Romania, te iubesc?!

Daca voi avea vreodata copii, nu aici, nu asa, nu printre oamenii astia as vrea sa ii cresc. Imi e rusine ca si ei sunt romani. Imi e rusine ca va purtati ca niste animale in numele unei credinte pe care ati inteles-o atat de prost si atat de putin! Imi e rusine ca la 60 ani aveti net sa postati c*c*turi pe Facebook, dar nu ati incerca neam sa va informati. Sunt trista ca toti suntem, cumva, vinovati. Sunt trista ca scoala romaneasca nu ne-a educat sa gandim! Ca niste fiinte umane, nu ca niste oi! Tine-i prosti sa-i poti manipula…

Duminica (la inaugurarea ‘catredalei’) mi-a venit sa urlu si sa plang de nervi, de furie, de atata inversunare.

Vazand limuzinele parcate ale preafericitilor cazati la Mariott versus ‘prostimea’ dupa garduri neavand acces in catedrala… Citind declaratia purtatorului de cuvant al Arhipiscopiei Tomisului („Sunt masini puse la dispozitie de SPP [..] Stiu, sunteti invidiosi ca nu apucati si voi o tura cu ele.”) … Vazand reportajul celor de la Recorder – cu atat de multi oameni batrani, bolnavi, stand in frig si privind catedrala ‘pe dupa garduri’ si tratati – asa cum ei o spun – ‘ca niste vitei’. Suparati acum, dar dispusi sa contribuie la punga groasa a BOR si pe viitor.

Asta nu e umanitate! Insa e fix imaginea Romaniei! Ma intristeaza, ma ingretoseaza, ma infurie!

Sper din suflet sa existe viata de Apoi! Ca toti pseudo-preafericitii astia sa isi primeasca pedeapsa pentru toata bataia asta de joc. Si ca toti “credinciosii” care merg la biserica sa mai barfeasca cu ce s-a imbracat duminica asta vecina (dar care au donat pentru catedrala) sa realizeze ce inseamna credinta, de fapt. Caci ma tem ca o inteleg gresit…

*

Apoi… Ma infurie sa vad ca cineva si-ar putea chiar permite sa faca glume ironice cu privire la 10 august. Nu stiu daca e mai rau ca sunt lipsiti de creier sau ca sunt lipsiti de suflet.

Inteleg, zau ca inteleg ca nu toti oamenii sunt ca cei din bula mea. Inteleg ca nu toti au avut sansa la educatie sau acces la informatie.

Insa imi e greu. Imi e greu sa nu fiu furioasa. Imi e greu sa nu urlu. Si imi e imposibil sa nu reactionez.

*

Dupa protestul din 10 august si cele intamplate atunci, am plans – sincer. Eu nu am vrut niciodata sa plec din tara. Nu din vreun patriotism exagerat, nu pentru ca plang la Treceti, batalioane romane, Carpatii! ci pentru ca pur si simplu nu am vrut. Insa dupa 10 august mi-am facut mie o promisiune. Daca la urmatoarele alegeri (parlamentare si/sau prezidentiale) castiga tot PSD, eu plec.

Pentru ca atunci cand vanzatoarea intreaba o batranica “Ce e mai urgent: dero sau sapunul? Nu va ajung banii de amandoua…” esti in tara gresita. Pentru ca atunci cand jandarmeria actioneaza la ordinele unui jeg uman, esti in tara gresita. Pentru ca atunci cand prim ministrul si ministrii nu vorbesc corect limba romana, sunt analfabeti functional si nu au minime cunostinte despre… nimic, esti in tara gresita.

Romania este tara care mi-a trimis mama sa munceasca in strainatate. Pentru mai multi bani.

Romania este tara care mi-a trimis fratele in Afghanistan. Pentru mai multi bani.

Romania este tara care mi-a ucis bunica printr-o infectie contactata in spital. Din lipsa de bani. Si interes.

Romania este tara in care a trebuit sa muncesc si sa ma zbat pentru ceva ce altii au primit de-a gata fiind doar pupincuristi sau copii de corupti/hoti. Pentru ca valori gresite.

Romania este tara in care imi e frica sa ajung in spital, ma face sa ma tem pentru batranetile mamei mele, sa ma intreb de 7 ori daca mi-as creste aici copiii. Pentru ca… Romania?!

