La multi ani!

Sms-ul meu, trimis la lista, de la an la an din ce in ce mai scurta, (da, trimit sms-uri la lista, din lipsa de timp, inspiratie, originalitate) ar suna, scris de manutzele mele, asa : Va urez ca in Noul An sa va gasiti puterea de a va realiza visele, de a va implini aspiratiile, de a va atinge telurile. La multi ani ! An Nou Fericit ! (Cine-mi fura smsu’ va fi un uracios tot anu’, am ziiis!).

Putere… nu stiu voi, dar eu am puterea. Imi lipseste insa sutul in fund care sa ma urneasca din loc.

…

Fie ca zilele in care ne transformam in monstruleti verzi, uraciosi, ciufuti sa fie cat mai rare iar perioadele in care Marte va fi retrograd sa fie cat mai scurte si limitate.

Mai presus de toate, amintiti-va sa traiti. Indiferent daca in 2010 vom resimti si mai puternic criza economica, indiferent daca in 2010 vom plange, vom suferi ori vom castiga la Loto si vom intalni marea dragoste, indiferent daca la sfarsitul anului bilantul vostru contabil va arata un suflet in pragul falimenului, batran, fara vlaga, rapus de reumatism si alte boli grele, amintiti-va sa vi-l resuscitati si sa traiti. Si apoi, amintiti-mi si mie, daca aveti timp.

Ramaneti frumosi, veseli si nu uitati sa iubiti.

An Nou Fericit !

« –  […] Greseala pe care o face fiecare dintre noi – cel putin asa au cautat sa-mi explice – este ca se gandeste prea mult la micile lui infrangeri, la dorintele lui personale si prea putin la acest miracol care e viata, la obligatia pe care o avem fata de ea, obligatia de a o face mai frumoasa, mai buna… Fiecare trebuie sa poata raspunde : Iata pentru ce am trait ! fara sa roseasca.  In ce ma priveste, cand apune soarele ma gandesc : A mai trecut o zi. Inca o zi in care n-am facut nimic. Iar cand rasare soarele, nu stiu incotro sa apuc, pe ce drum trebuie sa merg, unde vreau sa ajung. Eram sigura ca fericirea exista undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Ca intr-o zi voi pune mana pe ea, asa cum pui mana pe o ceasca sau pe scoarta unui copac. Ca dragostea este supremul miracol…

– Vorbe, Mirona, vorbe ! »

‘Esti la fel, dar totul in tine e altfel.’

In ultima vreme, am citit de la niste fete dragi mie niste povesti triste, cu un EL si o EA, cu ceva lacrimi, cu ceva inimi frante, cu ceva regrete, cu ceva neimpliniri, cu ceva durere…

Cand am scris „Let’s talk about broken hearts” am facut-o cu intentia de a ajuta alte inimi frante. Inainte sa aflu cum e, nu va intelegeam. De ceva timp insa o fac. Si stiu cum e sa fii in stadiul de negare, asa cum v-am gasit pe unele dintre voi, cand te dai puternica si crezi ca ti-e bine. Stiu si cum e sa cazi si sa doara. Stiu ca in momentul ala, „Fii puternica!” nu e de ajuns. Stiu ca „Lasa, ca tu esti frumoasa si desteapta si el e un porc care nu te merita.” nu ajuta la nimic, din contra. Stiu ca e greu sa maschezi ochi umflati, e greu sa mimezi fericire, e greu sa IL privesti, e greu sa iti amintesti de trecut. Si e imposibil sa faci sa nu mai doara, durerea aia din piept parca-ti sfasie sufletul, iti zdrobeste inima, iti fura cate un pic din ultimul strop de viata.

Da, doare, nu, nu e doar un cosmar, da, e greu, nu, nu e imposibil. Aveti nevoie doar de timp. Si de prieteni alaturi. Si de imbratisari. Si poate ca e mai bine fara cuvinte…

Nu cred in existenta unor pasi de vindecare, asa cum nu cred in vindecare 100%. Cred insa ca, desi a devenit un cliseu, „Lucrurile chiar se intampla cu un scop dintr-un motiv.”. Pe care cu siguranta nu il vedeti acum, dar il veti vedea mai incolo.

Plangeti, suferiti, lasati timpul sa treaca, lasati rana sa se vindece.

Apoi, poate, pentru un moment, desi va credeti vindecate, aveti tendinta sa mergeti iar in trecut, sa dezgropati lucruri, pentru ca nu va simtiti impacate, pentru ca inca doare uneori, insa trebuie sa renuntati, sa luati naibii lucrurile ca atare si sa va detasati.

