Praf si pulbere

Scriu postul asta, poate incoerent, poate fara urma de fluiditate, de cursivitate, pentru ca am avut o perioada tare urata, inca o am, si ma ajuta sa ma descarc, e unicul lucru pe care mi-l doresc.

Teoretic, duminica, majoritatea oamenilor sunt liberi. Si stau acasa. Si isi omoara timpul dormind si uitandu-se la TV. Nu am inteles de ce niciodata nu gasesti duminica, la ora 14 sau la ora 16, un film bun, la care sa te uiti cu drag. Poti sa ai 100 de canale, duminica la ora 14 nu gasesti nimic de vazut. Sau poate sunt eu pretentioasa. Sau ignoranta in caz ca nu ofer o importanta deosebita unei emisiuni pe Discovery, duminica, la ora 14.

Cand eram mica, bunicii mei aveau mai mereu musafiri duminica ; prieteni de familie sau rude ; veneau, stateau, plecau. Eh, pentru mine, copilul de 10 ani, momentul de dupa plecarea musafirilor era tragedie. Uram, dispretuiam profund momentul de dupa. Bunicii se odihneau dupa-amiaza, dupa plecarea musafirilor, la tv nu gaseam nimic, prietenele mele umblau brambura pe cine stie unde. Si ma simteam singura. Ingrozitor de singura.

Desi imi place sa stau singura, sa fiu singura, sa nu ma bata nimeni la cap, sa ma organizez singura, e evident ca mi se intampla sa imi doresc uneori sa alung singuratatea, sa umplu golul.

Astazi, acum, ma simt singura. Ma simt ca un om abandonat, parasit. Mi-e dor de prietena mea cea mai buna, M., desi ultima oara am vazut-o acum 5 ore.

Nu sunt un om singur, izolat de lume , fara prieteni ; in clipa asta insa nu imi doresc sa merg intr-un club, nu vreau sa ies in oras, nu vreau agitatie. O vreau pe M. Sa stam la barfa. Ca-ntre fete. Si vreau si o imbratisare. Mare, mare. Nu virtuala. Nu o accept.

In ultima perioada, am avut fel de fel de probleme. Habar n-am cum le rezolv. E ca si cum s-ar fi adunat toate si au explodat, e ca si cum intreaga lume mi se prabuseste. E punctul ala in care imi vine sa urlu si sa spun ca nu mai rezist. Pentru ca nu mai pot. Pentru ca sunt incoltita din toate partile. Pentru ca nu am rezolvare. Pentru ca desi timpul le vindeca pe toate, nu le vindeca acum, cand pe mine ma doare. Si doare al naibii de tare.

M-a cuprins sentimentul de singuratate, m-a cuprins sentimentul de dor, cel de regret, cel de dati-mi-sfoara-si-sapun.

E plin de oameni, insa ma simt teribil de singura.

Anunțuri

Cand 1+1 fac 0, in loc de ∞.

M-am purtat ca un copil. Am actionat ca un copil. M-am jucat asa cum doar un copil o putea face. M-am jucat prost. Cu mine, cu noi.

Nimeni nu iti da un manual de instructiuni cand vine vorba de oameni, de relatii, de iubire. Si parca intreg Universul comploteaza impotriva fericirii tale. A mele, de fapt.

Gasesti acel ceva aproape-perfect care crezi ca iti poate aduce fericirea, implinirea. Insa te trezesti in mijlocul pustietatii, singur. Acel-ceva-aproape-perfect nu e pentru tine, nu ti-l doresti nici tu, nu te vrea nici el. Te entuziasmeaza ideea perfectiunii acelui-ceva insa e pura fictiune.

Regret toate… toate stupiditatile, toate momentele penibile, toate gandurile negre. Toate deciziile gresite, toate cuvintele spuse la manie, toate greselile care m-au facut sa… arat  altfel. Nu sunt asa. Am crezut ca poti vedea asta. Eu insa nu vreau sa-ti mai arat. Pentru ca de azi nu imi mai pasa. Imi voi impune sa nu-mi mai pese.

