Un’, doi, trei, la perete stai!

  1. Va amintiti de concursul cu melodii? Hoo, ca nu va pui iara la treaba. Voiam doar sa ii transmit castigatoarei, Eliza, ca intarzii cu provocarea, eu inregistrarea o am facuta, am cea mai groaznica voce (evident), dar ii de format .amr parca (dintr-aia cu el za fon) si tre’ sa fie mp3. Mnoh, ideea e…care stiti cum il transform ?
  2. Escu ma face adolescenta rebela baietoasa. Mnoh, hai ca le accept pe primele doua, da’ baietoasa nu fusei in viata mea. Nici macar intr-una anterioara. Nici cand eram mica. Am fost  un copil cuminte si alintat. Si acum sunt destul de feminina, imi lipsesc doar 10 cm la bust, dar te mai uiti ? Deci baietoasa NU ! A, si m-a mai facut drama queen pentru ca mi-am permis sa-mi vars frustrarile pe blog. (Escule, fii atent, ca-s simpatica, zau, chiar nu-ti raspund ironic, is copil zambaret.) Pe mine varsatu’ frustrarilor pe blog ma ajuta. Ma ajuta sa scriu daca ma doare ceva. Si-apoi… se stie ca scorpioancele au un instinct fantastic de autodistrugere(« Nu stiu daca intr-o viata, lumea ajunge sa faca rau scorpioancei cat apuca sa-si faca ea rau singura. » – sursa aici.). Asadar si prin urmare…Take it or leave it !
  3. Daca tot veni vorba de Escu, tre’ sa-i fac nitica reclama. El are o categorie pe blog legata de filme. Chestia e ca omu’, spre deosebire de mine, are ceva cunostinte legate de nume de actori, regizori si ce mai sunt aia pe acolo de mesteresc la filme. Mnoh, Escu va aduce « Ultimele x filme vizionate. » cu opinii, critici, lamuriri. Eu va pot zice doar de-mi plac ori ba si va pot doar recomanda un film, doua, trei, insa, asa cum era de asteptat, mie-mi plac filmele astea fanteziste, cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene ce traiesc fericiti pan’ la adanci batraneti. Ca sa nu o mai lungesc, eu va recomand un film, doua, voi recomandati-mi noua. Da’ vedeti ca e posibil sa le fi vazut sau sa nu-mi placa, asa ca…vorba aia, ia-ma-ncet ca ametesc !

Va pup, va iubesc si va respect!, vorba lu’ ala micu’ de respira greu.

Anunțuri

Nu sunt « tanti », bă!

Nu ma pot abtine sa nu comentez, desi se presupunea ca-s in concediu de toceala.

Am 19 ani. Auch, mi-a scapat informatia care nu trebuia sa scape. Acum ca ati aflat cati ani am, dati fuguta-n alta parte si-ascultati elucubratiile cuiva mai matur.

Si se face ca anul asta implinesc mirifica varsta de douaj’ de ani. Si pe langa faptul ca io gandesc si ma port si arat de 15 ani (cu exceptia faptului ca copchilele de 15 ani n-au curu’ asa mare) intervine o alta problema, existentiala, de altfel. Ma sperie prefixu’ asta nenorocit, nu pentru ca simt ca imbatranesc, pentru ca eu tot undeva prin perioada pubertatii am ramas (atat fizic, cat si psihic, comportamental si mental). Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura. Asta in conditiile in care de la 13 ani lupt pentru dreptul meu de a fi mai copilaroasa decat prevede legea.

M-am intalnit azi in lift cu un pustiulica de 15 ani. Maxim 17. Si mi-a deschis usa (copil educat, ce-i drept) ca unei tanti, mi-a zis « Buna ziua » sau « La revedere », n-are conteaza, e tot atat ca si cum mi-ar fi zis acest nenorocit « tanti ». Toate astea in conditiile in care eu am un metru si-un zambet. Si o fata de copil inocent (batting eyelashes). Si-atunci am devenit frustrata, plina de ura fata de prefixul « 2 -». Nu mi-l doresc. Imi fura din inocenta (radeti, radeti, fiinte uracioase ce sunteti!). Simt ca nu mai am voie sa ma prostesc. Vad cum se uita colegii aiurea-n tramvai la mine cand ma stramb la profa de conta, de parca as fi venita de pe o alta planeta. Ma inghiontesc colegele cand palavragesc cu tuta mea in timpul cursurilor atat-de-extrem-de-neinteresante. Simt ca nici sa ma distrez parca nu mai am voie asa cum as fi avut la 17, insa n-am apucat sa o fac. In cele doua sau trei zile din an cand arat bine aud claxoanele taximetristilor de 30 de ani, nu fluieraturile baietilor de 18 ani. Si atunci ma simt cu adevarat expirata. Si-mi vreau anii inapoi.