Poate, pentru un moment, ati avut impresia ca daca va ambitionati catusi de putin, puteti cuceri lumea. Lumea voastra. Insa uneori nu e deloc asa. Dar nu lasati asta sa va opreasca. O veti cuceri, candva, cumva, fara indoiala.

„Soon I’ll grow up and I won’t even flinch at your name.”

Astazi am obosit. Putin.

Din luna iulie aveam in camera o cutie. Cu dosare. Langa birou. Care a stat acolo timp de  4 luni de zile. Acum o saptamana am mutat-o in cealalta camera. Astazi mi-am propus sa scot niste caiete vechi dintr-un dulap; am readus cutia din cealalta camera si am pus noile dosare in dulapul recent eliberat, ducand vechile caiete pe balcon, intr-o alta cutie.

Pentru ca asta trebuie sa faci in viata. Sa pastrezi in dulap doar caietele vechi de care vei mai avea nevoie sau de care te leaga amintiri, sa te eliberezi de cele nefolositoare, care iti ocupa spatiul degeaba si sa faci loc unora noi care vor avea, poate, aceeasi soarta, dar doar peste ani.

Am dat peste doua oracole din copilarie. Pe acelea le-am pus intr-un sertar insa pentru ca sertarul e putin subred, va trebui sa ma hotarasc care va fi directia lor, in final. In dulap sau pe balcon?

Mai am si o… carte. De care nu ma voi putea lipsi vreodata, desi probabil ea se va deteriora in timp. M-am incapatanat sa o tin intr-un loc unde ea nu si-a dorit sa fie. Ea vrea in dulap, eu o vreau pe dulap. Si ma gandesc ca ar trebui sa nu mai fiu atat de incapatanata. Nu acum. Nu aici. Ma gandeam sa o imprumut cuiva, sa nu stiu de existenta ei pentru o perioada.  Insa nu voiam asta, mi-ar fi lipsit prea mult, mi-ar fi fost prea greu.

Zilele urmatoare o voi pune in dulap. Astazi inca nu pot. Ea se va imprieteni cu alte caietele, poate are deja unul preferat. Si o voi citi mereu cu placere. Pentru ca ramane una din cartile mele preferate, indiferent unde e asezata.

Da, mi-am facut ordine in dulap. Si asta m-a ajutat sa ma maturizez.

[Ihm, am fost intrebata de doua ori ce carte este. Incercati sa vedeti dincolo de cuvinte. Metaforic vorbind.]

Well, I’m sure we all have dreams…

[Za song, here. Macar melodia sa fie ritmata, daca postul e melodramatic.]

Visam sa ne atingem idealurile, banuiesc ca e oarecum anormal sa nu speram la ce e mai bun pentru noi… Speram ca intr-o buna zi ne vom intalni jumatatea, cu care vom avea o nunta perfecta, o casnicie aproape perfecta, un camin extraordinar. Ne vedem, probabil, avand o slujba bine platita care sa ne placa, pe care sa nu o dispretuim din tot sufletul in momentul in care ceasul desteptator suna la 6.30 dimineata. Ne dorim copii frumosi, ascultatori, destepti si ne dorim pentru ei tot ce e mai bun.

Suna ca un cliseu, sunt perfect convinsa de asta, insa nu poti fi extrem de original cand vine vorba de viata, de fericire. Da, stiu, o vad pe DianaEmma sau pe Grapefruits sau pe oricare alta outsideritza cu idei originale legate de viata perfecta, o vad spunand ca nu are nevoie de elementul X sa isi faca viata placuta s.a. Le voi redirectiona, evident, comentariile la spam.

Insa noi, ceilalti, din puerilitate, naivitate, romantism si alte tampenii dintr-astea ne vom autoconvinge ca lucrurile se vor termina bine, pentru ca speranta moare ultima. Insa, „O muri speranta ultima, dar la un moment dat tot se duce naibii si ea.”

Ne trezim la 30 de ani disperate ca ramanem singurele din anturajul nostru nemaritate, devenim depresive la 38 cand devine imposibil sa avem o relatie normala cu copiii nostri, deveniti adolescenti de neinteles, sau ne prinde varsta de 40 suferind de ani de zile dupa un barbat sau ne loveste brusc un divort la 45.

