Oameni mici in pozitii mari

Ce se intampla atunci cand pui intr-o pozitie un om fara experienta si/sau incapabil? Postul asta este despre politica si job, in general. Despre Dancila si sefa ANAF (Mihaela Triculescu) si despre oameni mici pusi in pozitii mari. Continuă lectura

Reclame

Dream big and work smart!

Nu stiu cum stati voi cu ambitia si cu motivatia, da’ eu am avut nevoie de un om sa ma impinga de la spate sa-mi misc curu’ de pe canapea. Pățăști, stabilisem ca nu-s perfecta, am si eu rahaturile mele.

Doar ca de atat a fost nevoie.. de un impins de la spate, de ridicat curu’ de pe canapea si de vointa de a face mai mult decat job-casa.

Sunt inca la stadiul de pasi mici, dar am cunoscut oameni care imi dau stari misto si/sau de la care invat chestii asa faine, m-am bagat intr-un proiect de voluntariat din care simt ca mai mult primesc decat dau, toate insa is lucruri care imi dau o stare de bine si ma fac sa ma iubesc olecutica mai mult… Pentru ca, fara urma de ingamfare, constientizez si eu ca-s un om mai fain decat credeam, indiferent de cat de mic e aportul meu la a-i ajuta pe altii.

Habar n-avem noi, oamenii, cat de mult inseamna chiar si lucrurile mici: fie ca donezi tu 10 lei si putin cu putin se face mult si face bine!, fie ca arunci o jignire necontrolata care face atat de mult rau…

Nu sunt in nicio postura de a tine cuiva morala, nu-s nici eu acolo unde as vrea sa fiu daca n-as mai fi asa o putoare (inca procrastinez si inca nu m-am apucat de facut miscare si inca nu m-am lasat de fumat), da’ stiti ce? Voiam doar sa va incurajez… caci puteti mai mult si lucrurile astea, chiar si ele mici, va pot face atata bine si va pot aduce atata implinire incat… daca aveati nevoie de un impins de la spate, considerati asta un semn.

Habar n-aveti cat sunteti de norocosi sau habar n-aveti cat de mult ar trebui sa va apreciati eforturile si reusitele… si habar n-aveti ce oameni (si mai) faini puteti fi si cat de mult puteti sa va cresteti singuri increderea in sine si iubirea fata de voi insiva. Ii nevoie doar sa va ridicati fundu’ de pe canapea… Va zice una care, pana nu demult, numa’ acolo si-l tinea…

De la inceputul anului, am inceput sa lucrez la si pentru dezvoltarea mea, pasii sunt mici, nu-i insa usor deloc, insa atunci cand iti vezi evolutia si reusitele, sentimentul de multumire e absolut minunat.

Inca fac greseli prostesti, inca mai am de reparat, dar is mandra de felul in care (inca mai) cresc si-mi place si mai mult de omul care devin…

Nu va plafonati! Nu va resemnati! Suntem cam singurii responsabili de cat de frumoasa ne facem viata si de cat de faini devenim ca oameni.

Si-atunci, de ce ne-am pune oprelisti singuri?!

Tu ce bunic ai de convins?

Bunicul meu era simpatizant PSD. Si se uita la Antena 3. De-ar fi fost astea cele mai mari greseli ale lui in viata…

Avea doar 10 clase (sau 8?), insa stia foarte bine istorie, avea cultura generala si – desi a venit in Brasov doar cu hainele de pe el – a reusit sa isi construiasca o afacere (cinstita) care in ~‘90-‘94 i-a adus o caruta de bani, inclusiv din exporturi. Ii mergea omului mintea.

In curtea noastra veneau oameni cu pozitii importante, insa bunicul meu n-avea nicio problema in “a duce” o discutie cu ei pe diverse subiecte: politica, istorie, economie.

Datorita bunicului meu, am avut o copilarie foarte frumoasa. Ma rasfata, insa era si sever cu mine. Ii datorez lui o mare parte din omul care am devenit azi.

Cred ca atunci cand candidase Iohannis pentru presedintie, am avut o discutie in contradictoriu cu el legata de politica.

Cumva, cred ca PSD era partidul in care bunicul meu se regasea.

Bunicul meu nu mai e. Daca ar mai fi trait, cred insa ca ar fi fost suficient de inteligent incat sa vada adevarul legat de PSD. Eu asa sper.

Si daca nu, m-as fi certat cu el (era si asta un mod de-al nostru de a comunica) mai aprig din cauza PSD-ului decat din cauza amantei lui (don’t judge, cica dragostea n-are varsta).

