Retele de fericire nu-s universal valabile!

Suntem rai si frustrati si egoisti si invidiosi si judecam prea mult si prea repede.

Pupam icoane duminica la biserica dar nu stim sa fim toleranti, buni, rabdatori, calzi, ingaduitori.

Vrem ca toata lumea sa se conformeze unor sabloane ridicole ale societatii. Pentru ca nu vrem nici in ruptul capului sa intelegem ca oamenii sunt diferiti, isi doresc lucruri diferite si au drumul lor diferit in viata.

Ne dorim prea mult sa fim aplaudati insa noi aplaudam prea putin.

Ne dorim prea mult sa moara si capra vecinului in loc sa ne bucuram ca putem cumpara lapte proaspat de aci, de langa noi.

Oare cand o sa intelegem ca retetele de fericire nu-s universal valabile precum retetele de mancare (desi, parca.. nici alea!)?

De ce si cu cine ne intrecem?

Cand o sa-nvatam ca viata nu e o competitie intre noi si altii, ci intre noi de acum si noi din trecut, poate o sa-ncepem sa ne “facem bine la cap”. Si la suflet. 🙂

Reclame

Generatia Facebook.

Ca generatia Facebook isi urla fericirea pe site-uri de socializare cand de fapt sufletul urla a neimplinire… cred ca stim cu totii.

Incerc sa-nvat si eu sa nu-mi mai astern nici fericirile, nici durerile acolo. Macar, nu toate. Caci, de fapt, nu-i pasa nimanui.

Oamenii care-ti dau like-uri te-njura in gand c-ai ajuns in nu stiu ce coltisor ratacit de lume cand lumea lor marunta se rezuma la un check-in la mall. (being bitchy here).

Oamenii care-ti citesc durerile (daca stau s-o faca) te catalogheaza ca fiind penibil si frustrat, indiferent daca sa fii vulnerabil inseamna, in primul rand, sa fii puternic. Caci numai un om puternic isi poate lasa mastile jos sa-si arate sensibilitatile.

De-asta, uneori, refugiul meu e blogul asta. Unde – de cele mai multe ori – mi-am scris durerile si tristetile caci ele ma inspira si-mi aduc chef de scris. Scriu lucruri pe care nu le-as posta pe Facebook pentru ca sunt poate prea personale. Eu de regula imi asum ce scriu. Dar ma enerveaza ca tre’ sa am grija ce si cat aleg sa expun pentru ca se gasesc niste trolli sau chiar prieteni sa te-ntrebe ce cacat e aia? E cacatu’ meu, ba…

Am incercat si contul de Instagram sa mi-l tin mai mult pentru sufletul meu, cu fericiri si tristeti, cu o mana de omuleti, dar parca nici acolo nu ma mai pot exprima in voie 100%.

Pierd mult prea mult timp pe Facebook, dar ma bucur ca 60% din timpul de-acolo citesc articole sau postari despre politica si alte subiecte interesante.

Nu mai vreau sa dau like-uri daca nu simt; nu mai vreau sa dau like-uri la poze mult prea prelucrate, la pozitii nenaturale in poze, la gagici care pozeaza in femei fatale si-au mintea cat o nuca.

Si-am obosit. Am obosit sa confirm oamenilor “oau”-uri pe care nu si le pot confirma singuri. Am obosit sa fiu bombardata de 76 poze in vacanta la mare in 4 pozitii diferite. Asa cum am obosit sa vad atat de multe comentarii negative si pline de jigniri si scrise intr-o gramatica ce pare a altei limbi. Chiar is infumurata aia care crede ca accesul la net sau, fie, Facebook, nu ar trebui sa fie dat tuturor. Imprastiem prea multa rautate uneori.

Folosesc Linkedin mai mult si citesc asa multe lucrusoare frumoase si inspirationale de la oameni tare faini. E ataaaat de bine sa mai poti vedea deschidere, entuziasm, dorinta de invatare, de evolutie, mentalitati diferite, mai mult pozitivism in online. Si-acolo il gasesc!

Stim cu totii ca online-ul vine cu avantajele si dezavantajele lui. N-are sens sa le re-enumar io aci. Incerc insa sa-mi dau seama daca avantajele alea cantaresc mai mult decat dezavantajele. Si nu stiu zau, dar parca-mi da cu virgula.