Fratele meu imi spune sa ma calmez si ma-ntreaba daca am facut ceva sa schimb societatea in care traiesc, in loc sa tac. N-am facut suficient. Fac… putin cate putin insa. Merg la vot. Merg la proteste. Incerc sa dezmint stirile false. Sa reactionez la minciuna si furt. Donez – cand, cum pot si mai ales pentru cauze in care cred cu adevarat, nu pentru preafericiti ipocriti si marsavi. Si mai incerc si sa le explic oamenilor de ce Dracnea e jeg uman si BOR nu e ce ar trebui sa fie si sa le aduc (de cele mai multe ori – civilizat)  argumente care sa sustina opinia mea.

Insa eu nu sunt un om rabdator. Si sunt vulcanica. Si ma consum tare cand vad nedreptate.

Si cred ca am invatat ca daca ceva nu merge, nu ar trebui sa il fortez.

Doar ca… sunt si incapatanata, si naiva. Si poate doar incapatanarea si naivitatea mea prostesti ma fac inca sa raman.

Nu stiu insa pana cand. Dar stiu ca mi-am facut o promisiune mie. Indiferent cat de greu mi-ar fi sa plec…

Pentru ca faptul ca ai un salariu bun, iti permiti sa iti platesti rata la casa, sa mergi in 2-3 vacante pe an nu inseamna ca nu ar trebui sa te preocupe si ingrijoreze ce se intampla in tara. Pentru ca daca ai un accident, primul loc in care ajungi va fi un spital de stat. Pentru ca daca vrei sa te deplasezi din punctul A in punctul B ai nevoie de infrastructura. Pentru ca te lovesti inevitabil de functionari lenesi si dezinteresati. Pentru ca se scumpesc produsele si serviciile, desi devin de o mai proasta calitate.

Pentru ca devenim noi din ce in ce mai rai ca oameni. Pentru ca nu poti crede ca in bula ta e cald si bine si asta e tot ce conteaza… Chiar nu poti…

Reclame

Retetele de fericire nu-s universal valabile!

Suntem rai si frustrati si egoisti si invidiosi si judecam prea mult si prea repede.

Pupam icoane duminica la biserica dar nu stim sa fim toleranti, buni, rabdatori, calzi, ingaduitori.

Vrem ca toata lumea sa se conformeze unor sabloane ridicole ale societatii. Pentru ca nu vrem nici in ruptul capului sa intelegem ca oamenii sunt diferiti, isi doresc lucruri diferite si au drumul lor diferit in viata.

Ne dorim prea mult sa fim aplaudati insa noi aplaudam prea putin.

Ne dorim prea mult sa moara si capra vecinului in loc sa ne bucuram ca putem cumpara lapte proaspat de aci, de langa noi.

Oare cand o sa intelegem ca retetele de fericire nu-s universal valabile precum retetele de mancare (desi, parca.. nici alea!)?

De ce si cu cine ne intrecem?

Cand o sa-nvatam ca viata nu e o competitie intre noi si altii, ci intre noi de acum si noi din trecut, poate o sa-ncepem sa ne “facem bine la cap”. Si la suflet. 🙂

Generatia Facebook.

Ca generatia Facebook isi urla fericirea pe site-uri de socializare cand de fapt sufletul urla a neimplinire… cred ca stim cu totii.

Incerc sa-nvat si eu sa nu-mi mai astern nici fericirile, nici durerile acolo. Macar, nu toate. Caci, de fapt, nu-i pasa nimanui.

Oamenii care-ti dau like-uri te-njura in gand c-ai ajuns in nu stiu ce coltisor ratacit de lume cand lumea lor marunta se rezuma la un check-in la mall. (being bitchy here).

Oamenii care-ti citesc durerile (daca stau s-o faca) te catalogheaza ca fiind penibil si frustrat, indiferent daca sa fii vulnerabil inseamna, in primul rand, sa fii puternic. Caci numai un om puternic isi poate lasa mastile jos sa-si arate sensibilitatile.