Unde-i viata aia ca-n povesti pe care ne-o imaginam? De ce s-a dus naibii? A fost vina mea? Sau a ta? Probabil mama-soacra a avut un rol in asta. Probabil secretara lui?! Sa invinuim florareasa din colt, mai bine, pentru ca nu a avut inspiratie sa ne trimita trandafirii mult ravniti.

Nu, nu insinuez ca noi suntem responsabile ca dupa 20 de ani de casnicie fericita, sotul ne intenteaza divort. Nu, nu insinuez ca, desi apasate de varsta de 30 de ani, ne incapatanam prea tare sa nu coboram standardele in ceea ce priveste tipii cu care ne dam intalniri.

Insa, sunt sigura ca sunt cativa oameni ca mine, putini, sau nu, care viseaza, poate, prea mult, care spera ca totul va fi bine, fara sa faca ceva in acest sens.

Si habar n-am ce sa le spun acestor oameni. Si habar nu am ce sa-mi spun mie…

Multumesc.

Multumesc mult tuturor pentru urari. Sunteti chiar mai dragutzi decat ma asteptam. [Multumiri speciale Alexandrei, care mi-a oferit un cadou virtual … aiaiaiai!]
Odata cu varsta asta se presupune ca trebuie sa-mi fac ordine … pe birou, in camera, in ganduri, in viata. Si sa merg mai departe, indiferent de cate lucruri ma dor, indiferent de cate lucruri ma fac sa zambesc. Pentru ca-mi place sa cred in happy-end-uri.

BBL, incep sa-mi creez, singura, propriul happy end.

P.S.: Tre’ sa-i fac reclama lu’ Danutz, genul de baiat dupa care as tanji dac-as avea cu 3-4 ani mai putin. Are un talent aparte cand vine vorba de zdranganit cantat la chitara, are niste degete luuungi cu care gadila clapele pianului, un incredibil talent actoricesc si datorie o cafea pentru reclama asta.

Hai nu zau.

In mod miraculos, desi astazi m-am trezit intr-un asa hal incat ziceai c-am baut toata noaptea, am reusit sa va raspund la comentarii, asadar daca aveati vreo nelamurire, puteti sa aruncati un ochi pe ici, pe colo. Apoi, am reusit chiar sa va si citesc blogurile si daca reusesc sa mai fac inca doua-trei lucruri pe ziua de azi ma declar campioana absoluta.

N-as putea spune ca duc lipsa de inspiratie, insa mi-as dori atat de tare sa scriu articole precum « Let’s talk about broken hearts » si « Game over », insa pentru asta am nevoie de suflet, iar al meu ori nu-i pe-acasa, ori leneveste pe-o canapea (in)comoda ori e putin defect sau gol sau e nimic.

De cateva saptamani bune voiam sa aduc niste nume in discutie, dar n-am apucat.

« Puya, Fizz si Spitalul de Urgenta. » Exact asa arata un drafts in al meu telefon, scris si salvat sa-mi pot aminti despre ce vreau sa vorbesc.

Ce au numele astea in comun ? Sa zicem ca oamenii astia, atat de diferiti intre ei, incearca sa duca un fel de campanie anti fitze si anti chestii de cacat de la noi din tara.

Fizz, autobotezat Bob Taylor, cic-ar duce, culmea ironiei, o campanie anti fitze. Tocmai el, intruchiparea snobismului, regele blanurilor nesimtit de scumpe si nesimtit de ridicole… Nu va pot da detalii, nu le-am retinut, stiu doar ca mi-a fost dat sa-l ascult pe omu’ asta la Rai da’ buni si mi se pare asa o idiotenie ca tocmai Fizz sa initieze o campanie anti fitze. E ca si cum as initia eu o campanie anti Feti Frumosi, zau asa.

Spitalul de Urgenta are un nou album, intitulat F.P.S. (adica Fondul Proprietatii de Stat, First Person Shooter sau Fotbal, Politica si Sex) si banuiesc ca vor sa loveasca acolo unde doare, nu stiu insa daca toata chestia asta va avea si efect.

