Facebook trebuia sa ii arat LUI cat sunt de bine. Doamne, ce copilarisme! Si ce lipsa de educatie emotionala!

Mnoh, articolul de care va povesteam mai sus face referire tocmai la faptul ca societatea parca pune presiune sa simtim doar stari pozitive. Presiune sa pari mereu fericit, implinit, cu viata perfecta. Si-atunci, oamenii nu vor sa fie perceputi ca fiind pesimisti sau persoane negative.

Suntem indemnati sa evitam sa ne mai gandim la ce ne aduce tristete, sa trecem peste, sa ne imbarbatam. Cei mai multi prieteni (pe umarul carora mergem sa plangem) ne vor indemna sa nu ne mai gandim la asta, sa ne punem niste muzica, sa ne gandim ca o sa treaca. Normal c-o sa treaca, dar prea putini prieteni empatizeaza cu noi si ne sfatuiesc sa dam frau liber emotiilor, chiar si celor negative…

„Evitati tristetea cu orice pret caci nu se incadreaza in sabloanele noastre!”

Si-atunci, facem lucruri care ne distrag atentia de la tristete. Facem ceva distractiv, dormim mult, ne uitam mult la TV sau facem „binge watch pe Netflix”, ne afundam in munca, bem alcool, orice, orice numai sa evitam cu orice pret tristetea, acest inamic al societatii noastre si acest sabotor al vietii noastre perfecte de aratat rudelor, prietenilor si intregului social media.

Se mentioneaza si in articol ca, atunci cand ascunzi tristetea sub pres, la un moment dat va da pe dinafara. Si e posibil sa dea pe dinafara fix in momentul in care nici tu, nici ceilalti nu va asteptati.

Vedeti voi, reprimarea tristetii nu poate tine pana la nesfarsit. Negarea unor stari nu ne ajuta, doar incetineste inceputul agoniei.

Suntem in pandemie de un an. Am obosit. Am obosit sa stam mult in casa, sa nu ne vedem la fel de des cu prietenii sau parintii, sa amanam planuri, sa nu ne putem face planuri, sa nu ne mai bucuram de o plimbare in oras, am obosit sa purtam treninguri si sa lucram de acasa, am obosit sa avem grija la fiecare pas ce atingem, cu cine interactionam, cand lasam garda jos si cand nu.

E obositor. Stiu. Si, in conditiile astea, e nevoie de un lucru cat de mic sa ni se umple paharul. De nervi, de tristete, de amaraciune, de orice simtim noi acum sau am ascuns pana acum.

In articol, se mentioneaza ca <<Tristețea este de fapt un lucru bun. Este o emotie vitala si valoroasa. Si este extrem de important sa ne facem timp sa o ascultam. Conform spuselor lui Malek, tristetea este „exprimarea sufletului, plina de informatii valoroase despre ceea ce simtim si ceea ce avem nevoie.” Este primul pas spre indeplinirea dorintelor noastre in a ne oferi ceea ce ne lipseste. In mod similar, Kahn a precizat ca tristetea este un semn pentru ceea ce vrem sa schimbam, o oportunitate sa crestem si sa invatam despre noi insine la un nivel mai profund. „Poate sa fie modul psihicului nostru de a se concentra pe un adevar pe care l-am ascuns de noi insine in mod inconstient sau un adevar pe care ne era prea teama sa-l infruntam pentru ca ne este frica.” >>

E important sa ne procesam sentimentele. Starile. Emotiile.

E important sa le acceptam existenta, sa ne lasam sa le simtim, sa le intelegem provenienta si sa ne intelegem pe noi insine. Sa trecem prin emotiile astea. Si sa invatam din ele ca, ulterior, sa reparam, sa schimbam, sa demolam, sa construim.

Consideram fericirea normala, de ce n-am considera si tristetea? Nici una dintre ele nu e permanenta. Dar ambele-s atat de valoroase in felul lor!

„Tristetea ne poate ghida in directia in care avem nevoie sa mergem pentru a crea o viata mai implinita, conectata si semnificativa.

