Tu chiar razi tot timpul?

Bineinteles ca viata mea nu e alcatuita numai din rasete si unicorni si norisori roz si pufosi.

Doar ca… eu sunt un om vesel (atunci cand nu-s o scorpie iritata) si, desi-s overthinker si genul care-si face griji din orice rahat, uneori e mai usor sa nu iei viata asa in serios.

Maica-mea-i o panicata, frate-meu ii cu capu’ in nori, cineva din familia asta trebuia sa fie cu picioarele pe pamant. 😁 Nu c-as fi gasit eu echilibrul, da’ ii echilibrez pe strumfii astia doi. 😀

Oamenii care ma cunosc stiu ca eu sunt destul de flower power, insa, cand ceva e in neregula, se vede imediat pe fata mea (pentru ca nu prea le am eu cu ipocrizia).

Profilul meu DISC spune ca sunt un om care lucreaza cu si prin oameni. Desi, de multe ori, eu spun ca nu am incredere in ei.

In sedintele mele, chiar si online, incerc mai mereu sa ii fac pe oameni sa zambeasca. Poate si pentru ca, stabilind o minima conexiune, sunt mult mai dispusi sa lucreze cu mine pe un topic pe care nu il inteleg poate complet si caruia nu i-ar acorda neaparat importanta.

Bineinteles ca trebuie sa ai grija sa nu te creada lumea numai pus pe sotii si, prin urmare, sa nu te ia apoi in serios. Aici nu stiu daca am gasit echilibrul inca…

Urletele mele de durere sufleteasca (pentru ca am si eu din alea, dooh!) se petrec mult in interiorul meu sau le impartasesc cu prietenele mele. Rareori pe blog. Niciodata prea “in vazul lumii”.

Sunt un om foarte deschis, insa si foarte secretos cu unele ale mele.

Stiu ce imi asum sa expun si ce nu. Si cui.

Sunt copilaroasa, insa si foarte serioasa sau matura cand eu simt ca e cazul.

Sunt bataioasa de multe ori, insa si delasatoare alteori.

Si nu, n-am dubla personalitate. 😝

Spuneam cuiva ca sunt un om dificil, el insista pe “mai degraba sofisticata”. Poate “complicat” e cuvantul o idee mai potrivit.

Pentru ca, desi eu spun despre mine ca sunt un om al extremelor, cred c-am inteles cumva gresit expresia asta si-s un om care contine… ambele extreme. 😀

Si-i greu cu mine. Si de asta apreciez oamenii care depun efort sa vada dincolo de zid. Mie mereu mi-au placut lucrurile greu de obtinut pentru ca ma bucura mai tare succesul asta…

Caci mie-mi place vanilia doar cand e vorba de inghetata, prajituri sau parfum. 😀

Stiti expresia aia cu “Some people like vanilla sex. I don’t.”? Meh, eu subscriu si la Some people prefer the easy way. I don’t.

Reclame

Te iubesc! De ce?

– Tu ma iubesti?
– Te iubesc de nu mai pot!
– De ce ma iubesti?
– HABAR NU AM, dar tot ce stiu e ca te iubesc!

*

Zilele trecute aveam o discutie cu un om aproape genial despre… iubire. Si ma intriga chestia asta cu “Te iubesc, desi habar nu am de ce!” pe care o repeta din povestea de mai sus.

“Nu stiu de ce, dar il iubesc.” mi s-a intamplat si mie… si nu stiam daca-i de rau sau de bine… Si a venit explicatia: cea mai pura si sincera forma de iubire e iubirea neconditionata (dooh!). Iubirea care nu are in spate motive precum: esti o tipa care da bine in societate, esti o tipa cu 3 case, esti un tip care face bani, te iubesc pentru ca iahturi si avioane. Iubirea care nu are in spate nici macar motive precum: esti frumoasa, esti speciala, esti amuzanta, te iubesc pentru ca esti pasionala/hotarata/ambitioasa/altruista etc. Caci daca iubesti pentru calitati, ce te faci cu defectele atunci?

Asadar, iubirea neconditionata o fi sentimentul ala pe care il simti pentru cineva nu din obisnuinta, nu pentru ca x calitati, nu pentru ca va leaga y ani, ci pentru ca e ceva ce trece dincolo de ratiune si logica, insa si de chimia sexuala dintre voi.