Tot la capitolul de lovit unde doare il avem astazi pe mult-prea-stimatul Puya (fanii sa n-arunce cu rosii-n mine, iar aia de is anti Puya sa se-abtina din a-l huidui). Acum, incercati sa intelegeti ca n-am nimic cu omu’ asta, cred doar ca e putin semi-analfabet, ah, ooops, ok, nu-tocmai-trecut-prin-bancile-scolii. Ii ascultam piesele inainte? Banuiesc ca da. I le ascult acum? Cu siguranta, da. Tocmai despre ultimele lui piese,  « Undeva-n Balcani » si  « Change » vreau sa vorbim astazi. Eu stiu ca versurile pieselor lui reflecta realitatea din Romania. Eu stiu ca ritmul e ametitor si stiu ca daca piesele astea ar fi fost cantate de Paula Seling, pe ritm de blues, n-ar fi auzit nimeni de ele. Mai stiu insa ca multi nu vad dincolo de mesaj, ci se rezuma la « Ba, ai piesa aia noua a lu’ Puya ? Marfa, ba, sa mi-o dai si mie sa mi-o pun pe telefon. » Ah, si mai stiu ceva : piesele astea au succes in mod special, culmea, tocmai la oamenii pe care versurile ii critica. E drept, si eu ascult Puya si asculta si Ada si uite ca nici una din noi nu e o pitzipoanca superficiala, da’ raman si eu putin uimita sa vad toti cocalarii care au ringtone la telefon tocmai piesa care arunca cu noroi in ei, raman si eu putin stupefiata ca in club, tocmai pitzipoancele pe care Puya le ataca, tocmai ele se rup pe mese pe melodiile astea, raman putin pe ganduri cand aud la o femeie de 38 de ani melodia asta pe telefon, aceeasi femeie care se uita la Acces direct, la un nou scandal intre Nikita si Naomi sau Senzual si Zavoranu. Felicitari, Puya, acest Dan Diaconescu Jr. al Romaniei care reuseste sa faca bani din prostia altora. Sunt sigura ca Puya avea un mesaj de transmis, insa el nu a ajuns la cine trebuie si in modul in care trebuie… Totusi, sa nu-l compatimim, el a mizat clar pe comercialul din piesele astea, probabil mai mult decat pe mesaj. Asta opus celor de la Parazitii, pe care se gasesc totusi unii (care n-au absolut nicio treaba cu tot ceea ce Parazitii reprezinta) sa ii asculte doar pentru ca, in viziunea lor, e cool sa asculti Parazitii, probabil datorita etichetei de interzis minorilor sub 18 ani.

Despre pitzipoance, cocalari, pseudovedete si alte rahaturi nulitati care se perinda la televizor nici nu vreau sa mai vorbesc. Am inceput sa ma obisnuiesc cu ei si sa nu ma mai minunez de prostie. Pur si simplu sunt mult mai multi decat mine ca sa ii pot da fiecaruia peste bot si sa-l trimit la spalat toalete. Se vor duce singuri sau ii va conduce destinul, intr-un final.

Chiar crezi ca you can change the world? Think again, my friend.

Change the world, my ass!

What goes around comes all the way back around?!

Am incetat de mult timp sa cred in existenta unui echilibru intre bine si rau, am incetat sa cred in acel « Binele invinge. » si in faptul ca oamenilor buni li se mai intampla si lucruri bune. Asa cum am incetat si sa cred in faptul ca viata se va razbuna, pentru tine … la ce folos, daca va fi prea tarziu si daca nu va mai avea nicio insemnatate ? Ma intreb daca s-ar simti cineva razbunat acum, pe mine, dac-ar sti ca viata s-a cacat in gusturile mele de consumatoare de basme cu happy end.

Ciudat, insa, … am incetat sa cred in toate lucrurile astea dar n-am incetat sa plac basmele.

„Povestile-s triste si dor…”

In leapsa primita de la Maya trebuia sa precizez care este, din punctul meu de vedere, persoana cea mai periculoasa. Am spus:  « Persoana care tine in maini sentimentele mele, persoana care ar avea puterea sa imi franga inima…», indiferent daca ar face-o voluntar sau involuntar.

Nu ma tem de moarte. Indiferent daca ea ar fi dureroasa sau nu. Ma tem insa de un handicap sau de o condamnare la suferinta fizica pe viata. Nu ma tem de catastrofe naturale, cutremure. Ma tem, probabil, de Dumnezeu.

Nu ma tem de un om cu un pistol in mana, ci de omul in mainile caruia sta fericirea mea. Si ma tem, poate, de mine si de dragoste. De mine, pentru ca am un instinct de autodistrugere. De dragoste, pentru ca as deveni un calvar de femeie, sufocanta poate, geloasa cu siguranta, posesiva probabil. As incerca sa imi reprim orice urma din combinatia eu-cicalitoare, eu-excesiv de iubareata, eu-suspicioasa, eu-ingrijorata, eu-cea cu teama de a nu fi ranita si astfel nu as mai fi eu, dar nu pot speria acele maini, pentru ca  se spune ca cele mai frumoase haine pentru o femeie sunt mainile unui barbat care o iubeste. Si mie-mi place sa am haine frumoase…

Eu ma tem de mine. Tu de ce te temi ?