Cred ca m-as fi simtit cu adevarat invinsa daca bunicul meu n-ar fi inteles argumentele mele impotriva PSD.

Dar eu nu mai am cum sa aflu… caci bunicul meu nu mai e…

Tu ce bunic ai de convins? Poti, te rog, s-o faci si pentru mine?

Cand sufletul doare…

Pentru ca nu simtim ca facem suficient. Pentru ca nu simtim implinire. Nici macar liniste nu mai simtim, pentru ca e mult prea multa incarcatura emotionala.

Nu mai simtim fericire si pace.

Sunt atat de multi oameni tristi. Unii isi poarta tristetea pe chip – ii vezi pe strada si recunosti chipuri mohorate ducand poveri. Altii isi poarta tristetea in suflet in timp ce fatza le zambeste fals si amar.

Sunt atat de multi oameni singuri, fie ei single sau in relatii (aici e si mai trist).

Nu mai avem timp si rabdare sa cunoastem oamenii de langa noi. Construim ziduri pentru ca am mai fost raniti si stim cum e. Nu mai vrem sa simtim sentimentul ala. Nu mai avem timp si rabdare sa ascultam tristetea celor din jur. Sa incercam sa ii intelegem si sa le aratam partea frumoasa a vietii.

Nu mai avem rabdare sa asteptam lucrurile frumoase. Vrem acum, aici. Nu mai avem rabdare si ne enervam prea repede.

Nu mai avem disponibilitatea sa spunem lucruri frumoase. Nu mai stim sa fim empatici si nici sa ne oferim in mod real sprijinul.

7 munti si 7 mari si luna si stelele nu ne-ar aduce fericirea. Pentru ca ne trebuie mai mult, si mai mult pentru a ne simti fericiti.

Nu ne mai bucura oamenii, un ciripit de pasarele, mirosul unei flori.

Ne dezumanizam. Cerem din ce in ce mai mult de la noi si de la altii. Si niciodata nu e suficient.

Luptam prea mult pentru lucruri care, in final, nu conteaza si prea putin pentru ce e cu adevarat important.

Renuntam usor. Nu mai avem satisfactia reusitei cand drumul a fost greu – pentru ca noi nu mai alegem drumul ala greu.

Facem prea putine lucruri pentru noi si prea multe pentru a starni invidia altora. Avem nevoie de prea multe confirmari pentru ca nu putem sa ni le dam singuri. Pentru ca nu ne iubim si nu ne apreciem suficient pe noi insine.

Nu ne mai uitam in sufletele oamenilor. Pentru ca nu mai avem timp, chef, stare si pentru ca nu ne mai pasa. Ne-ntrebam prea mult noua ce ne iese si prea putin ce-am avea de pierdut daca… daca investim in oameni, daca ne-am arata curiozitatea si disponibilitatea de a vedea ce e dincolo de zid. Ce il framanta pe cel de langa noi. Pentru ce visuri lupta. La ce visuri a renuntat. Ce il face fericit. Ce il enerveaza la culme. La ce spera. La ce a incetat sa mai spere.

Traim haotic, iubim putin si nu prea mai suntem fericiti.

Si ma-ntreb: cum iti aduci parti de suflet inapoi? How do we „unfuck ourselves and be who we were before all that stuff happened that dimmed our fucking sparkle”?

Combinatia de barbat fatal

Cand eram mai mica, toate matusicile imi spuneau sa-mi iau un barbat frumos si cu bani. De parca asta ar rezolva problemele Universului.

Si eu le spuneam ca nu vreau nici frumos, nici cu bani – ci tre’ sa-mi placa mie (fizic) si sa fie destept – ca bani facem impreuna.

Asa gandesc si acum. Poate de asta si desconsider femeile care profita financiar de barbati. Sau care-si vad salvarea financiara in ei.

Tre’ sa fie destept? Musai! Altfel, ce dracu’ sa si vorbim in 50 ani de casnicie? 😀

Tre’ sa aiba (multi) bani? Hell no. M-as simti aproape ca atunci cand el e mai bine pensat sau mai bine epilat decat mine.

Totodata, ma zgarie pe creier acest “Nu intra in viata unei femei daca nu esti in stare sa o faci fericita.” Sau “Gaseste-ti pe cineva care sa te faca fericit”.