[ Insa nu confundati iubirea neconditionata si acest “Nu stiu de ce te iubesc.” cu un partener care nu stie sa isi exprime sentimentele, nu stie sa exprime 5 lucruri pe care le apreciaza la voi sau, si mai rau, o spune tocmai pentru ca nu va iubeste sau va „iubeste” din obisnuinta. 🙂 ]

Iubirea pentru partener mi se pare asa… o chestie magica… Cumva, iubirea pentru copilul tau e naturala, iubirea pentru parinti, frati, bunici etc. ni se pare fireasca sau (Doamne fereste!) obligatorie (ba, nu e!)…

Insa partenerul e persoana aia total straina pe care cumva tu o alegi… si e persoana aia pe care ajungi sa o iubesti sincer cu toate ale ei… fara sa ma tii socoteala motivelor…Nu despre asta e vorba?

*

Am mai zis-o, eu sunt un om care ajunge (foarte) greu sa iubeasca. Si caruia ii ia mult timp sa spuna “te iubesc”.

Unde mai pui ca “How are people dating like 5 people in one year? It takes me a year to find someone I even like.” e totaaaaal euuuu. 🙂

Insa sa dea dracu’ daca n-o sa astept si-o viata sa iubesc din nou fara sa am habar de ce! ❤

Ceea ce va doresc si voua! 🙂

Hai sa vorbim putin despre asta…

Te rog eu. Caci e important. Pentru noi.

Codul Bunelor Maniere clasifica discutiile despre politica fiind tabu. Ei bine, eu cred ca trebuie sa adaptam asta vremurilor noastre.

Si da, m-am certat si eu cu bunicul meu sau cu unchiul meu din cauza politicii. Si nu, nu vreau sa distrug niste relatii de prietenie sau rudenie din cauza asta. Insa…

political illiterate

Pana acum cativa ani, nu eram informata. Eram si eu un political illiterate d-asta. Pentru ca tinerete, pentru ca imaturitate, pentru ca prostie.

Cu siguranta, in ultimii doi ani, multi dintre noi s-au trezit. Sau NE-au trezit…

Am inceput sa ma (men)tin informata. Desi anul trecut cel mai mult m-am enervat din cauza politicii. Pentru anul asta, am decis sa o iau mai usor – ma pastrez in continuare informata, insa citesc putin mai putin despre politica. Ma ucid efectiv postarile lui Paul Alexandru (chiar ii musai sa-i dati follow) pentru ca, intr-adevar, stirile lui pe scurt is deprimante tare. Doar ca asta e ceea se se intampla in Romania.

Citesc mai putin despre politica pentru ca efectiv aveam seri in care ma umpleam de nervi si frustrari. Plang la reportajele Recorder, chiar si la alea despre politica. Am plans a doua zi dupa 10 august, si mi-am promis mie ca, daca la urmatoarele alegeri prezidentiale si/sau parlamentare, castiga PSD, eu PLEC. Din toate motivele din lume. Si oriunde in lume. 🙂

Am fost intrebata de ce nu intru in politica. “Ti-e frica sa nu devii corupta?” – mi s-a zis. Eu? Tocmai eu care-s mama razvratirii pe motive de nedreptate? 🙂 Aveam o discutie cu un adolescent de 15 ani, discutam despre OPC, ANPC&Co. si ii ziceam ca mi-ar fi placut sa lucrez acolo si chiar as fi dat amenzi pe bune si nu as fi luat spaga. Intrebarea pustiului m-a frapat si intristat: “Cum sa nu iei spaga?!” mi-a zis, foarte contrariat de afirmatia mea… Pentru ca, din pacate… asa ne educam copiii… E foarte greu, atunci cand ei vad modele gresite (corupte ori siliconate, botoxate, superficiale), sa ii faci sa inteleaga ca, in viata, poti reusi si prin munca cinstita. Prin inteligenta, ambitie, perseverenta. Da, e drept, nu reusesti asa repede sau asa usor cum ai face-o prin coruptie. Doar ca.. nu conteaza oare si cum pui noaptea capul pe perna, ce imagine ai tu despre tine, ce imagine ai in fata altora?