I NEED to grow up.

Peste o luna si-mai-mult-de-juma’ eu si curu’ funduletu’ meu implinim 20 de ani. Evident, va anunt din timp, ca sa puneti bani deoparte pentru cadou.

Daca acum ceva timp, va spuneam ca ma simt incoltita de prefixul asta, mentionand : Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura.…acum am inceput sa-l accept, problema e doar aceea ca nu il cam prea iau ca atare. Lucrurile chiar au luat o intorsatura ciudata si acum, sunt momente in care-mi doresc ca de ziua mea, prefixul « 2-» sa-mi aduca ceva mai multa intelepciune, un simt al responsabilitatii, sa-mi ia din puerilitate si naivitate, sa ma pregateasca pentru lovituri, sa nu-mi zdrobeasca insa entuziasmul, sa ma lase totusi sa ma bucur de lucrurile marunte (asta se traduce printr-un singur cuvant : cercei  ) dar sa ma infiga tare de tot cu picioarele pe pamant si sa imi dea voie sa plutesc printre norisori pufosi doar atunci cand e cazul.

Marea problema insa e ca nu ma pot schimba. E exact ca-n zilele de duminica, atunci cand iti spui « De maine voi slabi ! » insa iti incepi ziua de luni tocmai cu un baton de ciocolata. Vointa ai, iti urasti kilogramele-n plus pe care le vezi zilnic in oglinda, iti faci abonament la sala, iti cumperi apa plata si lamai, iti umpli frigiderul cu carne slaba si legume dar…pur si simplu nu reusesti sa scapi de dependenta de batonul ala afurisit de ciocolata.

Eu cum dracu’ fac sa ma maturizez ? Nu ma mai plac asa, pentru ca nu mai sunt nici copilul simpatic c-un zambet tamp pe fata, nici adolescenta-ndragostita, nici vreo studenta eminenta. Sunt undeva pe nicaieri si chiar nu ma mai regasesc in niciun coltisor. Si-i totu-asa trist si urat. Si mai e si toamna.

Fara vlaga. Fara putere. Fara vreun punct de reper. Fara drum. Fara sofer. Doar cu vise. I-re-a-lis-te. Si m-am plictisit asa.

Utopie.

In articolul sau, intitulat “Totul mai simplu”, Ionut a pus intrebarea “Ce ar fi daca tot ce e complicat s-ar reduce la ceva foarte simplu?”. Iertat fie-mi pacatul, insa iti voi fura miseleste intrebarea.

Florin Puscas a dat un raspuns pe care probabil 60% dintre voi l-ati fi dat, si anume „Probabil viata ar deveni foarte plictisitoare…”. Si zau, nu stiu de unde va vine raspunsul asta. De ce trebuie sa vedeti lucrurile asa?

Daca lucrurile ar fi mai simple, s-ar gasi tratament impotriva virusului HIV.

Daca lucrurile ar fi mai simple, psihoterapeutii si-ar pierde slujbele.

Daca lucrurile ar fi mai simple, nu ne-ar speria factura de la gaz.

Daca lucrurile ar fi mai simple, am fi mai calmi, mai relaxati, mai buni, am fi fericiti, nu am mai suferi, nu am mai plange decat de bucurie, poate nu am mai urî, poate Base si ai lui n-ar mai putea fura, poate natura n-ar mai fi poluata, poate Lady Gaga nu ar mai purta tinute daunatoare globului ocular, poate vanzatoarea de la Tina R nu ar mai fi indolenta, poate mama nu m-ar mai certa atat de des, poate prietenele mele ar zambi mai des si poate eu…poate eu as scrie mai frumos colorat, in explozii de roz, galben, fucsia si mov.

Dar hei, cat de mega-extra-ultra utopic e asta?!

Simple, but complicated.

Avertisment! Postul poate contine urme de arahide melodrama. Se recomanda consumul cu moderatie de catre barbati si consum in exces de catre muieri.

Imi scria Ada intr-un comentariu ca “Viata-i simpla in general, noi, oamenii, ne-o complicam!”. Mi-ar placea sa merg mai departe de atat, sa spun ca noi, femeile, o complicam.