Imi vine sa urlu din strafundurile sufletului, nu ca sa te chem inapoi, Acel-ceva-ule, pentru ca nu te vreau, nu-mi esti bun, imi esti ca un pantof care ma strange, nu-ti sunt buna, iti vin ca o haina larga, vreau sa strig cat ma tin puterile doar ca sa ma eliberez. Sa ma eliberez de mine, de noi.

Dnd, stresiune.

Da, bă, cic-a venit vara si io mi-o f*t prefacandu-ma ca-nvat. Grapefruit, mie nu imi era dor de  –te citez– «noptile albe, de o lista de messenger cu acelasi status: “DND! STRESIUNE”, de studenti cu foi de xerox in RATB, ingrasand porcul in ajun, […]de biblioteci pline, de miros de cafea in camin, de lumini aprinse pana dimineata, de nervi, de frica, de emotii … ». Sa mor ca nu-mi era. Mie-mi e dor de vacantele de vara care incepeau exact pe 15 iunie, nu de sesiune. Mie-mi e dor de tezele la care copiam si luam note mari, mi-e dor de diplomele pe care scria „Premiul I” sau „Mentiune”, nu de examene picate si de cosmarul „Ai trecut la cu taxa.” Mie-mi e dor de pauzele de 15 minute, de stat la barfa cu fetele si de analizat sute de pitzipoance care-si etalau sanii pe coridoare, nu de refuzul „N-am bani” la intrebarea „Vii in club?”. Mie imi e dor de orele de romana de la care chiuleam de rupeam, dar pentru care eram (aproape) mereu pregatita, nu de laboratoarele de statistica si seminariile de contabilitate pentru care ma trezesc la 6.30 dimineata si cu care sunt total paralela.

Mi-a trebuit sa cresc. Si sa dau la facultate. Ca sa fiu cineva. Regret ca nu pot fi cineva fara diploma de 3 clase licenta. Regret ca am crescut. Zau ca regret.

Oare de ce nu m-a lasat profa de chimie repetenta intr-a 12-a?

P.S.1: Cu scuza „Nu invat pentru sesiune”, BBL (be back later) sau ne citim mai tarziu. Mult mai tarziu.

P.S.2: Vai, ce era sa uit! Bafta la copiat examene si bafta si la Bac.

Si dac-as castiga?

Cum la ce ? La Loto, evident.

Azi noapte (postul am inceput sa-l scriu duminca, la pranz, cititi ca si cum eu as fi facut modificarile necesare) la 11 mi-a sunat telefonul de 3 ori, din care de doua ori am auzit :

« Te rog, pune-mi si mie la Loto. »

« Ha, da’ cum sa nu, da’ si de castigi, facem jumi-juma . »

« Iti dau un sfert. »

« Ii bun si-un sfert, baga numerele.. ».

Eh, am dormit 4 ore azi dimineata ca sa ma pot trezi la timp sa gasesc deschis la non-stop si sa pun la loto. Cred ca e prima oara cand pun numerele alea cu manuta mea. Sa nu va asteptati acum sa va spun ca de-oi castiga voi fi o mironosita toata viata si ca nu ma voi schimba deloc si alte chestii fanteziste din astea. Sa fim seriosi, banul schimba pe oricine, indiferent de ce personalitate are. Chiar daca nu te schimba din 100 de puncte de vedere, te schima din UNUL si e de ajuns.

Mi-am imaginat ce as face daca as castiga. Si mereu cand imi imaginez ceva nu se intampla. Dar nici nu ma intereseaza. VOI :

-da cam 500.000 euro mamei, fratelui si bunicilor mei. Si mamei mele ii voi cumpara 101 flori. Nu lalele. Uraste lalelele.

-da toti banii necesari pentru Marian, cel de care v-am povestit aici.

-imi voi cumpara 5 vile cu piscine, 3 Bmw-uri, genti de la Prada, pantofi de la Manolo Blahnik, haine de la Gucci, parfumuri de la Chanel.(stiti ce-ai aia exagerare, nu ?)

-as da cate 100.000 euro fiecarui prieten bun. Nu-s multi, maxim 4-5, deci nu-i mare paguba + alti ceva bani prietenilor « mai mici ».

-as mai face n alte chestii cu banii aia multi, da’ ma doare sufletul sa visez atat de mult, asa ca ma opresc aici.

