La multi ani!

Sms-ul meu, trimis la lista, de la an la an din ce in ce mai scurta, (da, trimit sms-uri la lista, din lipsa de timp, inspiratie, originalitate) ar suna, scris de manutzele mele, asa : Va urez ca in Noul An sa va gasiti puterea de a va realiza visele, de a va implini aspiratiile, de a va atinge telurile. La multi ani ! An Nou Fericit ! (Cine-mi fura smsu’ va fi un uracios tot anu’, am ziiis!).

Putere… nu stiu voi, dar eu am puterea. Imi lipseste insa sutul in fund care sa ma urneasca din loc.

Fie ca zilele in care ne transformam in monstruleti verzi, uraciosi, ciufuti sa fie cat mai rare iar perioadele in care Marte va fi retrograd sa fie cat mai scurte si limitate.

Mai presus de toate, amintiti-va sa traiti. Indiferent daca in 2010 vom resimti si mai puternic criza economica, indiferent daca in 2010 vom plange, vom suferi ori vom castiga la Loto si vom intalni marea dragoste, indiferent daca la sfarsitul anului bilantul vostru contabil va arata un suflet in pragul falimenului, batran, fara vlaga, rapus de reumatism si alte boli grele, amintiti-va sa vi-l resuscitati si sa traiti. Si apoi, amintiti-mi si mie, daca aveti timp.

Ramaneti frumosi, veseli si nu uitati sa iubiti.

An Nou Fericit !

« –  […] Greseala pe care o face fiecare dintre noi – cel putin asa au cautat sa-mi explice – este ca se gandeste prea mult la micile lui infrangeri, la dorintele lui personale si prea putin la acest miracol care e viata, la obligatia pe care o avem fata de ea, obligatia de a o face mai frumoasa, mai buna… Fiecare trebuie sa poata raspunde : Iata pentru ce am trait ! fara sa roseasca.  In ce ma priveste, cand apune soarele ma gandesc : A mai trecut o zi. Inca o zi in care n-am facut nimic. Iar cand rasare soarele, nu stiu incotro sa apuc, pe ce drum trebuie sa merg, unde vreau sa ajung. Eram sigura ca fericirea exista undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Ca intr-o zi voi pune mana pe ea, asa cum pui mana pe o ceasca sau pe scoarta unui copac. Ca dragostea este supremul miracol…

– Vorbe, Mirona, vorbe ! »


Anunțuri

‘Esti la fel, dar totul in tine e altfel.’

In ultima vreme, am citit de la niste fete dragi mie niste povesti triste, cu un EL si o EA, cu ceva lacrimi, cu ceva inimi frante, cu ceva regrete, cu ceva neimpliniri, cu ceva durere…

Cand am scris „Let’s talk about broken hearts” am facut-o cu intentia de a ajuta alte inimi frante. Inainte sa aflu cum e, nu va intelegeam. De ceva timp insa o fac. Si stiu cum e sa fii in stadiul de negare, asa cum v-am gasit pe unele dintre voi, cand te dai puternica si crezi ca ti-e bine. Stiu si cum e sa cazi si sa doara. Stiu ca in momentul ala, „Fii puternica!” nu e de ajuns. Stiu ca „Lasa, ca tu esti frumoasa si desteapta si el e un porc care nu te merita.” nu ajuta la nimic, din contra. Stiu ca e greu sa maschezi ochi umflati, e greu sa mimezi fericire, e greu sa IL privesti, e greu sa iti amintesti de trecut. Si e imposibil sa faci sa nu mai doara, durerea aia din piept parca-ti sfasie sufletul, iti zdrobeste inima, iti fura cate un pic din ultimul strop de viata.

Da, doare, nu, nu e doar un cosmar, da, e greu, nu, nu e imposibil. Aveti nevoie doar de timp. Si de prieteni alaturi. Si de imbratisari. Si poate ca e mai bine fara cuvinte…

Nu cred in existenta unor pasi de vindecare, asa cum nu cred in vindecare 100%. Cred insa ca, desi a devenit un cliseu, „Lucrurile chiar se intampla cu un scop dintr-un motiv.”. Pe care cu siguranta nu il vedeti acum, dar il veti vedea mai incolo.