Am fost cititoare de Cool Girl. (Hei, nu rade, pur si simplu s-a intamplat sa am si eu 14 ani, da?) Am gasit intrebari de genul „Daca ma masturbez cu dusul, pot ramane insarcinata?”. Am citit articole de genul „6 semne ca te place”, „Greseli de evitat intr-o relatie” si am salivat dupa baietii hot din revista.

Am fost cititoare Cosmopolitan. Am citit „10 semne-cheie ale iubirii ce-ti poarta”, „Kama Sutra la apa”, ponturi pentru un blow job reusit, povesti despre lesbiene, povesti despre amante.

Ma uit la „Termenii motorului de cautare” si parca vad dincolo de monitor femei frustrate, suferinde sau indragostite, fericite sau in cautarea fericirii, femei carora le lipseste increderea in sine, femei nesigure, femei triste.

Femeile astea cauta pe net sau in reviste lucruri pe care eu una am realizat ca trebuie sa le gasesc in mine. In mine si atat, nici macar in sfaturile pe care le primesc de la prietene. Sunt sigura ca viata mea ar fi mizerabila fara ele si fara sfaturile lor. Le ascult sfaturile, le apreciez insa de cele mai multe ori nu le pun in practica pentru ca ma incapatanez sa rezolv lucrurile in felul meu. Si gresesc deseori. Dar sunt alegerile mele, greselile mele. Fac ceea ce simt, fac ceea ce cred eu ca e bine pentru mine, actionez asa cum imi doresc eu. Si cad. Si doare. Si ma ridic. Si merg mai departe. Si ma bucur daca ele sunt acolo, langa mine, tinandu-ma de mana sau oferindu-mi un umar pe care sa plang.

Cel mai prost sfat pe care pot sa vi-l dau e sa faceti ceea ce simtiti. Pentru ca de multe ori asta va fi calea gresita. Pentru ca de multe ori o sa riscati si o sa pierdeti. Pentru ca de multe ori o sa fiti dezamagite sau ranite. Insa in nici un caz nu veti afla cum sa il cuceriti pe barbatul scorpion si nici cum iubeste el din Cosmo sau de pe sitepentrufemeifrustrate.com. Si nici din sfaturile, desi bine intentionate, ale prietenilor. Ci doar fiind acolo, traind, simtind. Riscand. Gresind. Luand-o de la capat. Cazand. Incercand. Iar si iar. Pana cand cadeti late. De la orgasme multiple, gagicilor!

“So many roads. So many detours. So many choices. So many mistakes.”

*

“When real people fall down in life, they get right back up and keep walking.”

Absolut nimic.

Atentie, zic, acest post contine cantitati impresionabile de absolut nimic. Decat sa ma-njuri, mai bine icsuletz dreapta-sus.

Voiam (si din pacate pentru voi, inca vreau) sa ma plang asa cum am facut-o si in articolul “Un ceva, un cineva” ca sunt un om fara pic-gram-dram de ambitie. Ambitie care mi-ar folosi ea la ceva, spre exemplu in VIATA, băi. Mi-am pierdut-o undeva pe drum, a inceput undeva la 15 ani si s-a dus treptat pe la 17. Ca si cum as fi avut o punga sparta si mi-a cazut din ea cate-un pic, cate-un pic. Si-am ramas fara nimic.

Ideea e ca pan’ intr-a 8-a (clasa a..) competitia n-a fost dura pen’ca,competitorii nu erau greu de-nvins. Si-apoi…bunicul meu avea grija sa ma tina mereu in priza, sa ma traga de urechi cand o luam razna, sa ma ajute sa ma tin sus-sus. Mnoh, ideea e ca am picat fain-frumos in picaj-deraiaj-dracu’ sa-l ia de cuvant ca nu-l stiu. Si-am ramas acolo, nu doar pe plan profesional (fâs!) ci pe toate planurile ceresti si pamantesti.

Dupa cum spuneam, sunt un ceva confuz, lenes ; sunt un cineva fara motivatie, fara scop ; mai pă romaneles, nu ma motiveaza absolut nimic sa fac absolut nimic.

Tre’ sa-nvat ? Da’ de ce ? (Pentru ca o sa ajungi maturatoare de strazi. / Hai nu zau !)

Tre’ sa slabesc ? Da’ de ce ? (Pen’ca o s-ajungi obeza.)

Tre’ sa-nvat sa gatesc ? Da’ de ce ? (Pen’ca altfel o sa ajungi obeza.)