Si-apoi vin si regretele. Regret ca nu m-am distrat la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca sunt incredibile betiile de la 17 ani. Regret ca nu m-am indragostit la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca e de poveste iubirea pe care-o traiesti la 17 ani. Pentru ca in mod clar intr-un fel iubesti la 17 ani si in cu totul alt fel la 27. Si timpul nu-l pot da inapoi.

Si nu ma pot bucura nici de varsta de 20 de ani atata timp cat nu o vreau. Pentru ca simt ca ma sufoca, imi suprima libertatea de a fi eu, copilul nebun si naiv care vrea sa danseze pe strada fara sa fie privit ciudat, care vrea sa se strambe la profi exact asa ca-n clasa-ntai, care vrea sa puna piedica colegului dragut din clasa vecina, care vrea sa simta emotia primului sarut cu el si fluturasi in stomac exact asa cum a simtit si in urma cu 5 ani, cand era chiar si-n acte…un copil.

Doza de miserupism.

Poate mi-s io lovita la cap, e foarte probabil, dar eu am un mare defect: nu prea pot fi nesimtita. Da, E defect. Si cand eram mica ma uitam la copiii needucati, la copiii care isi suparau parintii pentru ca nu invatau si luau note mici la scoala. Niciodata n-am inteles cum poti sa fii atat de pasiv si sa ti se rupa de faptul ca pe ai tai ii doare inima ca Gigel, fiu’ lu’ vecina de la 3, are numai note de 9 si 10 iar tu, tu de abia scoti un amarat de 5 sa treci clasa. Daca-l scoti si p’ăla. Pe bune ca nu-nteleg. Si-apoi mai sunt toti copiii astia care fac fel de fel de tampenii. Fete care raman insarcinate la 15 ani, baieti care fura (din casa parintilor sau din casa altora), adolescenti care se drogheaza, care beau de sting. Sau copii din astia de bani gata care au lumea la picioare insa nu se straduiesc sa scoata o nota buna la scoala drept rasplata pentru parinti. Nimic, dom’le. Da’ parintii-i iarta. Si eu imi fac atatea griji si-mi vine sa m-arunc de la etajul 113.

Care dispui de miserupism sa-mi dai si mie ? Platesc scump, promit.

…………………………………………………………………………………………………………

De ce lacrimile mele nu sunt suficiente ?

Cenusareasa, caut Fat Frumos.

Inca de la inceput tin sa va avertizez ca articolul se voia a fi (adicatelea aveam neste idei pe care nu le-am pus in practica) pe atat de gresit pe cat este si titlul. Cenusareasa avea un print, nu un Fat Frumos, iar  Fat Frumos avea o Ileana Cosanzeana, nu o Cenusareasa. Poate pentru ca am citit prea multe basme cand eram mica, poate pentru ca m-am uitat la prea multe telenovele in pubertate, poate pentru ca m-am uitat la prea multe filme cu happy end in adolescenta ma incapatanam/ incapatanez sa cred ca orice Romeo are Julieta lui si ca orice Cenusareasa are un print pus deoparte care ca veni sa o salveze si sa o transforme in printesa lui. Si totusi…

Despre iubire…vorbit-au poetii, cantat-au muzicienii, grait-au actorii, simtit-o-au muritorii de rand. E iubirea cel mai inaltator lucru? Suna intr-adevar siropos dar poate chiar o fi…Eu… eu nu stiu, eu nu vad, eu nu simt… Cred insa ca in sufletul oricarei persoane, fie ea cat de dura, exista speranta ca intr-o zi isi va intalni acel… suflet-pereche. Nu stiu cat de complicati sau cat de ne-complicati sunt barbatii atunci cand vine vorba despre lucrurile pe care si le doresc de la femeia cu care isi vor imparti restul zilelor (sau macar o parte din acest rest al zilelelor), insa cu siguranta femeile au un fel de sablon al barbatului perfect : sa fie inalt, sa fie bine-facut, sa aiba ochii cacanii in dungi, sa aiba parul negru ca abanosul (abanosul e negru ?), sa aiba una-doua-trei facultati, sa provina dintr-o familie cu sange albastru sau  daca nu, macar sa fie fotbalist si sa-l cheme Mutu. Insa toate aceste cerinte care se vor a fi bifate pentru a merge mai departe dispar, se risipesc in momentul in care te indragostesti de cineva si incepi sa il iubesti pentru ceea ce e, incepi sa il iubesti inclusiv pentru ca uita mereu capacul de la toaleta ridicat, incepi sa il iubesti chiar daca are nevoie de trei zile sa duca gunoiul, incepi sa il iubesti chiar daca vine seara acasa tarziu de la meciurile de fotbal, incepi sa il iubesti chiar daca… are defecte. El te accepta pe tine cu cele 7 kilograme in plus, te accepta cu toanele tale, te accepta cu tot cu zilele alea din luna, te accepta desi il cicalesti, singura problema ar fi ca el nu intelege ca faci asta pentru ca esti geloasa si posesiva doar pen’ca il iubesti al dracu’ de mult.