Tristetea nu e inutila. Atunci cand „petreci timp” cu tristetea ta, poti sa iti dai seama ca are multe povesti de spus. Povesti despre nevoile si dorintele tale. Povesti despre cei dragi pe care nu vei inceta sa-i iubesti sau sa-ti fie dor de ei. Povesti cu insemnatate pe care trebuie sa le asculti – si care contribuie la luarea unor decizii importante.”

Fericirea. Si lipsa ei.

Imi beau cafeaua cu muzica-n casti intr-o dimineata inceputa tarziu.

Si am sentimentul asta de “Ahhhh, viata-i asa frumoasa!” desi ma simt epuizata fizic si psihic si incarcata de task-uri la munca si acasa. Desi-i pandemie si simt ca-mi lipseste “actiunea”.

⬆️ Asta scriam in introducere in 14 februarie cand voiam sa scriu un articol de Valentine’s Day si sa va zic ca e ok oricum: sarbatorind sau nesarbatorind, lasati indragostitii sa faca ce vor! 😁

Si mai voiam, asa cum am mai facut-o, sa va transmit faptul ca fericirea vine din lucrurile mici, caci n-aveti nevoie sa plecati in Maldive sau sa aveti o viluta pentru a va simti fericiti. (N-am mai postat de Valentine’s pen’ca mi-a fost lene..)

Azi ii 14 martie (sincer, coincidenta, o luna mai tarziu..) [n.a.:articol publicat mai tarziu aici, pe blog] si tocmai am citit la actorul Marius Manole (va las link aici) ca-l “cearta” lumea pentru ca a declarat ca nu e fericit.

Bai, am luat-o razna cu to(n)tii?

Da, stiu ca avem 2 unghiuri din care privim:

– social media – unde expunem numai lucruri faine si cadouri frumoase si ne simtim atat de blessed si “love my life” de vomit curcubeie

– comparatia cu cei mai saraci sau mai lipsiti de sansa decat noi (“Ai 2 maini, ai 2 picioare, esti sanatos, ai un acoperis deasupra capului” etc.).

Mai citeam niste comentarii la podcastul lui Morar cu invitata Andreea Raicu (nici unul dintre ei nu e/era pe lista mea de oameni care-mi plac in mod special, dar podcastul asta mi-a placut mult!). Mnoh, si comentau unii cum Raicu se plictiseste de a luat-o pe calea asta a cunoasterii de sine, a dezvoltarii personale etc. Ba chiar unii adresau niste cuvinte tare urate si grele.

Ok, inteleg, unii sunt analfabeti emotional, nu au o igiena emotionala. Dar au rautate (a se citi “frustrare si necunoastere”).

Si sa stiti c-am vrut tare mult sa scriu in seara asta din 2 motive:

1. Daca voi nu puteti intelege de ce un om merge la terapie, de ce un om a avut depresie, de ce un om vrea sa sape in copilarie sa se poata ajuta astfel pe el, omul-adult, daca voi nu-ntelegeti lucrurile astea cu cunoasterea de sine si credeti ca dezvoltarea personala presupune seminarii la un pseudo-coach care “te fraiereste” si-ti vinde secretul imbogatirii rapide si al fericirii eterne, va sugerez din inima sa incepeti sa cititi despre lucrurile astea. Sau sa va intrebati un prieten pe care terapia l-a ajutat. Poate veti intelege mai bine.

Daca, dupa niste eforturi rezonabile, nu reusiti sa intelegeti, e ok, zau! Chiar e ok. Dar nu ANULATI NICIODATA sentimentele si emotiile unui om caci n-ati fost niciodata in papucii lui.

Nu va mai pi&@ti cu jetH pe calatoria emotionala a omului respectiv, caci tare mi-e ca voi n-ati avut nici macar curajul omului respectiv de a va deschide, intelege, de a va accepta si a va pansa ranile.