Vorbeam ieri cu doua prietene, iar una din ele, prietena mea cea mai buna, M., mi-a spus ca in cazul in care m-as imbogati in mod miraculos, tot in mod miraculos mi-as face disparitia din viata prietenilor mei. Ah, stiu ca sunt un om slab si ca banul sau succesul pe mine personal m-ar afecta, m-ar subjuga, mi s-ar urca la cap. Nu ma cunosc prea bine insa ma cunosc suficient incat sa imi dau seama de asta si nu sunt capabila sa neg . Tot M. imi spunea ca in cazul castigarii unei sume atat de fabuloase cea mai corecta decizie ar fi sa pleci din tara. Ok, am inteles, pericolul e mare, dar…mie imi e greu cand imi e dor de niste oameni care sunt la 18 kilometri de mine, cum sa traiesc eu cu ei la 1800 de kilometri departare? Indiferent daca iti faci sau nu alti prieteni, nimic si nimeni nu iti va aduce vechii prieteni inapoi si nu ti i-ar putea inlocui. M. este prietena mea cea mai buna de 7 ani de zile si indiferent de certurile dintre noi, indiferent de clipele grele, de diferentele dintre noi, de faptul ca ne plac lucruri total diferite, indiferent de faptul ca am cunoscut alti si alti oameni, nimeni nu i-a furat locul. Asa cum fiecare om e unic in felul sau, asa fiecare prietenie e unica. Unicitatea este data atat de ceea ce este prietenul tau ca om, cat si de “interactiunea” dintre voi. Nu vreau sa renunt la prietenii mei, chiar daca ii pot numara pe degetele de la o singura mana, chiar daca nu sunt perfecti, chiar daca ma critica. Au devenit o parte din mine si m-as prabusi fara ei. Fara exagerari sau ipocrizii. Sincer.

Nu se poate sa castig macar 10 000 de euroi ca sa pot ramane in tara fara sa ma omoare vreunu’ si ca sa pot ramane fara sa fiu nevoita sa simt dor si fara ma prabusesc ?

Alt bilet mototolit si aruncat la cosul de gunoi. Era biletul catre mai bine.

Sweet memories and delightful tomorrows…

Daca m-ar intreba cineva ce imi doresc eu cel mai mult si mai mult si mai mult pe lumea asta, nu ii voi raspunde ca imi doresc sa fiu sanatoasa sau ca imi doresc un Fat Frumos sau ca imi doresc o fetita minunata sau bani. Cel mai mult si mai mult pe lumea asta imi doresc sa…am 4 ani…vesnic…pururea. A fost cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Am avut norocul ca ai mei sa ma dea la gaganitza numa’ la 5 ani. Asadar stateam cat era ziulica de lunga acasa. Ma jucam cu fetele, ma jucam cu cateii si pisicile, ma plimbam cu bicicleta mea rosie sau cu carutul cu papusele ; bunicul meu imi cumparase si o…motoreta pentru copii, formidabila era, dom’le. Tot bunicul meu imi cumpara zilnic fel de fel de dulciuri si de minunatii. Aveam cele mai frumoase rochite si cei mai dragutzi pantofiori. Ai mei aveau o firma si eu le furam angajatelor rujurile din geanta si ma mazgaleam toata pe fata. Ii furam mamei pantofii cu toc si ma plimbam prin curte. Hehe, ce vremuri. Apoi a venit timpul sa merg la gradinita. In prima zi de gradinita am plans de numa’ pentru ca eu voiam acasa. Cred ca presimteam eu ca la gradinita voi avea parte de baietei care aveau sa ma traga de par, sa imi fure creionul preferat si de baietei care…aveau sa imi provoace aparitia fluturasilor in stomac. Doar ca ala micu’ de-mi facea inima sa tresalte a facut pe el la gradi si de atunci mi s-a dus indragosteala.