Nu intru in politica (desi m-am interesat despre asta) pentru ca nu-mi doresc functii politice / publice, pentru ca imi gestionez timpul incredibil de prost, pentru ca nu vreau ca cineva sa conteze pe mine si sa-l las balta. Am inteles ca se pot face lucruri chiar daca nu esti membru de partid, ci si doar daca faci parte din societatea civila responsabila. Si cred ca protestele au demonstrat asta.

Ce cred insa ca e cu adevarat important sa facem (si nu, n-am inventat eu roata la caruta):

  • Sa ne informam – sa fim la curent cu ce se intampla in tara din punct de vedere politica, economie, justitie etc.
  • Sa nu dezinformam, sa nu promovam fake news (chiar daca-s in detrimentul PSD).
  • Sa ii informam pe ai nostri si chiar si pe cei din afara bulei noastre – e foarte important sa avem rabdare si sa le explicam oamenilor ce se intampla; cred ca asta-i cel mai greu lucru de facut… doar ca trebuie sa il facem! Si… mergeti si in afara bulei voastre. Prietenii mei de pe Facebook sunt 95% anti-PSD; voi continua sa postez chestii despre politica, dar prietenii mei deja STIU. Important e sa vorbesti calm cu unchiul ala multumit ca i-a dat PSD 100 lei la pensie, dar care nu recunoaste cresterea preturilor si toate nedreptatile comise de acest partid.
  • Sa fim copii, nepoti, frati responsabili – “Nu-ti mai lasa parintii singuri in fata televizorului pe Antena 3” – o campanie “Tu stii pe ce post tv se mai uita parintii tai?” – e amuzant, da’ nu prea.
  • Sa fim vocali si sa taxam nedreptatea – asta nu se aplica doar cand vine vorba de politica si da, o sa ti-o iei pe cocoasa cand o sa o faci; dar fa-o doar pentru ca tu ai coloana vertebrala; cand te razvratesti impotriva sefilor la locul de munca pentru o nedreptate (considerata asa in mod obiectiv); cand atragi atentia cuiva ca si-a aruncat chistocul pe jos, cu cosul de gunoi la 10 cm de el; cand adresezi intrebari justificate, chiar daca PSD le considera inoportune si chiar daca ti se taie microfonul (ca lui Nasui); cand condamni fake news, propaganda, ofranda nejustificata adusa Partidului… Cineva imi spunea ca sunt o femeie puternica si ma apreciaza pentru ca mereu comentez la cacaturi legate de politica – da, pentru ca mi se pare normal sa fac asta! Da, pentru ca ma intriga si ma irita! Da, o fac pentru ca eu cred ca asa e corect.
  • Sa nu mai credem ca pe noi nu ne afecteaza – degeaba avem salarii bune si foarte bune – asta nu ne garanteaza ca:
    – n-o sa ajungem noi sau apropiatii nostri niciodata intr-un spital de stat
    – n-o sa avem copii care sa invete intr-un sistem educational aproape la pamant
    – n-o sa avem niciodata nevoie de autostrazi
    – n-o sa ne fie afectat nivelul de trai din cauza scumpirilor cauzate de o proasta guvernare
    – you name it, for fuck’s sake!
  • Sa ne implicam in actiuni civice – sa mergem la proteste, chiar daca e bine si caldut acasa, pe canapea; sa ne interesam cum putem ajuta – discutam cu cineva (mi-a dat putin mind fuck omul ala cu altruismul lui) – si am fost surprinsa sa aflu cate actiuni civice exista – implica-te in campanii de informare, de strangere semnaturi pentru petitii, pentru schimbare.
  • Sa ne educam copiii – sa ii facem sa inteleaga ca pot reusi prin munca cinstita. Coruptia porneste de la lipsa de educatie, incluzand aici propovaduirea ideii asteia ca e mai usor daca furi, minti, inseli.
  • Sa votam si sa ii convingem si pe altii sa mearga la vot – o prietena spunea “De la vot nu se lipseste! Merg toate babele moarte si nu mergem noi?!”
  • Pastreaza-ti speranta!
  • Fii realist si renunta la a mai avea speranta cand lucrurile chiar se duc dracu’. Inca nu suntem acolo. Inca. Dar nu tre’ sa fim incapatanati ca un catar si va trebui sa ne recunoastem infrangerea cand o fi cazul, dac-o fi. Eu nu vreau sa cred ca suntem un popor de prosti si manipulati. Dar daca suntem, si astia manipulati si neinformati decid cine conduce tara asta, poate va fi timpul sa plecam de acolo de unde nu ne e bine. „Fiindca nici sufletul nu ti se poate rupe la nesfarsit.”