2. Draga Social Media, azi declar ca nu sunt fericita! (desi chiar am avut o zi faina). Ieri n-am fost fericita. Vineri poate am fost fericita putin, pentru vreo ora.

Pentru ca ma simt extenuata fizic si mental. Pentru ca ma dispera nedreptatea care se rasfrange asupra mea si a altor oameni dragi. Pentru ca am niste frustrari. Pentru ca ma dor niste lucruri. Pentru ca as vrea sa iau o pauza. Si, poate, s-o iau de la zero altundeva. Fix in momentul asta, sunt obosita si ma doare capul. Mi-e mintea coplesita de un catralion de ganduri. Ma incarca negativ niste oameni cu frustrarile sau problemele lor. Din cauza pandemiei asteia, nu m-am mai bucurat de nicio vacanta (ma ajutau vacantele). Fac in cap niste comparatii absolut idioate. Ma simt “in urma”, desi sunt (fara lipsa de modestie) la ani lumina departare de multi oameni pe care-i stiu si care au ramas acolo, agatati de lucruri insignifiante si-au ramas urâți pe interior. Incerc sa-mi dau seama cum as putea prioritiza cel mai bine pentru mine visurile mele. As vrea sa merg intr-un loc unde sa nu aud, sa nu vad. Mailuri, taskuri, bug-uri, problemele lui X, frustrarile lui Y, rahatul lui Z.

Sigur ca, de fapt, conteaza cum reactionez eu la toate astea.

Io-te ca am o perioada in care nu reactionez cum trebe la ele!

Si ma-ncarc(a). Dar stiu ca e doar o perioada. Peste care o sa trec. Maine. Sau intr-o saptamana. Sau o luna.

Pățăști, vorba ‘ceea, sa nu fii fericit zilnic. Oricat de faina a fost ziua respectiva.

Pățăști sa nu fii fericit o perioada mai scurta sau mai lunga. Unii sunt nefericiti o viata-ntreaga!

Mai trist decat sa fii nefericit e sa negi ca esti nefericit si sa nu faci nimic sa schimbi asta.

Si, desigur, si mai trist e sa te hăhăiești sau 🙀-esti la nefericirea altuia.

Social media va arata un 💩 deghizat in 🥳 uneori.Toti suntem zmei in social media.

Dar hai mai bine sa acceptam ca azi nu suntem fericiti. Dar stim ca vom fi maine. Sau poimaine.Hai mai bine sa fim fericiti, din cand in cand, in coltisorul casei noastre. Si hai sa facem tot ce tine de noi sa se-ntampla asta, macar din cand in cand! ❤️

Semnat,

A voastra Nu Tocmai Fericita Azi,Da’ sigur Fericita Maine. … Sau Poimaine. ☺️

P.S.: Da, chiar si Batman are zile proaste. 😋 Doar ca ce-l face pe Batman sa fie Batman e faptul ca are curajul sa recunoasca atunci cand le are.

Sursa foto: aici

Tu cand ai donat ultima oara?

Acum cateva luni am citit la Marian Godina articolul asta in care spunea “Observ că mulți îmi spun că binele se face în liniște, discret, fără să te lauzi cu asta. Sunt parțial de acord cu asta.”

De cand am citit articolul, mi-am dorit sa scriu si eu despre acest subiect. 

Stiu, stiu ca multi oameni considera “gresit” sa arati cand donezi. 

Dar, atunci, de ce nu simtim ca e gresit cand ne punem poze din vacante, de la sala, poze cu cadourile primite, poze cu martisoare, poze cu tortul “Vreti sa fiti nasii nostri?”, poze cu cheile apartamentului achizionat si hashtag “New home”, poze cu noi la evenimente in rochii sexy sau pretzeoase si make up profesionist?

De ce nu simtim ca e gresit sa ne punem poze in cadre perfecte sau cu mancarea pe o masa unde am aranjat si rearanjat de 70 de ori obiectele?  De ce nu simtim ca e gresit sa punem selfie-uri atent selectionate din 37 de incercari facute?