Am facut clasele I-VIII la tara. Contrar asteptarilor voastre, la scoala mea de la tara a trebuit sa invat mult mai mult pentru un 9 decat o faceam in grandiosul Colegiu de Informatica. Si la scoala aia, de la tara, am cunoscut oameni care au lasat asupra mea o amprenta mult mai puternica decat au lasat-o oamenii de la oras. Imi e dor de mine, eleva dintr-a cincea, care mergea cu mandrie la olimpiadele de romana si care se visa profesoara de romana sau de mine, eleva dintr-a saptea, recent indragostita, dar aceeasi eleva silitoare. Am dat astazi din greseala de carnetul meu de note din gimnaziu. Cu riscul de a mi se da in cap cu faptul ca « Da, dar ai fost totusi la o scoala de la tara ! » va spun ca am avut patru medii semestriale de 8 (date de cele mai ale naibii profe din scoala), in rest doar 9 si 10. ( I-am spus asta bunicului meu. Am incercat sa ii explic ca nu a fost doar vina mea ca la liceu notele si interesul pentru scoala mi-au scazut.) Nu de mult, am dat peste o cutie de amintiri in care am gasit niste biletele pe care colegii mei din gimnaziu mi le trimiteau in perioada in care stateam acasa pe motiv de varsat de vant. Desi nu am fost niciodata un om care sa le permita tuturor sa intre in viata lui, sa ii fie aproape, toti colegii imi ziceau ca imi duc dorul, ca imi simt lipsa. Nu se compara momentele pe care le-am petrecut alaturi de colegii din gimnaziu cu cele petrecute la liceu. (Nu invinovatesc pe nimeni, daca ar fi sa o fac, ar trebui sa ma invinovatesc probabil mai intai pe mine, apoi pe ceilalti. )

Ascult melodii vechi, din 2003, 2004. Imi amintesc de perioada aia, imi amintesc de prietenii de atunci. A fost, de departe, cea mai frumoasa perioada a vietii mele.

De mici ne dorim insa sa crestem cat mai repede pentru ca vrem sa fim liceeni, studenti, mame si tati, bunici. Cea mai mare greseala a unui copil e sa viseze in naivitatea lui la momentele astea. Liceul m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul, facultatea m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul si liceul la un loc. Daca la liceu pur si simplu unele lucruri nu au fost sa fie, la facultate ma asteptam sa fie distractia aia mare, nebunia de la 20 de ani despre care toti studentii vorbesc. Eh, deocamdata nu s-a dezlantuit nebunia si cred ca nici nu se va dezlantui. Si de-asta-mi vine mie dupa o zi lunga la facultate sa imi iau catrafusele, sa ma urc in autobuz si sa merg la tara, la bunici. Acolo e lumea mea. Acolo am invatat sa fiu un om bun, cinstit, care stie ce e ala bun simt, dar care stie totodata sa apere ce-i al lui. Taranii nu sunt asa cum ii catalogati voi, orasenii. Cel putin, nu toti. Singurul lucru pe care il regret pentru ca am crescut la tara e ca din aceasta cauza sunt un om naiv. Naiv, nu prost. Ma uit la copiii de acum, de 13-14 ani. Coplesiti de febra internetului si a indragostelii precoce, uita de copilarie. Dorind sa faca senzatie si sa demonstreze « cine-i sefu’ » devin nerespectuosi, vorbesc tare-n autobuz, tipa, se bat, se imping, de parca jungla-i a doua lor casa. Dati vina pe violenta de la televizor, pe faptul ca parintii lucreaza 12 ore pe zi si nu mai au timp sa isi educe odraslele, dati vina pe ce vreti voi dar stiti ca dreptate avea Leasa Dragos cand spunea « Dar copiii de azi parca-s mult mai tristi ca noi. ».

Vreau sa am 4 ani ? Da, dar vreau sa am 4 ani in anul 1993, nu in 2009. Pentru ca…parca era mai frumos atunci. Cred ca si soarele stralucea mai frumos si pasarelele era mai voioase si cerul mai senin si oamenii mai veseli.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Imi aduc aminte cu placere. Si mi-e dor. Ma cuprinde nostalgia. Si-mi vreau clipele ‘napoi.

Playing_In_The_Street_by_WatashiwaKOdesu

{Sursa imaginii: deviantart.com}

Tie.