Plangeti, suferiti, lasati timpul sa treaca, lasati rana sa se vindece.

Apoi, poate, pentru un moment, desi va credeti vindecate, aveti tendinta sa mergeti iar in trecut, sa dezgropati lucruri, pentru ca nu va simtiti impacate, pentru ca inca doare uneori, insa trebuie sa renuntati, sa luati naibii lucrurile ca atare si sa va detasati.

Poate, pentru un moment, ati avut impresia ca daca va ambitionati catusi de putin, puteti cuceri lumea. Lumea voastra. Insa uneori nu e deloc asa. Dar nu lasati asta sa va opreasca. O veti cuceri, candva, cumva, fara indoiala.

Soon I’ll grow up and I won’t even flinch at your name.”

Astazi am obosit. Putin.

Din luna iulie aveam in camera o cutie. Cu dosare. Langa birou. Care a stat acolo timp de  4 luni de zile. Acum o saptamana am mutat-o in cealalta camera. Astazi mi-am propus sa scot niste caiete vechi dintr-un dulap; am readus cutia din cealalta camera si am pus noile dosare in dulapul recent eliberat, ducand vechile caiete pe balcon, intr-o alta cutie.

Pentru ca asta trebuie sa faci in viata. Sa pastrezi in dulap doar caietele vechi de care vei mai avea nevoie sau de care te leaga amintiri, sa te eliberezi de cele nefolositoare, care iti ocupa spatiul degeaba si sa faci loc unora noi care vor avea, poate, aceeasi soarta, dar doar peste ani.

Am dat peste doua oracole din copilarie. Pe acelea le-am pus intr-un sertar insa pentru ca sertarul e putin subred, va trebui sa ma hotarasc care va fi directia lor, in final. In dulap sau pe balcon?

Mai am si o… carte. De care nu ma voi putea lipsi vreodata, desi probabil ea se va deteriora in timp. M-am incapatanat sa o tin intr-un loc unde ea nu si-a dorit sa fie. Ea vrea in dulap, eu o vreau pe dulap. Si ma gandesc ca ar trebui sa nu mai fiu atat de incapatanata. Nu acum. Nu aici. Ma gandeam sa o imprumut cuiva, sa nu stiu de existenta ei pentru o perioada.  Insa nu voiam asta, mi-ar fi lipsit prea mult, mi-ar fi fost prea greu.

Zilele urmatoare o voi pune in dulap. Astazi inca nu pot. Ea se va imprieteni cu alte caietele, poate are deja unul preferat. Si o voi citi mereu cu placere. Pentru ca ramane una din cartile mele preferate, indiferent unde e asezata.

Da, mi-am facut ordine in dulap. Si asta m-a ajutat sa ma maturizez.

[Ihm, am fost intrebata de doua ori ce carte este. Incercati sa vedeti dincolo de cuvinte. Metaforic vorbind.]

Well, I’m sure we all have dreams…

[Za song, here. Macar melodia sa fie ritmata, daca postul e melodramatic.]

Visam sa ne atingem idealurile, banuiesc ca e oarecum anormal sa nu speram la ce e mai bun pentru noi… Speram ca intr-o buna zi ne vom intalni jumatatea, cu care vom avea o nunta perfecta, o casnicie aproape perfecta, un camin extraordinar. Ne vedem, probabil, avand o slujba bine platita care sa ne placa, pe care sa nu o dispretuim din tot sufletul in momentul in care ceasul desteptator suna la 6.30 dimineata. Ne dorim copii frumosi, ascultatori, destepti si ne dorim pentru ei tot ce e mai bun.

Suna ca un cliseu, sunt perfect convinsa de asta, insa nu poti fi extrem de original cand vine vorba de viata, de fericire. Da, stiu, o vad pe DianaEmma sau pe Grapefruits sau pe oricare alta outsideritza cu idei originale legate de viata perfecta, o vad spunand ca nu are nevoie de elementul X sa isi faca viata placuta s.a. Le voi redirectiona, evident, comentariile la spam.

Insa noi, ceilalti, din puerilitate, naivitate, romantism si alte tampenii dintr-astea ne vom autoconvinge ca lucrurile se vor termina bine, pentru ca speranta moare ultima. Insa, „O muri speranta ultima, dar la un moment dat tot se duce naibii si ea.”