De-asta, uneori, refugiul meu e blogul asta. Unde – de cele mai multe ori – mi-am scris durerile si tristetile caci ele ma inspira si-mi aduc chef de scris. Scriu lucruri pe care nu le-as posta pe Facebook pentru ca sunt poate prea personale. Eu de regula imi asum ce scriu. Dar ma enerveaza ca tre’ sa am grija ce si cat aleg sa expun pentru ca se gasesc niste trolli sau chiar prieteni sa te-ntrebe ce cacat e aia? E cacatu’ meu, ba…

Am incercat si contul de Instagram sa mi-l tin mai mult pentru sufletul meu, cu fericiri si tristeti, cu o mana de omuleti, dar parca nici acolo nu ma mai pot exprima in voie 100%.

Pierd mult prea mult timp pe Facebook, dar ma bucur ca 60% din timpul de-acolo citesc articole sau postari despre politica si alte subiecte interesante.

Nu mai vreau sa dau like-uri daca nu simt; nu mai vreau sa dau like-uri la poze mult prea prelucrate, la pozitii nenaturale in poze, la gagici care pozeaza in femei fatale si-au mintea cat o nuca.

Si-am obosit. Am obosit sa confirm oamenilor “oau”-uri pe care nu si le pot confirma singuri. Am obosit sa fiu bombardata de 76 poze in vacanta la mare in 4 pozitii diferite. Asa cum am obosit sa vad atat de multe comentarii negative si pline de jigniri si scrise intr-o gramatica ce pare a altei limbi. Chiar is infumurata aia care crede ca accesul la net sau, fie, Facebook, nu ar trebui sa fie dat tuturor. Imprastiem prea multa rautate uneori.

Folosesc Linkedin mai mult si citesc asa multe lucrusoare frumoase si inspirationale de la oameni tare faini. E ataaaat de bine sa mai poti vedea deschidere, entuziasm, dorinta de invatare, de evolutie, mentalitati diferite, mai mult pozitivism in online. Si-acolo il gasesc!

Stim cu totii ca online-ul vine cu avantajele si dezavantajele lui. N-are sens sa le re-enumar io aci. Incerc insa sa-mi dau seama daca avantajele alea cantaresc mai mult decat dezavantajele. Si nu stiu zau, dar parca-mi da cu virgula.

 

 

Suflete pereche.

Cred ca uneori… oamenii se iubesc atat de mult sau exista o legatura atat de puternica intre ei incat… nu pot sta unul fara altul, indiferent ca-i aici sau …in Rai. Caci 40 sau 50 de ani de casnicie s-au iubit, au impartit cele mai frumoase si grele momente, au avut tabieturile lor impreuna, au fost un stalp unul pentru altul. Iar cand stalpul de langa tine cade, incepi si tu sa te clatini. Nu iti mai poti tine echilibrul, lumea ta se prabusteste, pamantul de langa tine se surpa, nimic nu mai are sens.

Probabil nu iti mai poti gasi forta sa te bucuri de nimic si de nimeni langa tine, oricat de dragi ti-ar fi cei din jur si oricat i-ai iubi.

Cred cu tarie ca un psihic sanatos si o inima frumoasa, fericita contribuie la mentinerea starii tale fizice.

In momentul in care simti ca nu mai ai pentru ce sa lupti, cand moralul tau e pus la pamant, starea fizica ti se deterioreaza.

De-asta va urez eu mereu sa va pastrati sufletele frumoase si sa va-nconjurati de oameni blanzi.

Caci omul nu e facut sa fie singur. Singuratatea roade, e trista, e urata, te doboara si… te strica si fizic, nu doar sufleteste.

Poate unii chiar si-au fost suflete pereche si nu pot trai pe taramuri separate. Si se cheama unul pe altul si – daca viata nu i-a lasat sa isi mai traiasca iubirea aici – ei isi duc continuarea acolo Sus, iar noua ne devin ingeri.

Ati plecat prea multi in asa scurt timp… S-aveti grija de noi, suflete blanzi! Stiu ca voi sunteti bine acum… acolo unde sunteti, impreuna.

*** Acest post este in memoria bunicilor mei, a unchiului si a sotiei sale.

Care – pare-se – n-au putut sta prea mult timp unul fara altul.

2017 – ma-nchin!