Zic ca tre’ sa-nchei, sa nu o mai lalai, sa nu mai consum hartie virtuala degeaba. Mnoh, ambitie nu au la Meli Melo, doar margele colorate si-astea nu m-ajuta. Si stiu ca nici voi n-aveti de vanzare, da’ trebuia sa scriu si eu un articol despre nimic.

Vorba lu’ Bendeac, VA PUP, VA IUBESC si VA RESPECT!

Aiaiai!

P.S.: Nu, faptul ca-i dezamagesc pe cei care chiar dau doi bani pe mine si faptul ca singura-mi semnez sentinta catre drept dracu’ NU ma fac sa-mi schimb atitudinea.

De unde, băi?

De unde va luati genti si rochii si margele frumos colorate? De unde va luati jeansi care va fac sa aratati perfect ? De unde va luati pantofi care va fac picioarele lungi si subtiri ? De unde va luati balsam de par care sa va faca parul lung si matasos ? De unde va luati farduri si oje rezistente ?

De unde va luati energia de care aveti nevoie zi de zi pentru a munci, continua, rezista ? De unde va luati rabdarea pe care o folositi la copii plangaciosi si batrani neputinciosi ? De unde va luati puterea de a cara sacose grele cu cadouri si de unde va luati puterea de a trece peste nenorociri ? De unde va luati bucuria din lucrurile mici ? Chiar din lucrurile alea mici ? De unde va luati zambetele strengare ce va apar din senin ? De unde va luati mainile fine a caror mangaiere face sa nu mai doara ? De unde va luati stergator de lacrimi ? De unde va luati datator de viata ? De unde va luati sageti cupidoniene ? De unde va luati hohote de ras si strangeri de mana ?

De unde va luati placintele cu mere si imbratisari calde ?

De unde va hraniti cu dragoste cand sufletul va e amar?

Ca la non stop ii inchis.

Alegeri. Regrete.

Imi pare rau sa vorbesc astazi… despre regrete.

Fie ca e vorba de regretul provocat de faptul ca nu ne-am urmat un vis, ca ne-am jignit partenera, ca ne-am certat cu mama, ca am uitat de ziua celui mai bun prieten, ca am pierdut bani, ca am inselat, ca am mintit, ca nu ne-am bucurat de ceea ce ni s-a oferit, ca nu am apreciat, ca am desconsiderat, ca nu am dat importanta, ca ne-am prefacut a fi imuni, ca nu am aratat ce trebuie sa aratam, toate, absolut toate sunt lucruri care dor. Desi suntem (perfect) constienti in momentul in care le savarsim, urmeaza profundul regret, urmeaza acel « As da timpul inapoi. », urmeaza acel « As vrea sa fie totul altfel. », urmeaza acel « Si nu mai pot face nimic. »

Si e drept ca deseori nici nu incercam sa remediem situatia pentru ca pornim din punctul mort « Oricum nu s-ar schimba nimic. » Si poate deseori asa e. Nu discreditez lasitatea aici, nu incurajez remedierea. Consider insa ca in momentul ala, ar trebui sa gandim de doua ori. Patru. O data cu inima, o data cu creierul. Si repeat. Probabil o vom da oricum in bara. Dar regretul, alaturi de dragoste, minciuna, ura, dezamagire, lacrimi, zambete, priviri, strangeri de mana, inseamna, probabil, viata.

E groaznic sa fii rapus de boli incurabile. Insa e cumplit sa fii rapus de suflet.

*

“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce ai ales.” (Personajul “Oracolul” în “The Matrix Reloaded”, replica gasita aici.)

Flori, fete sau baieti…

Contrar aparentelor, postul meu nu este legat de jocurile copilariei si alte amintiri precum cele din acest post. (Si totusi, care-si aminteste de Sticluta cu otrava, Ratele si vanatorii, Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti, Taranul e pe camp, Trecea un print calare, De-a v-ati ascunselea s.a. ?)

Vorbim astazi insa despre…fete ; si baieti.

Sunt sigura ca daca esti fata, mereu ti-ai spus ca ti-ai fi dorit sa fii baiat ; sau cel putin, ai spus-o macar o data in viata, probabil in zilele alea cu crampe, nervi si dureri de sani. Pentru ca in viziunea ta, e inimaginabil de greu sa fii fata ; ingrijirea pielii, a tenului, a parului, haine, accesorii, pantofi, reguli de asortare/combinare a hainelor, aranjat par, machiat s.a. (c-am obosit) toate fara exceptie iti dau batai de cap ; si spui ca e mult mai simplu sa fii baiat intrucat ei rezolva totul cu un dus, un barbierit, un deodorant si un tricou .