Ne trezim la 30 de ani disperate ca ramanem singurele din anturajul nostru nemaritate, devenim depresive la 38 cand devine imposibil sa avem o relatie normala cu copiii nostri, deveniti adolescenti de neinteles, sau ne prinde varsta de 40 suferind de ani de zile dupa un barbat sau ne loveste brusc un divort la 45.

Unde-i viata aia ca-n povesti pe care ne-o imaginam? De ce s-a dus naibii? A fost vina mea? Sau a ta? Probabil mama-soacra a avut un rol in asta. Probabil secretara lui?! Sa invinuim florareasa din colt, mai bine, pentru ca nu a avut inspiratie sa ne trimita trandafirii mult ravniti.

Nu, nu insinuez ca noi suntem responsabile ca dupa 20 de ani de casnicie fericita, sotul ne intenteaza divort. Nu, nu insinuez ca, desi apasate de varsta de 30 de ani, ne incapatanam prea tare sa nu coboram standardele in ceea ce priveste tipii cu care ne dam intalniri.

Insa, sunt sigura ca sunt cativa oameni ca mine, putini, sau nu, care viseaza, poate, prea mult, care spera ca totul va fi bine, fara sa faca ceva in acest sens.

Si habar n-am ce sa le spun acestor oameni. Si habar nu am ce sa-mi spun mie…

Multumesc.

Multumesc mult tuturor pentru urari. Sunteti chiar mai dragutzi decat ma asteptam. [Multumiri speciale Alexandrei, care mi-a oferit un cadou virtual … aiaiaiai!]
Odata cu varsta asta se presupune ca trebuie sa-mi fac ordine … pe birou, in camera, in ganduri, in viata. Si sa merg mai departe, indiferent de cate lucruri ma dor, indiferent de cate lucruri ma fac sa zambesc. Pentru ca-mi place sa cred in happy-end-uri.

BBL, incep sa-mi creez, singura, propriul happy end.

P.S.: Tre’ sa-i fac reclama lu’ Danutz, genul de baiat dupa care as tanji dac-as avea cu 3-4 ani mai putin. Are un talent aparte cand vine vorba de zdranganit cantat la chitara, are niste degete luuungi cu care gadila clapele pianului, un incredibil talent actoricesc si datorie o cafea pentru reclama asta.

Hai nu zau.

In mod miraculos, desi astazi m-am trezit intr-un asa hal incat ziceai c-am baut toata noaptea, am reusit sa va raspund la comentarii, asadar daca aveati vreo nelamurire, puteti sa aruncati un ochi pe ici, pe colo. Apoi, am reusit chiar sa va si citesc blogurile si daca reusesc sa mai fac inca doua-trei lucruri pe ziua de azi ma declar campioana absoluta.

N-as putea spune ca duc lipsa de inspiratie, insa mi-as dori atat de tare sa scriu articole precum « Let’s talk about broken hearts » si « Game over », insa pentru asta am nevoie de suflet, iar al meu ori nu-i pe-acasa, ori leneveste pe-o canapea (in)comoda ori e putin defect sau gol sau e nimic.

De cateva saptamani bune voiam sa aduc niste nume in discutie, dar n-am apucat.

« Puya, Fizz si Spitalul de Urgenta. » Exact asa arata un drafts in al meu telefon, scris si salvat sa-mi pot aminti despre ce vreau sa vorbesc.

Ce au numele astea in comun ? Sa zicem ca oamenii astia, atat de diferiti intre ei, incearca sa duca un fel de campanie anti fitze si anti chestii de cacat de la noi din tara.

Fizz, autobotezat Bob Taylor, cic-ar duce, culmea ironiei, o campanie anti fitze. Tocmai el, intruchiparea snobismului, regele blanurilor nesimtit de scumpe si nesimtit de ridicole… Nu va pot da detalii, nu le-am retinut, stiu doar ca mi-a fost dat sa-l ascult pe omu’ asta la Rai da’ buni si mi se pare asa o idiotenie ca tocmai Fizz sa initieze o campanie anti fitze. E ca si cum as initia eu o campanie anti Feti Frumosi, zau asa.