 

 

2017 – ma-nchin!

In 2017 au fost, cred, 3 lucruri pe care mi le-am dorit si nu le-am bifat. Cel mai important insa, pentru 2017 mi-am dorit in mod special liniste. Si mi-am recapatat-o, asa cum mi-o dorisem de mult, mult prea mult timp.

Si, asa, din lucruri mai mici sau mai mari, mi-am luat fericirea. Am eliminat negativitate, am pastrat melancolie, mi-am indeplinit vise mai mici si am cultivat unele noi.

Mi-am recapatat seninatatea, veselia si particele de suflet.

Am eliminat negativitate, am pastrat melancolie, mi-am indeplinit vise mai mici si am cultivat unele noi.

In 2018 vreau sa imi gasesc fericirea inclusiv in lucrurile mici de care uitam sa ne bucuram cu adevarat.

Ceea ce va doresc si voua – sa savurati orice moment, zambet, prietenie, lacrima, sa luati ce e mai bun din oamenii pe care ii intalniti si sa le lasati particele frumoase din sufletul vostru.. Sa eliminam negativitatea, sa pastram melancolie si dor.

Si sa iubim – mai mult, mai infocat, mai aprins, mai din tot sufletul, mai sincer, mai pur, mai… “pe bune”.

S-avem si trupuri zvelte, abdomene plate, rochii stralucitoare, motivatie de mers la sala, minti stralucite si suflete frumoase! 🙂

Povesti CU si DESPRE (taxime)tristi

Eu, draguta ca o panseluta, ma ofer sa-l astept pe om sa isi ia o cafea de la automat pen’ca-s o empatica si-o minunata.
El (entuziasmat nevoie mare): Siii, unde mergem? (Ochi sclipitori, balute la gura, dolarei in ochisori)
Eu (draguta ca o panseluta): Adresa X (=cursa 20 lei).
El (dezamagit si descumpanit asa): Ah, nu mergem la adresa Y,Z? (=cursa 70-120 lei, dracu’ stie).
Eu (tot draguta ca o panseluta): MNIU!
# Ba,esti nebun?!
# Banii putini nu mai is buni deloc?
# Gura mea spurcata nu mai e asa spurcata, injur doar in gand
# Mintea mea e pe drumul cel bun, dar inca n-a ajuns acolo
# Keep it zen, Pompilio, futu-i gatu’ ma-sii!


*


De departe insa, cea mai memorabila poveste a mea cu (taxime)tristi e urmatoarea:

Iarna, seara, foarte intunecat. Foarte. Alegem sa mergem pe o strada laturalnica sa evitam traf(g)icul aglomerat din perioada Craciunului.

Tagadam, tagadam, mergem, trecem de niste blocuri cunoscute, tagadam, tagadam, mi se pare ca mergem cam mult, dracu’ stie zona asta (mai fusesem de vreo 4 ori maxim pe-acolo), tagadam, tagadam, intuneric ca naiba, ma holbam ca nebuna la cladiri si camp si parcari si camp si cai ferate, ce naiba mergem asa mult?!, tagadam, tagadam, pe unde naiba ma ocoleste asta? tagadam, tagadam, (taxime)tristu’ ranjeste fasolea la mine si zice:

El: Si, stii unde mergem?
Eu: Mda, la Carrefour.
El (mai-mai scuipand seminte printre dinti): Ntzzz, mergem in Sacele, la mine-acasa. (Nebun de mic l-o facut ma-sa.)

Tagadam, tagadam, cacat instant pe mine, ma iau dracii cu-asta-n masina, ce dracu’ se face in situatii speciale din astea, dat sms la gagic sa scoata prelata de Superman sa ma salveze, curs apele siroaie, cacat iar pe mine, inghitit in sec, tagadam tagadam, oare daca sar din masina ii paguba mare? Superman nu raspunde. Si-o fi cautand chilotii (avea el obiceiul sa-i piarda). Tagadam, tagadam, rasare o cladire cunoscuta, ajungem la Carrefour.

El: Ha ha, ce, m-ati crezut? Da’ haideti c-am glumit, domnisoara.