Daca esti baiat, probabil ti-ai dorit sa fii fata in momentul in care ai intampinat probleme cand veni vorba de…bagat vaporu’-n port, vorba reclamei de la Foltene. Pentru ca ai impresia ca e usor sa ai tzatze si cur si ca lumea-ntreaga iti sta la picioare doar pentru simplul fapt ca ai vagin.

Sunt sigura insa ca probleme tehnice intampinam toti, indiferent de sex, rasa, specie. Ma refer la genul de probleme tehnice pe care le avem cand vine vorba de a relationa cu o persoana de sex opus in vederea unor … . Ne facem fel de fel de probleme, fel de fel de griji. Ne punem nenumarate intrebari, incercam sa punctam la capitolul teorie ; ne ajutam de prietenul Google cautand sintagme de genul « cum sa il fac sa… » si aruncam banii pe reviste care ne ajuta cu fel de fel de sfaturi pe care oricum nu le punem in practica.

Sa fii fata nu-i usor. Mai ales acum, cand trebuie sa vinzi sex mai mult ca oricand, mai ales acum cand aspectul fizic a devenit o bariera pe care nu o poti trece fentand, mai ales acum cand nimeni nu are timp si rabdare sa iti vada sufletul din spatele ochelarilor si a aparatului dentar (nu, nu port nici una, nici alta).

Sa fii baiat nu-i usor. Mai ales daca nu te cheama Poponet, mai ales daca nu ai un Bmw, mai ales daca mama si tata nu sunt Mama si Tata.

Ideea insa e sa lasam lamentarile deoparte si in acelasi timp sa renuntam sa credem in sfaturi-minune despre cum sa pui mana pe cum sa agati cum sa faci un tip/o tipa sa te placa. Eu cred ca lucrurile astea vin de la sine. Iar momentele in care tu o vrei, ea nu te vrea sunt doar momente. (Desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, sunt momente urate sau chiar groaznice, in functie de intensitatea sentimentului, in functie de cat de tare e afectat corazonul, si nu orgoliul.)

In mintea fiecaruia se traseaza, probabil, un portret, probabil si fizic, nu doar moral, al EI / LUI. Dar acest portret se destrama cerinta cu cerinta, acea lista imaginara se arunca la gunoi cu fiecare bifat sau cu fiecare icsulet in momentul in care te indragostesti. Pentru ca se-ncapataneaza dragostea asta sa fie precum niste ochelari cu lentile roz. Si pentru ca zice-o vorba din popor ca in momentul in care iubesti o persoana, o accepti cu tot cu defecte. Nu cred insa in ceea ce imi spunea un comentator, si anume ca “Apreciem oamenii pentru calitati. Ii iubim pentru defecte.”. E un “Nu cred” si punct.

Nu am reusit sa fiu fluida in postul asta. Sfidez legile limbii romane, n-am cuprins si incheiere, nu pot aseza cuvintele altfel decat aleatoric in pagina. E genul de scriere pe care nici insusi autorul nu si-o intelege.

Cred ca voiam sa sugerez ca indiferent de cat de greu e sa fii fata sau baiat, indiferent de cat de greu e sa suporti epilatul cu ceara sau cat de greu e sa fii romantic in fata partenerei tale, toate lucrurile astea isi pierd orice urma de valoare in momentul in care intervine sentimentul. Iar teoria despre cum sa cladesti o relatie sau despre cum sa o faci sa mearga e pura teorie in momentul in care practica e cea care te doboara.

Cred ca-mi place sa ma complic, pentru ca marele meu vis e acela de a avea o fetita (si nu, nu un baiat). Asta probabil pentru ca, undeva, in inconstientul/subconstientul meu, imi doresc sa fiu mama pe care eu nu am avut-o. Am fost crescuta 12 ani de bunici si relatia mea cu mama nu e tocmai aceea de bune prietene. Si lucrul asta se vede in fiecare frustrare de a mea, in fiecare modalitate de a-mi rezolva problemele, in fiecare coltisor din mine. Insa, daca te crezi in stare sa imi faci un baietel atat de incredibil de dulce ca cel de mai jos, ma sacrific si ma fac mama de baiat.

Prima imagine e furata de pe trilulilu.ro, a doua am furat-o de pe deviantart.com sau am furat-o de la unul/una din voi. Zau ca nu-mi amintesc.