Spitalul de Urgenta are un nou album, intitulat F.P.S. (adica Fondul Proprietatii de Stat, First Person Shooter sau Fotbal, Politica si Sex) si banuiesc ca vor sa loveasca acolo unde doare, nu stiu insa daca toata chestia asta va avea si efect.

Tot la capitolul de lovit unde doare il avem astazi pe mult-prea-stimatul Puya (fanii sa n-arunce cu rosii-n mine, iar aia de is anti Puya sa se-abtina din a-l huidui). Acum, incercati sa intelegeti ca n-am nimic cu omu’ asta, cred doar ca e putin semi-analfabet, ah, ooops, ok, nu-tocmai-trecut-prin-bancile-scolii. Ii ascultam piesele inainte? Banuiesc ca da. I le ascult acum? Cu siguranta, da. Tocmai despre ultimele lui piese,  « Undeva-n Balcani » si  « Change » vreau sa vorbim astazi. Eu stiu ca versurile pieselor lui reflecta realitatea din Romania. Eu stiu ca ritmul e ametitor si stiu ca daca piesele astea ar fi fost cantate de Paula Seling, pe ritm de blues, n-ar fi auzit nimeni de ele. Mai stiu insa ca multi nu vad dincolo de mesaj, ci se rezuma la « Ba, ai piesa aia noua a lu’ Puya ? Marfa, ba, sa mi-o dai si mie sa mi-o pun pe telefon. » Ah, si mai stiu ceva : piesele astea au succes in mod special, culmea, tocmai la oamenii pe care versurile ii critica. E drept, si eu ascult Puya si asculta si Ada si uite ca nici una din noi nu e o pitzipoanca superficiala, da’ raman si eu putin uimita sa vad toti cocalarii care au ringtone la telefon tocmai piesa care arunca cu noroi in ei, raman si eu putin stupefiata ca in club, tocmai pitzipoancele pe care Puya le ataca, tocmai ele se rup pe mese pe melodiile astea, raman putin pe ganduri cand aud la o femeie de 38 de ani melodia asta pe telefon, aceeasi femeie care se uita la Acces direct, la un nou scandal intre Nikita si Naomi sau Senzual si Zavoranu. Felicitari, Puya, acest Dan Diaconescu Jr. al Romaniei care reuseste sa faca bani din prostia altora. Sunt sigura ca Puya avea un mesaj de transmis, insa el nu a ajuns la cine trebuie si in modul in care trebuie… Totusi, sa nu-l compatimim, el a mizat clar pe comercialul din piesele astea, probabil mai mult decat pe mesaj. Asta opus celor de la Parazitii, pe care se gasesc totusi unii (care n-au absolut nicio treaba cu tot ceea ce Parazitii reprezinta) sa ii asculte doar pentru ca, in viziunea lor, e cool sa asculti Parazitii, probabil datorita etichetei de interzis minorilor sub 18 ani.

Despre pitzipoance, cocalari, pseudovedete si alte rahaturi nulitati care se perinda la televizor nici nu vreau sa mai vorbesc. Am inceput sa ma obisnuiesc cu ei si sa nu ma mai minunez de prostie. Pur si simplu sunt mult mai multi decat mine ca sa ii pot da fiecaruia peste bot si sa-l trimit la spalat toalete. Se vor duce singuri sau ii va conduce destinul, intr-un final.

Chiar crezi ca you can change the world? Think again, my friend.

Change the world, my ass!

What goes around comes all the way back around?!

Am incetat de mult timp sa cred in existenta unui echilibru intre bine si rau, am incetat sa cred in acel « Binele invinge. » si in faptul ca oamenilor buni li se mai intampla si lucruri bune. Asa cum am incetat si sa cred in faptul ca viata se va razbuna, pentru tine … la ce folos, daca va fi prea tarziu si daca nu va mai avea nicio insemnatate ? Ma intreb daca s-ar simti cineva razbunat acum, pe mine, dac-ar sti ca viata s-a cacat in gusturile mele de consumatoare de basme cu happy end.

Ciudat, insa, … am incetat sa cred in toate lucrurile astea dar n-am incetat sa plac basmele.