In cadrul seminarului de Pedagogie doamna profesoara Dana Popa ne-a prezentat un slide legat de…povestea unei „bucatele-lipsa”. Va invit sa urmariti povestea si de abia apoi sa cititi randurile de mai jos.

Majoritatea femeilor nemaritate care se apropie cu pasi repezi de varsta de 30 ani (dar nu numai) incep sa strabata galaxia in lung si-n lat in cautarea LUI. Doar ca dragostea nu vine atunci cand tu pocnesti din degete. Dragostea nu vine atunci cand ai tu cel mai mult nevoie de cineva alaturi de tine. Dragostea nu vine atunci cand ai tu chef de-ndragosteala. Stiu ca-i ciudat, si mie-mi e greu sa-nteleg, dar cica asa ar cam fi. Insa continuam sa cautam, sa ne dorim, sa visam. Ne vedem ca fiind o…bucatica lipsa a cuiva, ne vedem ca fiind o parte dintr-un intreg si asteptam cealalta parte care sa ne ajute sa completam intregul. Ca si bucatica-lipsa din slide, cautam , incercam, ne infrumusetam in speranta de a atrage, ne implicam in relatii pe care ajungem sa le regretam mai tarziu, sarutam multi broscoi doar-doar o aparea Prince Charming al nost’.

Nu toti avem insa norocul ca in viata noastra sa apara un BIG O (doamnelor, nu ma refer le ACEL Big O, ci la Big O-ul din slide) care sa ne traga de manecuta si sa ne spuna ca noi nu trebuie sa fim completarea altcuiva. Avand vointa, putem schimba orice, chiar si ideile noastre preconcepute, fie ele despre viata, iubire, oameni sau chiar despre noi.

Putem fi noi insine un intreg caruia sa nu ii lipseasca ceva anume, care sa nu caute in viata pe cineva care sau pe care sa il completeze. Putem gasi pe cineva asemeni noua sau total opus cu care sa reusim insa sa convietuim si sa avem o relatie frumoasa. Fiti voi un tot unitar si cautati pe cineva care fie si el la randu-i un intreg si care sa va stea alaturi.

Toate astea cu riscul de a fi dezamagiti. Pentru ca pare-se ca dragostea nu e ca in basme sau ca in telenovele, in dragoste exista riscul sa fii dezamagit, sa suferi, sa versi lacrimi, sa te doara. Exista riscul ca celalalt  sa te insele, sa te paraseasca, sa isi doreasca altceva, sa isi schimbe sentimentele. Dar zis-au cei ce-au iubit ca indiferent de pretul pe care trebuie sa il platesti pentru ca ai avut dreptul la fericire, iubirea merita totul.

{Later edit: Haaa, nu sunt singura cu Feti Frumosi in tartacutza. Recomand „As vrea si eu un Fat Frumos pe care sa-l iubesc”, articol de pe defete.wordpress.com}

Sweet memories and delightful tomorrows…

Daca m-ar intreba cineva ce imi doresc eu cel mai mult si mai mult si mai mult pe lumea asta, nu ii voi raspunde ca imi doresc sa fiu sanatoasa sau ca imi doresc un Fat Frumos sau ca imi doresc o fetita minunata sau bani. Cel mai mult si mai mult pe lumea asta imi doresc sa…am 4 ani…vesnic…pururea. A fost cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Am avut norocul ca ai mei sa ma dea la gaganitza numa’ la 5 ani. Asadar stateam cat era ziulica de lunga acasa. Ma jucam cu fetele, ma jucam cu cateii si pisicile, ma plimbam cu bicicleta mea rosie sau cu carutul cu papusele ; bunicul meu imi cumparase si o…motoreta pentru copii, formidabila era, dom’le. Tot bunicul meu imi cumpara zilnic fel de fel de dulciuri si de minunatii. Aveam cele mai frumoase rochite si cei mai dragutzi pantofiori. Ai mei aveau o firma si eu le furam angajatelor rujurile din geanta si ma mazgaleam toata pe fata. Ii furam mamei pantofii cu toc si ma plimbam prin curte. Hehe, ce vremuri. Apoi a venit timpul sa merg la gradinita. In prima zi de gradinita am plans de numa’ pentru ca eu voiam acasa. Cred ca presimteam eu ca la gradinita voi avea parte de baietei care aveau sa ma traga de par, sa imi fure creionul preferat si de baietei care…aveau sa imi provoace aparitia fluturasilor in stomac. Doar ca ala micu’ de-mi facea inima sa tresalte a facut pe el la gradi si de atunci mi s-a dus indragosteala.