In 2017 au fost, cred, 3 lucruri pe care mi le-am dorit si nu le-am bifat. Cel mai important insa, pentru 2017 mi-am dorit in mod special liniste. Si mi-am recapatat-o, asa cum mi-o dorisem de mult, mult prea mult timp.

Si, asa, din lucruri mai mici sau mai mari, mi-am luat fericirea. Am eliminat negativitate, am pastrat melancolie, mi-am indeplinit vise mai mici si am cultivat unele noi.

Mi-am recapatat seninatatea, veselia si particele de suflet.

Am eliminat negativitate, am pastrat melancolie, mi-am indeplinit vise mai mici si am cultivat unele noi.

In 2018 vreau sa imi gasesc fericirea inclusiv in lucrurile mici de care uitam sa ne bucuram cu adevarat.

Ceea ce va doresc si voua – sa savurati orice moment, zambet, prietenie, lacrima, sa luati ce e mai bun din oamenii pe care ii intalniti si sa le lasati particele frumoase din sufletul vostru.. Sa eliminam negativitatea, sa pastram melancolie si dor.

Si sa iubim – mai mult, mai infocat, mai aprins, mai din tot sufletul, mai sincer, mai pur, mai… “pe bune”.

S-avem si trupuri zvelte, abdomene plate, rochii stralucitoare, motivatie de mers la sala, minti stralucite si suflete frumoase! 🙂

Povesti CU si DESPRE (taxime)tristi

Eu, draguta ca o panseluta, ma ofer sa-l astept pe om sa isi ia o cafea de la automat pen’ca-s o empatica si-o minunata.
El (entuziasmat nevoie mare): Siii, unde mergem? (Ochi sclipitori, balute la gura, dolarei in ochisori)
Eu (draguta ca o panseluta): Adresa X (=cursa 20 lei).
El (dezamagit si descumpanit asa): Ah, nu mergem la adresa Y,Z? (=cursa 70-120 lei, dracu’ stie).
Eu (tot draguta ca o panseluta): MNIU!
# Ba,esti nebun?!
# Banii putini nu mai is buni deloc?
# Gura mea spurcata nu mai e asa spurcata, injur doar in gand
# Mintea mea e pe drumul cel bun, dar inca n-a ajuns acolo
# Keep it zen, Pompilio, futu-i gatu’ ma-sii!


*


De departe insa, cea mai memorabila poveste a mea cu (taxime)tristi e urmatoarea:

Iarna, seara, foarte intunecat. Foarte. Alegem sa mergem pe o strada laturalnica sa evitam traf(g)icul aglomerat din perioada Craciunului.

Tagadam, tagadam, mergem, trecem de niste blocuri cunoscute, tagadam, tagadam, mi se pare ca mergem cam mult, dracu’ stie zona asta (mai fusesem de vreo 4 ori maxim pe-acolo), tagadam, tagadam, intuneric ca naiba, ma holbam ca nebuna la cladiri si camp si parcari si camp si cai ferate, ce naiba mergem asa mult?!, tagadam, tagadam, pe unde naiba ma ocoleste asta? tagadam, tagadam, (taxime)tristu’ ranjeste fasolea la mine si zice:

El: Si, stii unde mergem?
Eu: Mda, la Carrefour.
El (mai-mai scuipand seminte printre dinti): Ntzzz, mergem in Sacele, la mine-acasa. (Nebun de mic l-o facut ma-sa.)

Tagadam, tagadam, cacat instant pe mine, ma iau dracii cu-asta-n masina, ce dracu’ se face in situatii speciale din astea, dat sms la gagic sa scoata prelata de Superman sa ma salveze, curs apele siroaie, cacat iar pe mine, inghitit in sec, tagadam tagadam, oare daca sar din masina ii paguba mare? Superman nu raspunde. Si-o fi cautand chilotii (avea el obiceiul sa-i piarda). Tagadam, tagadam, rasare o cladire cunoscuta, ajungem la Carrefour.

El: Ha ha, ce, m-ati crezut? Da’ haideti c-am glumit, domnisoara.

}£]^|%]!{¥}£{^|>\!{¥@€@&” ‘Tu-ti gatu’ ma-tii.
Tagadam, tagadam, dupa 40 minute raspunde si Superman de sub prelata ca-l doare-n cur. A ma-tii!