Mi-e dor de momentele noastre. Mi-e dor de cuvintele tale. Mi-e dor de felul in care ma intelegeai. Mi-e dor de felul in care ma faceai sa zambesc. Mi-e dor de felul in care faceai ca toate lucrurile sa nu mai para atat de urate. Mi-e dor sa stiu ca daca plang cel mai bine mi-ar fi sa o fac pe umarul tau. Mi-e dor sa stiu ca esti aici, mereu, pentru si alaturi de mine. Mi-e dor de prietenia ta. Mi-e dor de clipele in care erai langa mine desi nu erai aici. Mi-e dor sa te simt cu adevarat aproape. Stii…imi e atat de dor de tine…chiar daca esti aici.

Mi-e dor. Si doare.

Zilele trecute mi-am amintit de L. Datorita lui L. am avut  primul moment de fericire suprema, cel putin primul  de care imi aduc aminte. Probabil ar fi incorect sa il numesc pe L. prima mea iubire pentru ca nu ajunsesem sa il iubesc. Cel putin asa cred sau poate asa ma incapatanez sa cred. Nu stiu. Dar, Doamne, cat eram de topita dupa baiatul asta!

Pur si simplu inima mi-o lua razna cand il vedeam, cand vorbeam cu el. Era exact genul de baiat pe care mi-l doream si pe care mi-l doresc si acum. El era liderul grupului, era baiatul cu multa experienta de viata, avea o personalitate cu adevarat puternica, era baiatul langa care iti doreai sa fii. Avea niste ochi negri pur si simplu superbi. Avea o sclipire in ochi care ma fermeca. Avea un nas atat de frumos si niste buze incredibile. Asteptam cu nerabdare sa il reintalnesc. Serile petrecute cu el au fost cele mai frumoase din viata mea. Cred ca se vedea de la o posta ca eram fascinata de L. Era imposibil ca el sa nu remarce. Intr-o seara, in cel mai neasteptat moment, m-a sarutat. A fost primul meu sarut adevarat. A fost minunat. Cred ca inca isi pastreaza titulatura de „cel mai bun”. Stiu ca la sfarsitul acelei seri intrasem in casa plutind. M-am pus in pat si ma simteam nu in al noualea cer, ci mult, mult, mult mai sus.

Era o fire protectoare, isi tinea promisiunile si era rabdator. Era extrem de prietenos, avea un dezvoltat simt al umorului si ii pasa mereu de cei din jurul lui. Era usor posesiv si gelos dar personal consider ca gelozia- intr-o cantitate limitata- poate condimenta o relatie. Daca ati avut vreodata parte de gelozia partenerului(repet, LI-MI-TA-TA) probabil ati avut sentimentul placut ca cineva, acolo, va considera a lui/al ei.

Gelozia, intr-o anumita directie, poate fi cauza de voluptate. Spun o anumita directie, deoarece gelozia poate fi si cea care pune capat unei relatii, sau conduce la fapte si vorbe ingrozitoare, condamnabile. Nu. Dramul acela de gelozie, ce-l vezi in ochii partenerului, care iti rascoleste genunile sufletului, te ustura ca o lama foarte ascutita ce-ti patrunde carnea, cand arunci o privire mai mult sau mai putin voalata, unei persoane de sex opus. Dar, paradoxal, in acelasi timp, orgoliul, semetia, par sa atinga culmi inimaginabile, iar faptul ca tu esti probabil singura cauza de voluptate, si tristeti a partenerului, trezeste in sufletul tau placeri neasemanate.

………………………………………………………………………………………

Nu am apucat sa ne luam ramas bun. Am aflat de la prieteni comuni ca are o familie acum. L-am revazut dupa 4 ani. Ii disparuse sclipirea din ochi. Cred ca se maturizase prea devreme si  ducea povara grijilor cotidiene. Pastrez insa amintirea lui L., o voi pastra mereu.

Mi-e dor. Si doare.

(Antepenultimul paragraf ii apartine lui Ionut, un bun prieten. Ii multumesc pe aceasta cale pentru adaugarea pe care a facut-o articolului. Baiatul asta are talent la scris si este un om exceptional. Cand se va apuca de blogareala, promit ca voi fi prima care ii va face reclama. Si nu, fetelor, nu-mi cereti id-ul lui pentru ca nu vi-l dau. Asta doar pen’ca-s scorpie si-s a dracu’.)