Nu merge asa. Daca tu nu esti fericit, un partener nu iti va aduce fericirea. Cel putin, nu pe termen lung. Apoi, nu-ti pune fericirea in mainile altcuiva. Pentru ca atunci cand ei pleaca, ramai cu nimic.

Pe la 20 si putini de ani, imi doream sa ma indragostesc de cineva care sa se indragosteasca si el de mine. Si viata a fost ironica: mi-a dat ce mi-am dorit. Doar ca eu nu stiam ca asta nu e suficient.

Dupa ce mi-am invatat lectiile, printre lucrurile pe care mi le doresc musai  de la o relatie au urcat imediat comunicarea si sinceritatea.

Indiferent de ce atractie sexuala si pasiune si iubire ar exista, daca nu exista o comunicare sincera ca fundament al relatiei, ea se va darama ca o casa careia incerci sa ii construiesti 7 etaje si sa o impopotonezi, dar careia ai omis sa ii torni o fundatie solida.

Prietenele mele fac si acu’ misto de mine pentru ca POATEEEEE SE FACEAAAA caaaa – atunci cand cunosteam un tip nou – verificam ce note luase la BAC. (Si ai dracu’ astia de la edu.ro ca – probabil pe motiv de GDPR – nu mai afiseaza listele. Viata mea a fost ruinata taman de una din micile mele iubiri: GDPR-ul. Io v-am zis ca viata-i ironica cu mine! Iubirea si mai si. 😜)

Mnoh, in spatele gandirii mele adolescentine statea un rationament destul de bun privind aceste note de la BAC. Ii drept ca eu am luat un amarat de 5 si ceva la mate (hei, n-am fost niciodata buna la mate!), daaar mi-am salvat reputatia cu 9 si ceva la romana, 9,80 la economie. Nu pot fi nici eu perfecta, #pățăști.

In mintea mea, niste note bune la BAC (zau ca nu ceream 10 😜) insemnau ca tipul are ceva in tartacuta. Bineinteles ca am realizat ca notele de la un examen nu te definesc ca inteligenta, asa cum banii pe care ii castigi sau joburile din CV nu spun totul despre capacitatile tale intelectuale. Am vazut oameni care castiga o groaza de bani si nu stiu sa scrie corect gramatical, asa cum am vazut oameni in pozitii (foarte) bune pe care nu-i duce capul nici daca pui 1 milion de minioni sa-nvarta rotitele.

Stiu ca stiti, da’ reteta perfecta nu exista.

Unul dintre citatele mele preferate este: “Caracterul fara inteligenta valoreaza mult, dar inteligenta fara caracter nu valoreaza nimic.” (Cicero)

Deci degeaba-i dăștept, daca-i pute caracteru’, stiti ce zic?

Si-atunci, daca adunam toate astea (ca poate v-am bulversat), stiti care-i cea mai faina combinatie?

Combinarile de n luate cate k, unde n si k au fix ce valori are sufletul tau nevoie!

Good luck in finding that! Si cand o gasiti, don’t forget to keep the flame alive! It won’t keep itself.

IMG_6603 (002)

“Cand nu esti sigur de caracterul unui om, priveste-i prietenii.”

M-a lovit asta, de vreo doua ori. Si am realizat ca – daca prietenii mei sunt parte din cartea mea de vizita – nu vreau sa fiu asociata cu anumiti oameni…

Prietenele mele cele mai bune sunt diferite de mine si diferite intre ele. Si asta e absolut grozav! Sunt un om norocos, zau, sa fi adunat o mana de prietene la care gasesc ceea ce sufletul meu are nevoie.

Am prietene care ma cearta, ma challenge-uiesc, am prietene care isi dau seama din tonul vocii mele cand sunt trista, prietene cu care pot impartasi cele mai intime sau stupide sau grele lucruri, prietene care nu se simt confortabil sa impartasim anumite alte lucruri (spre exemplu, am prietene cu care pot discuta detalii despre sex, prietene cu care nu pot discuta detalii despre sex). And that’s perfectly fine.

Eu sunt o tipa destul de transanta – unii zic ca uneori cu cine nu trebuie, eu zic ca nu suficient cu cine trebuie. 😝 Cand nu mai ai chiar 22 de ani, realizezi ca timpul tau, sentimentele tale, emotiile tale, zambetele, lacrimile, ofurile, nervii sunt mult mai importante.

