Despre rasfatati ai sortii… si restul.

Stiti, vorbeam azi cu cineva despre rasfatati ai sortii versus… restul. 😊

Sigur ca sunt momente in viata cand ne comparam cu altii. Care parca au primit mai mult bine, care au fost feriti de mai multe grele decat noi, carora viata le-a zambit mai frumos, pe cand parca la noi a plouat mai des…

Cred ca involuntar facem comparatii si, desi sustin cu vehementa ca singura comparatie pe care trebuie sa o facem este cea intre noi cei de acum si noi cei de acum x ani, pic si eu din cand in cand in capcana asta urata de a ma compara cu altii.

Sigur ca vedem in jurul nostru oameni carora (ni se pare ca) lucrurile le-au venit usor.

Parinti care ii sprijina financiar mai mult decat au putut-o face parintii nostri. Soti care isi rasfata si sprijina sotiile mai mult decat ne sprijina pe noi partenerul. Sefi care sunt mai indulgenti si mai darnici cu colegii nostri care zambesc mai frumos, desi nu ii vedem la fel de competenti sau muncitori ca noi.

Si lista poate continua, ati inteles ideea. Oameni pentru care lucrurile vin asa, mai usor decat ne-au venit si ne vin noua.

Si sigur ca ne gandim ca nu-i drept. Si poate ca de multe ori avem dreptate. Asa cum ne si putem insela (caci habar n-aveti ce-i in sufletele unor oameni…).

Doar ca, vedeti voi, desi nu o sa va consoleze, desi o sa vi se para nedrept in continuare, cred ca cea mai mare satisfactie o ai cand realizezi lucruri marete pe munca ta, pe implicarea ta, pe valoarea ta, ca om. Fara interventii si sprijin din partea celorlalti.

Oamenii care primesc lucrurile usor poate nu reusesc sa le vada valoarea asa cum noi o facem. Si poate nu reusesc sa vada valoarea unor lucruri, reusite sau oameni din jurul lor asa cum noi o facem.

Mereu m-am considerat norocoasa cand a venit vorba de bani. Nu pentru ca mi-au venit usor, insa pentru ca mereu, daca ramaneam cu putini bani, se intampla o magie si primeam bani dintr-o alta parte, asa, fara sa ma astept. Pacat ca nu-mi merge si cu altele asa… 😊

Am avut momente in viata cand, dintr-o lipsa de incredere in mine, am considerat ca nu merit atat frumos. Ca a fost o promovare, o apreciere, orice. Imi amintesc ca acum multi ani fusesem selectata pentru o promovare si m-a framantat tare mult gandul ca team leader-ul meu de atunci a avut de-a face cu asta, nu ca neaparat eram eu omul potrivit pentru echipa aia. Uitam insa ca – si daca ar fi fost asa – team leader-ul meu ma sustinea din motivele corecte si datorita valorii mele ca angajat. Si-n prima luna am avut cele mai bune rezultate din echipa (nu m-am calificat la bonus din alte motive, dar din punct de vedere centura fusesem prima). Asadar, buna dimi, omulet, you’re not that bad as you think…

Observ ca multi oameni din jurul meu se lupta cu lipsa de incredere in sine. Si asta pentru ca, din pacate, exista oameni in viata lor care lovesc asa, constient sau inconstient, putin cate putin.

E foarte greu sa nu te lasi afectat si e foarte greu sa ai mereu in minte cat valorezi tu ca om si sa iti pastrezi increderea in sine cand simti ca altii nu te apreciaza suficient. Nu iti vad valoarea, nu iti recunosc meritele. Insa asta spune ceva despre ei, nu despre voi (desigur, doar daca voi sunteti niste oameni cu suflet frumos, nu niste puslamale care isi neaga defectele si nu vor sa se imbunatateasca)…

Dezaprob in aceeasi masura oamenii care favorizeaza, cat si oamenii care defavorizeaza. Sigur ca e ‘uman’ (caci suntem oameni cu emotii si reactii), dar nu atunci cand e din motivele gresite.