save the date

*Sursa foto: https://www.facebook.com/FiecareVot/

Despre noi si despre altii…

Unul dintre modelele mele in viata a fost sotia medicului nostru de familie, medic la randul ei, o femeie blanda, calma, inteligenta si foarte cocheta. Ea era, cred, motivul pentru care atunci cand eram mica voiam sa devin “doctorita”. Cand bunicul meu a avut niste operatii la picior in urma unui accident, am zis ca ma fac “doctorita de schiopi”. 😀

De mica eram obisnuita sa cutreier holurile spitalelor cu bunicii mei.
Uneori, era o joaca de copii, ca atunci cand ii dusesem bunicului meu la spital blocul de desen pentru o tema primita de la scoala (mereu am desenat groaznic, asa ca el imi facea majoritatea desenelor🙈).
Alteori, era o joaca de adulti, ca atunci cand ii faceam manichiura bunicii mele in timp ce ma minunam ca isi aminteste lucruri si e lucida…

Prima data dupa eveniment, cand am mers pe jos pe langa Spitalul Judetean, am simtit ca urasc locul ala din tot sufletul, doar pentru ca acolo murise bunica.
Ultimul meu planset d-ala greu pe holurile unui spital a fost acum aproape 2 ani, cu o seara inainte sa moara bunicul.

Singurul lucru de care ma tem ingrozitor de tare in viata asta e sa-mi fie mama bolnava.
Mereu cand citesc postarile Irinei ma gandesc cum as fi eu in situatia asta.
Si nu stiu daca as avea atata putere sa lupt.

Tatal Irinei are cancer. Se lupta din 2017 si au gasit in Turcia un tratament care sa il ajute.
Din noiembrie 2018, de cand s-a reintors in Turcia pentru a doua serie de sedinte, a avut nenumarate complicatii, din pacate.

Insa inca lupta. Iar Irina e un munte de ambitie, de optimism, de incapatanare. Au vandut tot ce se putea pentru a plati cheltuielile. Insa toate complicatiile au insemnat si bani suplimentari pe facturile de spitalizare.
Fata asta munceste zi si noapte, insa oricat s-ar da peste cap… ii e imposibil sa reuseasca singura. Pentru ca, din pacate, viata costa.

Tu ce ai face daca parintele tau ar fi bolnav si ar trebui “sa ii cumperi viata”?
Fa rai din ce ai… si da mai departe! ❤️

NICIO SUMA NU E PREA MICA! Daca poti dona 10 lei, doneaza 10 lei. Pentru tine e o suma mica, dar mic cu mic se face mare! Irina are nevoie de cat mai multi oameni cu suflete bogate, nu neaparat bogati financiar…

Puteti ajuta donand bani in cadrul campaniei de pe Facebook ( link )  in conturile de mai jos sau comandand produse personalizate de la Irina Mircea (tricou, cana, calendar, lantisor cu pandantiv s.a.):
– cont LEI: RO54 INGB 0000 9999 0754 1107 deschis la ING BANK, Titular: Mircea Irina Elena
– cont EURO: RO37 INGB 0000 9999 0754 1122 deschis la ING BANK, Titular: Mircea Irina Elena
– paypal: irinamircea.ro@gmail.com.

Grateful heart

Cand spun ca sunt un om norocos, recunosc – poate nici eu nu realizez cat de adevarata e fraza asta…

Si da, stiu ca unele lucruri s-au intamplat si pentru ca am meritat (si bune, si rele).

Fie pentru ca am muncit, fie pentru ca nu am facut destul, fie datorita felului meu de a fi, datorita caracterului meu, fie din cauza imaturitatii mele, fie din cauza alegerilor mele irationale, fie datorita inventivitatii mele, fie datorita faptului ca-s lipicioasa uneori, fie din cauza faptului ca-s asa bitchy alteori.