De ce postam atat de mult lucruri care ne hranesc egoul, ne aduc like-uri ce produc dopamina, dar suntem atat de „zgarciti” cand vine vorba de a face mai bine printr-un lucru atat de simplu cum e puterea exemplului? 

Sigur, in social media vom gasi foarte rar oameni care vor arata si partea mai putin frumoasa a vietii lor – iar cei mai multi o vor face pentru a transmite optimism si pentru a transmite, prin puterea exemplului, ca, de cele mai multe ori, dupa orice lucru greu din viata noastra, o sa ajungem sa vedem, intr-un final, si luminita de la capatul tunelului.

Cred mult in puterea exemplului. Sigur, uneori exemplul poate fi unul negativ. Sau il vedem exemplu doar din prostie, invidie, gelozie, o ambitie prost inteleasa si prost aplicata („X s-a dus in Maldive, ia sa ma duc si eu sa pun si eu poze pe Facebook sa se vada ca imi permit!”, „Y nu poarta masca, ia sa nu port nici eu sa arat ca nici mie nu imi e frica.” si lista continua).

Doar ca, uneori, exemplul poate fi unul pozitiv si poate contribui la ceva mai mult bine in lume. „Dar din dar se face rai!”, nu?!

Si-atunci, ce ne opreste? Reactiile unui adult razgaiat si frustrat care ne critica pentru ca ne dam noi rotunzi si destepti si superiori? Hahaha! Eu, una, am invatat ca putine is parerile care sa conteze cu adevarat. Si, cu cat ma iubesc si apreciez mai mult pe mine, cu atat mai putin catre deloc ma afecteaza parerile care chiar nu conteaza.

Asa cum zicea Godina in „De ce dai, de ce nu dai?” – sa stiti ca mereu vor exista carcotasi. Si-atunci, prefer sa fac ce simt eu; sa „bravez” – asa cum percep unii, dar sa stiu ca, in sufletul meu, motivele-s altele, caci prefer de un milion de ori sa scriu adevaruri dureroase sau sa dau un branci unor oameni care au nevoie de el pentru a evolua, decat sa am un Facebook plin de poze cu mine in ipostaze atent studiate, dar sa nu transmit nimic din ce sunt eu ca om, cum gandesc, cum simt.

Va incurajez, asadar, sa donati si, daca simtiti, sa „dati sfoara in tara” – nu pentru a brava, ci pentru a-i starni si pe alti 2-3-7 oameni sa doneze si ei.

In Romania ne lipseste educatia, asa cum ne lipsesc multe. Ne lipseste educatia financiara, nu suntem invatati sa economisim, sa investim, sa ne imprumutam de la banci cu cap, nu suntem invatati sa vorbim frumos si sa oferim frumosul doar asa, fara motive si interese ascunse.

Dar putem sa ne auto-educam. Si sa ne ajutam intre noi, cu o vorba, cu un sprijin, cu un gest, sa ajutam financiar sau moral.

De ce sa donezi? Nu stiu, poate e un gest „egoist”, cum zicea Godina. Eu insa cred ca sunt atat de multi oameni mult mai putin norocosi decat mine, incat as fi un om cu adevarat urât daca nu as dona. Si (urati-ma pentru asta) judec (da, stiu ca nu-i bine) oamenii dupa donatiile pe care le fac sau nu. 

Sigur, o sa ziceti, dar in asta sta caracterul unui om? In asta cred ca eu ca sta o parte din caracterul unui om. Poate nu poti dona, dar poti face voluntariat sau poti zambi vanzatoarei de la alimentara si ii poti spune un „Multumesc!”. Lucrurile astea sunt parte din caracterul tau.

Inteleg ca unii oameni se descurca greu cu salariul de la o luna la alta. Si n-as avea pretentia de la un tata cu salariul minim pe economie sa doneze bani. Dar am „pretentia” de la influenkeritze sa doneze din propriul lor buzunar si sa ii indemne si pe altii. Am „pretentia” ca, daca mergi la shopping la mall pentru lucruri de care nu ai neaparat nevoie, sa iti „stea si donatiile in caracter”, si nu doar o data pe an, de Craciun.