E perfect adevarat ca conteaza mult oamenii de care ai parte in viata (ca-i iubit, sef, sau prietenul ala bun de la care simti nevoia de sprijin). Dar sa nu uitati ca, de cele mai multe ori, desi poate nu-ntotdeauna, avem libertatea de a-i alege pe cei de langa noi.

Asadar, sigur ca am si eu momente cand ma simt mai putin norocoasa decat altii. Mai ales ca eu niciodata nu ma compar cu cei sub mine, ci cu cei deasupra.

Doar ca… imi dau doua palme sa-mi revin si ma gandesc la mine de acum si la mine din trecut.

Si va sfatuiesc sa faceti si voi asa.

Stiu ca doare cand succesul si meritele si aprecierea si tot vin mai tarziu si vin mai greu decat la altii.

Insa in loc sa va ganditi ca e nedrept ca un coleg ce zambeste frumos primeste tratament preferential, desi voi ati muncit tzashpe ani pana sa ajungeti undeva, in loc sa va ganditi ca e nedrept ca o (hai sa-i zicem) acritura de femeie are un sot de pus la rana, in loc sa va ganditi ca si voi meritati x lucru, comparativ cu vecina de la 3 care le primeste de-a gata… ganditi-va la cat de mult ati evoluat voi in viata, poate cu prea putin (sau deloc) ajutor de la altii.

Atunci cand ma uit in spate si ma compar cu mine cea de acum 8 ani sau 5 sau 3… sunt atat de mandra si multumita de cum am evoluat.

Am evoluat uman, profesional, am evoluat ca sora si fiica, am evoluat ca prietena si, cred eu, ca iubita. Si asta a fost in mare parte datorita mie, desi n-o sa neg niciodata ajutorul unor spiridusi (dar si sconcsi) ce mi-au trecut prin viata si, fie prin bune, fie prin grele, m-au ajutat sa devin omul de acum.

Cheia e la voi. E intotdeauna la voi.

Si nu, viata nu e dreapta. Si n-o sa fie niciodata, din pacate. Insa trebuie sa constientizati valoarea voastra si, desi simtiti ca va trebui sa munciti si razbiti de 3 ori mai mult decat altii mai norocosi, ganditi-va ca si reusita si satisfactia voastra vor fi de 3 ori mai intense.

N-o sa fie cinstit mereu. Dar promit ca viata va fi uluitoare, ravasitoare, vibranta, incitanta si… frumoasa, daca voi va incapatanati sa vi-o faceti asa!

Una dintre urarile mele cel mai des folosite e fix asta: incapataneaza-te sa iti iei cele mai frumoase lucruri de la viata!

Si o sa fie bine si frumos, o sa vedeti! ❤

*

“C’est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante.”

“It is the time you have wasted for your rose that makes your rose so important.”

“Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.”

(Antoine de Saint-Exupéry, The Little Prince)

 

Ce e cu adevarat important pentru tine?

Dragilor, VA PROVOC LA UN EXERCITIU (caci sunt convinsa ca timp avem).

#CeECuAdevaratImportantPentruMine

Zilele astea am avut discutii cu mai multi omuleti dragi din viata mea legat de cum ar trebui/ar putea perioada asta sa ne faca sa intelegem ce e cu adevarat important in vietile noastre.

Recunosc, io-s mai realista defel (unii ar zice chiar pesimista), insa eu am zis ca, desi unii dintre noi isi vor da seama, in perioada asta, ca poate acordau o importanta mult prea mare unor lucruri superficiale si “uitau” de lucrurile cu adevarat importante in viata, chestia asta ne va tine 2-3-5 luni dupa ce Coronavirusul trece, insa, usor-usor, o sa uitam.

Probabil ati vazut ca circula pe net o postare legata de faptul ca toate masinile alea scumpe si hainutele si lucrurile superficiale din viata noastra nu mai ajuta si nu mai au nicio insemnatate acum. Si ca poate ne dam seama de asta si reanalizam prioritatile noastre in viata.

Intre timp, un tip din lista mea de Facebook postase o poza cu BMW-ul lui seria 4 scriind “De-abia astept sa treaca timpurile astea nebune ca sa imi pot scoate jucaria preferata la o plimbare lunga catre oriunde.” Valori si ce e important in viata ziceti, huh?