Ca ni s-au intamplat lucruri pentru ca am avut noroc sau pentru ca am meritat sau pentru ca aveam nevoie ca ele sa ni se intample (da, da, inclusiv dezamagirile alea nasoale si oamenii aia naspa care te-au facut sa suferi), cred ca uitam prea mult sa fim recunoscatori.

Eu am ajuns (dupa o vreme buna, dar totusi) sa fiu recunoscatoare pentru ca am fost inselata.

Am realizat ca sa pic intr-a 5-a examenul la un colegiu de prestigiu a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut intampla atunci.

Imi e greu sa fiu recunoscatoare pentru ca am avut o sefa din cauza careia aproape am cunoscut iadul, dar poate asta ma face acum sa apreciez si mai mult un sef care e pur si simplu uman.

E greu – daca un lucru rau ti-a adus in final ceva bun – sa spui ca esti recunoscator ca ti s-a intamplat raul.

Si nici n-o sa-ncerc sa merg atat de-adanc. Desi cred ca am descoperi cu totii ca – odata cu trecerea timpului, odata ce sentimentele sau emotiile noastre nu mai sunt atat de puternice, odata cu maturizarea noastra – unele dintre lucrurile alea rele care ni s-au intamplat ne-au facut mai mult bine decat rau, de fapt.

Eu sunt un om care ajunge (foarte) greu sa iubeasca. Si caruia ii ia mult timp sa spuna “te iubesc”.

Daca iti fac un compliment, apai inseamna ca eu chiar cred in lucrul ala.

Detest pupincurismul si falsitatea.

Nu imi plac oamenii care au interese ascunse.

Nu mimez niciodata orgasmul.

Fața mea nu ma ajuta niciodata sa-mi ascund starile.

Daca iti spun ca apreciez lucruri la tine, daca iti insirui niste lucruri pentru care (iti) sunt recunoscatoare inseamna ca a cazut o cometa m-a lovit una din starile mele sentimentale si siropoase si ca mi-am lasat frau liber emotiilor si mi-am deschis sufletul. Si ar trebui sa facem mai des asta.

Cred cu tarie ca atunci cand iti arati vulnerabilitatile esti, de fapt, un om puternic. Caci oamenii slabi vor reprima starile astea, pentru ca nu au puterea sa se lase sa fie vulnerabili, sa simta, si sa verbalizeze ceea ce simt.

Cred ca recunostinta nu inseamna doar cuvinte, ci si fapte. E ca-n dragoste.

Insa noi, oamenii, uitam de multe ori puterea cuvintelor. Daca nu ne e la indemana sa ne aratam recunostinta prin fapte (sau o facem mai rar), sa o aratam prin cuvinte e atat de simplu…

Oamenii tanjesc dupa apreciere. Desi nu prea stim cum sa reactionam la ea. Asta poate pentru ca nu e ceva ce ni se intampla des…

Insa cum ar fi sa ne dam voie sa fim vulnerabili si cum ar fi sa ii aratam unui om aprecierea noastra?

De la “Multumesc pentru ca ai spalat tu vasele azi.” la “Sunt un om norocos ca esti prietena mea si iti multumesc pentru ca imi faci viata mai frumoasa!”

De la “Multumesc pentru ca m-ai ajutat cu raportul ala.” la “Multumesc pentru ca ai fost alaturi de mine cand mi-a fost greu.”

De la “Multumesc pentru ca ti-ai amintit tu sa dai citirea la ape.” la “Multumesc pentru ca ma iubesti chiar si-atunci cand te enervez!”

Ca si atunci cand primesc complimente, cred ca oamenii nu prea stiu cum sa reactioneze cand primesc aprecieri. Insa asta nu trebuie sa ne opreasca sa o facem, din contra. Cred ca fiecare zid pe care noi l-am ridicat isi mai pierde o caramida si sufletul nostru se poate emotiona atat de usor doar auzind niste cuvinte…

De asemenea, cred ca e important si sa aratam recunostinta divinitatii (sau in ce am crede noi ca exista acolo) si noua insine.

Eu Ii multumesc prea rar lui Dumnezeu pentru toate lucrurile frumoase din viata mea (pentru ca, nu-i asa?, avem tendinta sa le luam de-a gata).