Am facut clasele I-VIII la tara. Contrar asteptarilor voastre, la scoala mea de la tara a trebuit sa invat mult mai mult pentru un 9 decat o faceam in grandiosul Colegiu de Informatica. Si la scoala aia, de la tara, am cunoscut oameni care au lasat asupra mea o amprenta mult mai puternica decat au lasat-o oamenii de la oras. Imi e dor de mine, eleva dintr-a cincea, care mergea cu mandrie la olimpiadele de romana si care se visa profesoara de romana sau de mine, eleva dintr-a saptea, recent indragostita, dar aceeasi eleva silitoare. Am dat astazi din greseala de carnetul meu de note din gimnaziu. Cu riscul de a mi se da in cap cu faptul ca « Da, dar ai fost totusi la o scoala de la tara ! » va spun ca am avut patru medii semestriale de 8 (date de cele mai ale naibii profe din scoala), in rest doar 9 si 10. ( I-am spus asta bunicului meu. Am incercat sa ii explic ca nu a fost doar vina mea ca la liceu notele si interesul pentru scoala mi-au scazut.) Nu de mult, am dat peste o cutie de amintiri in care am gasit niste biletele pe care colegii mei din gimnaziu mi le trimiteau in perioada in care stateam acasa pe motiv de varsat de vant. Desi nu am fost niciodata un om care sa le permita tuturor sa intre in viata lui, sa ii fie aproape, toti colegii imi ziceau ca imi duc dorul, ca imi simt lipsa. Nu se compara momentele pe care le-am petrecut alaturi de colegii din gimnaziu cu cele petrecute la liceu. (Nu invinovatesc pe nimeni, daca ar fi sa o fac, ar trebui sa ma invinovatesc probabil mai intai pe mine, apoi pe ceilalti. )

Ascult melodii vechi, din 2003, 2004. Imi amintesc de perioada aia, imi amintesc de prietenii de atunci. A fost, de departe, cea mai frumoasa perioada a vietii mele.

De mici ne dorim insa sa crestem cat mai repede pentru ca vrem sa fim liceeni, studenti, mame si tati, bunici. Cea mai mare greseala a unui copil e sa viseze in naivitatea lui la momentele astea. Liceul m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul, facultatea m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul si liceul la un loc. Daca la liceu pur si simplu unele lucruri nu au fost sa fie, la facultate ma asteptam sa fie distractia aia mare, nebunia de la 20 de ani despre care toti studentii vorbesc. Eh, deocamdata nu s-a dezlantuit nebunia si cred ca nici nu se va dezlantui. Si de-asta-mi vine mie dupa o zi lunga la facultate sa imi iau catrafusele, sa ma urc in autobuz si sa merg la tara, la bunici. Acolo e lumea mea. Acolo am invatat sa fiu un om bun, cinstit, care stie ce e ala bun simt, dar care stie totodata sa apere ce-i al lui. Taranii nu sunt asa cum ii catalogati voi, orasenii. Cel putin, nu toti. Singurul lucru pe care il regret pentru ca am crescut la tara e ca din aceasta cauza sunt un om naiv. Naiv, nu prost. Ma uit la copiii de acum, de 13-14 ani. Coplesiti de febra internetului si a indragostelii precoce, uita de copilarie. Dorind sa faca senzatie si sa demonstreze « cine-i sefu’ » devin nerespectuosi, vorbesc tare-n autobuz, tipa, se bat, se imping, de parca jungla-i a doua lor casa. Dati vina pe violenta de la televizor, pe faptul ca parintii lucreaza 12 ore pe zi si nu mai au timp sa isi educe odraslele, dati vina pe ce vreti voi dar stiti ca dreptate avea Leasa Dragos cand spunea « Dar copiii de azi parca-s mult mai tristi ca noi. ».

Vreau sa am 4 ani ? Da, dar vreau sa am 4 ani in anul 1993, nu in 2009. Pentru ca…parca era mai frumos atunci. Cred ca si soarele stralucea mai frumos si pasarelele era mai voioase si cerul mai senin si oamenii mai veseli.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Imi aduc aminte cu placere. Si mi-e dor. Ma cuprinde nostalgia. Si-mi vreau clipele ‘napoi.

Playing_In_The_Street_by_WatashiwaKOdesu

{Sursa imaginii: deviantart.com}