PENTRU A NU UITA si pentru a iesi din perioada asta mai buni, mai empatici, mai intelepti si… mai fericiti, in mod real, nu superficial!, va invit sa luati o hartie si sa asterneti acolo lucrurile pe care ACUM le vedeti CU ADEVARAT IMPORTANTE PENTRU VOI. Pastrati hartia, promiteti-va sa nu o aruncati niciodata, puneti-o intr-un loc la vedere si urmariti-va pe voi in urmatoarele luni/ani cum va veti tine de lista, cum, in timp, veti considera unele lucruri de acolo ca fiind neimportante. Puteti chiar sa va scrieti o scrisoare pentru omul din voi post Coronavirus (puteti chiar sa va santajati putin emotional, daca asta credeti ca va functiona). Puteti posta lista pe Facebook (daca nu e prea personala) astfel incat anual sa va reaminteasca de ea.

Incep eu cu lista mea (unele, pentru ca sunt mult prea personale, le voi “blura”). Unele lucruri deja le faceam si ante Coronavirus, insa sunt pe lista pentru ca… vreau sa ma asigur ca ele vor ramane la fel de importante. Unele lucruri le-am pus aici gandindu-ma si la cum voi fi eu, financiar, post Coronavirus. Ordinea e aleatorie.
Continuă lectura

Cum e cu terapia?

„All the ways that we haven’t grown in our own life, they’re going to be reflected in our relationship.”

Eu recomand din inima terapia oricarui om, cu sau fara traume, tragedii in viata. La terapie, vorbesti despre lucruri pe care le stiai (sau nu) perfect constient, dar le ascundeai sub pres, incercand sa le ignori.

Si cineva vine si te impinge SA LE REZOLVI. Sa faci mai mult. Sa te ocupi de ele. Sa poti trai linistit, impacat. E foarte greu sa lucrezi cu tine si sa nu mai amani, sa nu mai tii rahatul sub pres. Doar ai amanat toata viata fix asta! Apoi, sunt lucruri in subconstientul nostru pe care nu le stiam. Nu le intelegeam. Si, dintr-odata, se face lumina, devenim constienti de ele, le verbalizam. Si-atunci realizezi nu doar ca tre’ sa lucrezi cu rahatul de sub covor, dar a mai aparut un alt rahat care sta frumos in mijlocul livingului. Si n-ai unde sa il mai ascunzi…
Continuă lectura

Dau cu praf magic!

Dragilor, 𝗱𝗮𝘂 𝗰𝘂 𝗽𝗿𝗮𝗳 𝗺𝗮𝗴𝗶𝗰 𝗱𝗲 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗿𝗶 𝗣𝗢𝗭𝗜𝗧𝗜𝗩𝗘!

Nu stiu cum au fost la voi zilele astea, dar azi-si-numai-azi cel putin 5-6 persoane mi-au venit cu lucruri negative. Din fericire, eu am fost flower-power-zen-cu-chakrele-la-locul-lor si am incercat sa dau cu praf de optimism si empatie mai departe.

Cred sincer ca usor-usor oamenii incep sa cedeze (nervi, frustrari, neputinta, ingrijorari, stres etc.), prin urmare, m-am gandit sa 𝘃𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱 oameni sau lucruri pozitive, funny, faine:
Continuă lectura

Jurnal de Covid-19

Stiti… am trecut prin multe stari legate de Coronavirus. Azi am plans insa prima oara.

Initial, ne-am hăhăit cand oamenii au dat buzna in magazine (sa fie acu’ vreo luna) si si-au facut provizii.

Apoi, am devenit putin paranoica legat de transmiterea virusului. Ulterior, m-am panicat, mai mult decat o faceau oamenii de langa mine.

Dar m-am calmat apoi.

La diferenta de 2 zile, “Eu zic ca mergem in Barcelona!” s-a transformat in “Eu zic ca nu mai mergem in nicio Barcelona!”.

Am ales sa sarbatorim ziua mamei intr-un video call pe Whatsapp in care eu i-am desfacut cadoul frumos impachetat. Mama a plans. Si cred ca nu chiar de la cadou, ci pentru ca nu eram noi langa ea.