Si imi multumesc mie prea rar pentru lucrurile de care sunt mandra la mine.

Oricat de lame ar suna pentru unii (pentru ca oamenii nu inteleg ceea ce le e necunoscut – sa fii sincer si deschis si sa iti lasi sufletul vazut):

Multumesc, Pompi, pentru omul care ai devenit! Multumesc pentru ca ai fost puternica atunci cand ti s-a prabusit lumea. Multumesc pentru ca nu ai renuntat. Multumesc pentru ca iti gasesti mereu puterea sa fii vesela. Multumesc pentru ca ai adunat in viata ta niste prieteni atat de minunati. Multumesc pentru ca faci greseli, desi ma dor – e singura cale prin care ma pot dezvolta.

“Be big in your appreciation of the so-called little things!”

De ce nu (ne) schimbam?!

De frica. 🙂 Din teama de a iesi din zona noastra de confort. Din teama de a ne privi si de a NE lasa priviti asa, goi. Intr-un mod obiectiv, realist, fara masca.

*Acest articol nu se vrea a oferi vreun adevar absolut sau vreo idee revolutionara, nemaiauzita, nemaintalnita, asa cum eu nu pretind ca sunt omul care le stie el pe toate.*

Oamenii nu se schimba. Parca ziceam altceva in titlu, nu? 🙂

Nu cred ca oamenii se pot schimba fundamental. Nu cred ca pot schimba esenta fiintei lor umane, ci doar ca se pot adapta la alti oameni, la imprejurari, circumstante, locuri; pot evolua sau involua, pot acumula frustrari si reactiona ca atare, asa cum isi pot gasi linistea si modela pe ici, colo personalitatea.

E ca atunci cand nu mai lasi sosetele langa pat pentru ca partenera te-a cicalit de prea multe ori si stii cat o deranjeaza. E ca atunci cand renunti la fumat pentru ca devine mai important sa aduci un copil sanatos pe lume decat sa iti satisfaci tu o dependenta. E ca atunci cand ii urezi o seara placuta vanzatoarei de la alimentara doar pentru ca stii ca ii aduce un zambet pe buze. You get the point.

Cred insa ca putem schimba lucruri (mai mici sau mai mari) la noi sau putem schimba lucruri din viata noastra.

Doar ca e al naibii de greu.

E greu sa schimbi ceva care, cumva, functioneaza si asa. E drept, functioneaza cumva mediocru, nu in parametri maximi, nu iti aduce fericirea deplina, dar cine naiba o fi cunoscut-o si experimentat-o si pe-asta?!

E greu sa vrei mai mult: de la tine, de la o relatie, de la oamenii de langa tine, de la familia ta. Pentru ca toata lumea s-a obisnuit asa. Pentru ca traim intr-o obisnuinta care ne e atat de usoara, familiara… Iubim rutina, oricat de mediocra si trista e ea.

Pentru ca ne refuzam dreptul la fericire ascunzandu-ne in spatele celor mai stupide motive. Voi realizati ca nu ne lasam sa fim fericiti din…teama? Din teama de a risca, din teama de a ne misca curu’ de pe canapea, din teama de a ne caca pe noi de frica daca iesim din zona aia unde-i caldut si bine? Da, e cumva un instinct de supravietuire, cred, dar cat suntem de… tampiti sa nu ne lasam sa fim fericiti? Sa nu luptam pentru NOI?!

Nu ne parasim sotul care ne raneste pentru ca tinem mai mult la un cacat de apartament. Si pentru ca ne mintim ca ne putem invata sufletul sa traiasca in afara relatiei aleia (desi tehnic suntem inca in ea) si ca putem fi fericite in bula pe care ne-am creat-o. Dar nu facem altceva decat sa alimentam durerea sufletului nostru.

Ne spunem ca “cine ma place, ma place asa cum sunt” dintr-un egoism si o imaturitate greu de inteles. Nu, cand ranesti, cand esti nedrept, cand esti rau – nimeni nu ar trebui sa te accepte asa cum esti.

Negam ca suntem egoisti si suntem mereu pregatiti sa ne aparam… atacand. Pentru ca e cel mai usor asa. Pentru ca e greu sa acceptam ca poate chiar suntem egoisti… si sa schimbam asta.