Eu nu dau bani cersetorilor apti de munca si dau foarte rar bani cersetorilor-copii (caci nu vreau sa incurajez astfel de practici).

In anii trecuti, cand am inceput sa donez mult mai des, m-am gandit: ce suma pot dona fara sa o simt? Ce suma imi poate pleca din cont fara sa ii simt lipsa?

Si, daca voi credeti ca va ajuta, va sfatuiesc sa va puneti intrebarea asta. Si sa donati suma aia lunar.

(Dam banii pe atat de multe prostii si prostioare: o agrafa cu perlute, niste lucruri total dispensabile de la Jumbo, o cafea de 15 lei, un meniu de la KFC, chiar nu putem sa ne lipsim de 20-30-50-100 de lei lunar?!)

De cele mai multe ori, donez din senin cand ma impresioneaza o poveste, un om, un caz. Insa, pe langa o plata lunara pe care o fac, anul acesta mi-am propus sa ma asigur ca fac minim inca o donatie lunara egala cu suma aia pe care stiu ca o pot dona fara sa simt ca imi „afecteaza” bugetul.

Si in nici o luna din cele 3 pana acum nu a fost nevoie sa le caut. Din scroll in scroll pe Facebook sau alte parti, mereu afli de cate un caz. Cand simt ca ma atinge unul, donez. Sigur ca toate ma ating. Dar, recunosc, unele mai mult ca altele.

Daca v-am starnit interesul, va propun o lista scurta, prin hashtag puterea exemplului:

1. Stabileste o suma de bani lunara pe care o poti dona fara sa iti afecteze bugetul.

2. Asigura-te ca donezi cel putin lunar.

3. Da sfoara-n tara: le poti mentiona (macar) celor apropiati de un caz care te-a impresionat si, cine stie, poate doneaza si ei, impulsionati de tine.

(Ce mai poti face, desi, recunosc, mie nu mi-a iesit cu grupul meu: propune-le prietenilor sa donati fiecare lunar o anumita suma, chiar si 25 de lei care is efectiv effortless, si fiecare dintre voi, prin rotatie, va alege „Cazul lunii” catre care se va duce suma stransa).

4. Nu te feri niciodata sa donezi chiar si 10 lei, daca atat poti. Mic cu mic se face mare!

5. Asigura-te ca nu uiti in niciun an sa directionezi cei 3.5% din impozitul tau pe venit* (sau 20% din impozitul pe profit al companiei) catre o cauza. 

(*Formularul 230 – pentru directionare 3.5% din venit se completeaza cu datele tale si ale asociatiei catre care directionezi %, il pot depune reprezentantii asociatiei sau il poti depune chiar tu fizic la ANAF-ul de care apartii sau in spatiul virtual al ANAF, pana in luna mai.)

6. Asa cum zice Cristina Hurdubaia, faptul ca faci curat prin dulap si te descotorosesti de lucruri pe care nu le mai folosesti NU E DONATIE. Adauga alimente sau haine noi sau altceva acolo.

7. Urmareste cativa oameni in care ai incredere si despre care stii ca sunt implicati in strangerea de donatii (astfel, te asiguri ca citesti mereu de cate un caz).

Cateva nume care-mi trec prin minte (cu mentiunea ca nu toti au mereu campanii): 

Habar n-am daca binele se intoarce. Habar n-am daca ne hranim orgoliul cand donam. Ce stiu, in cazul meu, e ca donez pentru ca asa cred ca e corect. Nu „frumos”, nu „dragut din partea mea”, nu „bine ar fi sa..”. Sigur ca e optional. Sigur ca putem avea motive diferite, unele dezinteresate, altele ba. 
Dar, cred eu, e lucrul corect de facut cand tu esti putin mai norocos decat altii. 

*
Fa rai din ce ai si da mai departe!