Unii dintre noi au o idee gresita a ceea ce inseamna egoismul (si eu am avut-o pana acum cateva saptamani) si ne gandim ca TREBUIE sa si pe altii. Nu! Nu trebuie sa. Va reamintesc ca: cea mai importanta persoana din viata ta esti TU! Si daca tu nu ai grija de tine sa fii bine tu cu tine, cei de langa tine vor avea langa ei un om de cacat. Si oare vrei asta?

Eu am renuntat si voi renunta mereu (uneori mai usor, alteori mai greu) la oameni care nu imi mai plac. Oameni care mi-au tradat increderea. Oameni fata de care ma dezvolt in directii diferite. Oameni care isi fac rau lor insisi sau fac rau celor din jur si nu vor sa schimbe asta. Oameni care traiesc dupa principii de viata total opuse de ale mele sau cel putin principii cu care eu nu sunt de acord. Oameni de la care am simtit la un moment dat ca nu primesc profunzimea pe care mi-o doresc. Oameni carora daca le spui ceva pozitiv, primesti mereu ceva negativ inapoi. Oameni care m-au dezamagit nu facandu-mi neaparat mie ceva nasol, ci lor insisi sau altor oameni faini care n-ar merita asta.

Nu ai de ce sa stai langa un om toxic. Nu trebuie sa ramai prieten cu un om care nu iti mai place. Indiferent din cate blide ati mancat impreuna. Nu trebuie sa pastrezi legatura cu un om cu care nu iti mai face placere sa o tii – indiferent de ce trecut va uneste. Este perfect in regula sa te retragi.

Nu trebuie sa iti consumi nervi, timp, emotii cu oameni care nu mai sunt pentru tine.

Evident, nu spun sa lasi balta oamenii in momentele lor dificile. Nici macar nu spun sa iti parasesti prietenii daca ei incep sa o ia pe cai gresite – din contra, incearca din rasputeri sa le oferi ajutorul tau.

Insa trebuie sa stim cand e momentul sa renuntam. Viata e asa frumoasa – traieste-o cu oameni faini in ea! ❤ 

Spuneam mai demult ca nu are sens (ba chiar e masochism pur) sa stai langa niste oameni care iti aduc mai multa mahnire decat fericire. De ce n-am extinde asta si la… nu are sens sa pastrezi langa tine niste oameni care nu aduc frumusete prieteniei dintre voi?

“Cand nu esti sigur de caracterul unui om, priveste-i prietenii.” – Alege-i intelept!

Mă doare țara asta!

Mă doare așa… apăsat, crunt, e o durere a sufletului pe care o simți fizic.

Mă doare cu fiecare peisaj din orașele astea minunate. Mă doare verdele copacilor, mă dor munții ăștia mirifici. Mă doare fiecare surpriză a naturii, fiecare om fain pe care-l întâlnesc, mă doare fiecare bătrân trist pe care-l văd.

Mă dor atât de tare oamenii needucați ai țării ăsteia, mă dor atât de tare generațiile astea (care – nu-s șubrede în întregime – dar au atâtea stricăciuni).

Mă dor mârlănia, șmecheria, superficialitatea.

Mă dor frustrările pe care nu ni le rezolvăm și le aruncăm către alții, plini de răutate.

Mă dor valorile astea greșite pe care le avem. Mă doare judecatul oamenilor, mă dor oamenii care știu ei mai bine pentru tine. Sau decât tine. Mă doare hatereala asta continuă.

Mă dor îmbulzeala, împinsul, grosolănia, nesimțirea.

Mă dor tradițiile – căci îs așa frumoase de dor!

Mă dor copiii săraci și mă doare potențialul lor ucis de neșansă.

Mă dor oamenii cu ochelari de cal, mă doare ignoranța, răutatea, lipsa de implicare, mă doare “Lasă, bă, că merge și-așa!”.

Mă dor românismele. Pilele. Șmenarii. Mă doare “Știu eu pe cineva care te rezolvă.”

Mă dor “bro’“, “fra’“, “bo$$”, “frumoas-o” și “saraki-o”.

Mă dor creștinii cretini. Mă dor oamenii care cred că să fii homosexual e o greșeală ca aceea de a pune sare în cafea… Mă dor oamenii care știu ei mai bine cine ajunge în Rai și cine în Iad.

Mă dor oamenii care aruncă vorbe urâte despre un om mort – mă dor sufletele lor hâde!

Mă doare cum – în loc să evoluăm – parcă ne deteriorăm și mai mult. Unde dracu’ și cât de jos să ne mai și ducem?! Mai jos de atât?!

Nu pot. Nu vreau. Și mă doare.