Nu parasim jobul ala plictisitor pentru ca ne complacem si ne multumim cu putin. Chiar daca schimbarea ne-ar dezvolta, ne-ar aduce mai multi bani. Dar suntem prea puturosi sa o facem.

Daca cineva ne spune un lucru pozitiv, gasim mereu 70 de alte lucruri negative de spus. Mai ales daca-s despre altii. Pentru ca e atat de greu ca tu sa recunosti si sa accepti un lucru frumos la un alt om cand tu ai atatea frustrari pentru toate cele care-ti lipsesc tie.

Stiti cat de urati suntem cand avem frustrari si nu ni le “tratam”? Stiti cat de urati suntem cand suntem oameni de cacat? Stiti cat de neplacut se vede din afara cand revarsam plafonare, mediocritate, furie, venin, invidie, egoism, rautate, cand cream in mintea noastra competitii care-s de fapt puerile, cand credem ca detinem adevarul absolut, cand ne supraevaluam?

Am inceput sa inteleg ca in spatele tuturor acestor comportamente stau frustrari si poate nu rautate pura. Doar frustrari. Insa – desi inteleg ca oamenii aia au niste frustrari acolo care-i fac sa fie asa – imi este atat de greu sa am rabdare, sa fiu ingaduitoare, sa mai tolerez astfel de comportamente ale oamenilor care nu vor sa SE vada, care nu vor sa SE schimbe, care nu vor (in primul rand, pentru EI!) sa fie niste oameni mai blanzi, mai calzi, mai frumosi.

Pentru ca ma enervez. Pentru ca imi pasa de omul ala si mi-as dori, pentru el, sa fie impacat cu sine. Si, da, partea mea egoista spune: si pentru ca MA afecteaza. Pe mine. Cand imi futi nervii. Cand vad nedreptate (caci pe mine ma seaca lipsa dreptatii chiar si daca nu ma afecteaza pe mine direct, ci pe altii – I’m stupid like that). Cand refuzi cu desavarsire sa vezi niste lucruri atat de evidente sau atat de bine argumentate. Cand efectiv you take people for granted. Cand iti pierzi anii in relatii care te fac nefericit. Cand accepti violenta, infidelitate.

Daca imi pasa de tine, o sa incerc o data, de doua, de noua ori sa iti explic. Dar daca esti un catar incapatanat, n-o sa mai stau sa te conving de lucruri pe care refuzi sa le vezi. Ne e mai bine sa nu ne futem nervii unul altuia. Si sa traim fiecare linistiti in bula noastra. Oricat de reala sau fake ar fi ea.

Si da, pe masura ce “imbatranesc” (but always a kid at heart, ok? 🙂 ), devin mai egoista din perspectiva faptului ca nu mai vreau sa accept astfel de oameni langa mine. Pentru ca nu are sens (ba chiar e masochism pur) sa stai langa niste oameni care iti aduc mai multa mahnire decat fericire.

Pentru ca e realmente absurd sa pastrezi in viata ta niste oameni cu care nu esti compatibil sau oameni carora nu le pasa si de tine, de ce simti, de ce emotii sau ganduri ai. De cum te fac sa te simti. De ce stari iti provoaca.

Oameni buni, tratati-va frustrarile. Nu va raniti doar pe voi, ci si pe cei din jur.

Sapati acolo, adanc, si vedeti ce va doriti de fapt.

Ce v-ar aduce fericirea?

De ce se plang oamenii din jurul vostru la voi si de ce refuzati sa schimbati?

Ce-ati putea face sa va infrumusetati sufletul?

Cum v-ar placea sa fiti ca sa ajungeti sa va iubiti (mai mult)?

Cum ati putea sa va faceti partenerul (mai) fericit?

Cum v-ar putea face pe voi (mai) fericiti?

Ce v-ar face sa fiti mandri de voi?

Ce vreti, cu adevarat? De la voi, de la viata, de la job, de la prieteni, de la relatie?

Daca nu v-ar fi teama, daca nu ar exista niciun risc sa pierdeti absolut nimic, daca ati putea sa pocniti din degete si sa se intample ceva (realist, lasati castigurile la loto si unicornii-n pace): care ar fi lucrul ala?

Acum, cum ar fi, desi stiti ca va fi al naibii de greu, sa si luptati pentru toate astea?