}£]^|%]!{¥}£{^|>\!{¥@€@&” ‘Tu-ti gatu’ ma-tii.
Tagadam, tagadam, dupa 40 minute raspunde si Superman de sub prelata ca-l doare-n cur. A ma-tii!

Oamenii care pleaca.

Dintr-un motiv sau altul, oamenii vor pleca. Nu toti vor ramane in viata ta. Fie ca e vorba de distanta fizica, fie ca va indeparteaza cuvinte, gesturi, sentimente sau lipsa lor, fie ca ajungeti sa cresteti diferit, sa nu va mai gasiti puncte comune sau sa gasiti… inlocuitori, oamenii, in final, vor pleca. Poate tu din viata lor, poate ei din a ta. Poate te indepartezi singur sau ii indepartezi tu pe ei.

Doar ca parca nici macar nu mai e vorba despre asta. Ci despre sentimente, emotii, lectii, momente, amintiri.

Oricum ar fi, oamenii vor pleca. Pastreaza frumos amintirile. Caci doar ele ne raman. Si nu uita ce ai invatat. Si simtit.

2017, please be kind!

Daca ziceam despre 2015 ca a fost cel mai greu an, 2016 a fost.. Intr-un mare fel!
Doar a fost anul schimbarilor si-al aranjarilor lucrurilor. Si zau ca asa a fost. Finalul anului e despre dor. Si lectii.
Despre dor de oameni pe care nu-i poti trage tare-tare de-acolo, din Rai, despre dor de oameni care vor ramane mereu in suflet, desi ei te… dor prea mult.
Despre lectii care dor al naibii de tare dar care te conduc doar catre mai bine.
Am invatat ce inseamna sa iti fi dorit sa oferi mai mult si sa nu o fi facut, am invatat ce inseamna sa fi oferit enorm si sa nu fi meritat. Poate-n 2017 aflu cum echilibram balanta.
Ceea ce va doresc si voua: sa fiti impacati cu voi, cu alegeri si compromisuri, cu oamenii din viata voastra, cu greselile facute dar sa fiti plini de optimism, intelepciune si putere. Inconjurati-va de oameni cu inimi frumoase si aratati-le dragoste, apreciere, incredere. Doar asa ne hranim sanatos sufletele.
2017, please be kind.

15780792_1518237461523796_1853580407132934957_n

Acum…e despre tine, suflet bland!

Uneori, imi vine sa te sun. Din obisnuinta. Alteori, imi vine sa te scot din suflet. Pentru ca ma dori prea mult.
*
E prima oara in atatea luni cand am fost la tine acasa si nu am mai plans pentru ca.. nu mai esti. Dar asta nu-nseamna ca n-am plans pe drumul catre tine, acolo unde esti acum. Si nici in clipa de fata nu pot realiza cu adevarat ca.. Tu chiar nu mai esti. Decat la mine-n suflet si in amintiri.
Ma trezesc uneori din agitatia mea si-mi vine sa te sun. Sa iti povestesc ce am mai facut, sa te fac sa zambesti, sa ma asigur ca esti bine. Dar tu nu mai esti. Si.. Realizez ca, de fapt, nu mai am pe cine sa sun.
Ma uit la un locsor unde se presupune ca te-ai dus, dar nu te regasesc acolo. E plin de flori si stiu ca ti-ar fi placut, dar nu te pot regasi.
Si imi ridic privirea spre cer si te rog sa ma ierti. Pentru tot ce am facut. Dar mai presus de tot, pentru tot ce nu am facut pentru tine.
Niciodata nu voi simti ca ti-am multumit suficient. Pentru tot. Pentru tot ce ai fost pentru mine. Pentru tot ce m-ai facut sa devin. Pentru mine, asa cum m-ai crescut.
Pozele cu tine, amintirile, clipele de cosmar, zambetele si lacrimile deopotriva, holurile reci ale spitalului pe care-l urasc acum… si perna ta in care am plans, cu sufletu-mi urland.
Asta e tot ce mai am de la tine. Dar inca nu realizez complet ca te-am pierdut. De tot.
Caci tu nu mai esti, suflet bland!
unnamed