*

„- Pentru ca nu e atat de rau.

– Deci… e rau.”

 *

“You change your life by changing your heart.”

Stii, e…

Stii… e rabdarea aia infinita pe care o ai cu mine.

E felul ala in care ma privesti si zambesti teribil de amuzat, desi subtil, cand iti fac o criza de nervi. Ti-e greu sa te abtii sa nu pufnesti in ras, asa-i? Dac-ai sti cat imi place asta la tine!

E felul in care te uiti la mine cand ma plang ca sunt grasa in a saptea rochie probata. Desi am vrut ieri Happy Meal la Mec.

Modul in care te uiti la mine cand ies pe usa intr-o fusta stramta, asteptand sa mi-o dai jos cand vin acasa. E felul in care te uiti la mine cand facem dragoste si ma topesc sub privirile tale.

E modul ala in care ma asculti cu interes, insa nu-mi dai mereu dreptate. Caci stii ca nu de asta am nevoie. Ci de tine sustinandu-ti sincer parerea. Si facandu-ma sa realizez cand gresesc. Urasc si ador in acelasi timp discutiile in contradictoriu cu tine!

E faptul ca ma enervezi teribil cand ti-ai aruncat iar pijamalele pe pat. Chiar nu le poti impaturi, asa-i?

Felul in care radem de conversatiile amuzante cu familia mea. Felul in care ma intelegi cand ma enerveaza mama. Faptul ca o accepti asa, cu toate ale ei, doar pentru ca e mama. Mea.

Spalatul pe jos pe care-l iei asupra ta doar pentru ca stii ca detest teribil sa fac asta.

Cat te amuza faptul ca dansez atunci cand spal vase, doar pentru ca… ma plictisesc. N-o sa ne cumparam niciodata masina de spalat vase din cauza asta, asa-i? 🙂

Faptul ca accepti sa-mi intitulez omleta ca fiind “cea mai buna omleta din lumeee!” desi stii clar ca nu-i asa. Dar stii si ca-i bai sa te pui cu nebuna. 🙂

Ma enervezi cand vrei sa gatim. N-ai putea sa o faci doar tu, iar eu sa salivez mai mult la tine decat la mancare?

Faptul ca ma obligi sa beau ceai cand sunt racita, desi urasc teribil asta. Ceaiul, nu obligatia.

E cafeaua aia pe care mi-o aduci in diminetile de sambata cand ma-ncapatanez sa mai lenevesc in pat.

Is glumele tale despre fata mea somnoroasa dimineata si despre parul meu ravasit.

Faptul ca-mi spui “Esti nebuna, dar te iubesc mai mult decat ma enervezi!”.

Discutiile noastre profunde, cuibariti in fata unui semineu, cu un pahar de vin in mana.

Inflacararea cu care imi povestesti ce te-a enervat la munca si felul in care stai cuibarit in bratele mele apoi. Pentru ca acolo ti-e linistea.

Sunt gesturile tale marete pe care le ador, precum iti ador si gesturile mici.

Pentru ca stii ca gesturile alea pentru mine inseamna mult, caci inseamna mai presus de toate ca ma cunosti, ca imi stii stilul, visurile alea deloc modeste si ma faci fericita in felul meu.

Apoi, mai e felul tau in care ma faci fericita. Felul ALA. Cu gesturi mai mici sau mai mari. Cu fiecare strans in brate si sarut pe frunte. Cu fiecare zambet pe care mi-l furi. Cu fiecare zambet de-al tau… Cu fiecare privire de-a mea tanjind dupa tine si multumindu-le Cerului, zeilor ca te-am intalnit.

Ma uit la tine si sunt… norocoasa. Pur si simplu. Pentru iubire si implinire si liniste si zambete si tandrete si intelegere. Si priviri. Iti citesc in privire iubirea; in atingeri, in tonul vocii, in gesturi mici si gesturi mari.

Te-ai uitat vreodata la un om pana acolo-adanc, in suflet, ti-ai pierdut vreodata privirea in el si ti-ai zis: Doamne, ce-am facut sa merit omul asta minunat?

Nici eu. 🙂 Imi doresc sa ni se intample.

*

“Plouă în ochii mei prea mult ca să te strig.”