M-am mahnit apoi, caci Coronavirusul m-a lovit si financiar (si asta e doar inceputul).

Si mi-e teama atat de perioada cu Coronavirus, cat si de perioada de dupa.

Mama a inceput sa imi planga zilele trecute la telefon pentru ca ii e dor de noi (iar eu sunt la doar 15 km distanta). Am incercat insa sa o fac sa zambeasca.

Astazi, insa, am plans eu. Pentru ca mama, oricat de responsabila a fost in astea 2 saptamani (si zau ca a fost!), e/era pe cale sa se expuna indirect. Si incercam sa o conving cu toate argumentele (rationale si sentimentale) ca mai bine sa nu…

Si am inceput sa plang cand ii spuneam ca nu o voi ierta niciodata daca nu are grija de ea (aici am luat-o cu santaj emotional si am mintit-o) si ca eu imi doresc ca mama mea sa mai traiasca.

Suntem coplesiti de emotii, stres, mahnire, suntem bombardati cu informatii, suntem socati (inca?) de modul in care autoritatile actioneaza, ne-am schimbat brusc stilul de viata si privim atat de neputinciosi si nesiguri spre viitor.

Imi doresc doar sa vina ziua aia in care sa putem iesi din nou liberi si fericiti pe strazi. Si mai intelepti, mai empatici si mai buni.

Aveti grija de voi! ❤️ #stamacasa

Cand punem si profunzimea pe To Do?

Am avut saptamana asta cateva discutii cu oameni diferiti legate de alegerea partenerului.

Si citisem si o intrebare foarte interesanta: Ni se pare normal ca un barbat sa lucreze si sa accepte ca femeia sa fie casnica, dar de ce ni se pare anormal ca o femeie sa lucreze si barbatul sa stea acasa?

Recunosc, si mie mi se pare anormal (desi am mai auzit) ca barbatul sa fie fara job si femeia sa faca cariera. Si cred ca poate functiona daca cei doi sunt amandoi ok cu asta.

Recunosc insa ca mie mi se pare anormal, pentru mine. Asa cum mi s-a parut anormal cand cineva cu educatie mi-a zis ca pentru el e foarte ok ca, dupa casatorie, sotia lui sa ramana acasa. Da, mi-am incruntat sprancenele. Pentru ca aplic filtrul meu, din pacate… Si n-as putea accepta asta ca un stil de viata.

Discutam insa si despre relatii in care femeia sa fie cea care e mai sus pe scara profesionala. Mult mai sus.

Si am mentionat ca eu nu as putea fi cu cineva care un job mult, mult, mult mai jos decat mine.

Si zau ca nu despre bani e vorba.

(Iar aici o sa fac o paranteza mai lunga. Daca ma cititi sau ma cunoasteti, stiti deja ca eu detest femeile care profita financiar de barbati. Poate pentru ca la noi in familie lucrurile n-au stat deloc asa.

Mama nu a fost in viata ei casnica, lucreaza de prin clasa a 10-a – a 11-a, s-a bagat la seral si muncea in acelasi timp, a ramas vaduva la 32 ani, avand doi copii de 4, respectiv 12 ani, absolut niciodata nu a asteptat si primit bani de la nimeni, cu atat mai putin de la un barbat.

Bunica mea a muncit cot la cot cu bunicul meu cand si-au construit afacerea proprie, au fost perioade cand bunica aducea mai multi bani in casa decat bunicul meu, asa cum au fost perioade cand era si invers.)

Cred insa ca nu as putea fi cu cineva mult, mult mai jos din punct de vedere educatie si cariera pentru ca imi imaginez (si am avut si experienta) ca discutiile noastre nu ar fi la nivelul pe care mi-l doresc eu, cercul lui de prieteni ar fi foarte… diferit de mine si de cercul meu, nu m-as vedea integrandu-ma in peisaj…

Am auzit multe persoane care isi doresc ca partenerul, partenera sa le impartaseasca pasiunile. Si pot intelege asta. Cu siguranta cuplurile de tipul asta functioneaza bine.

Sa mergeti impreuna la schi sau alte sporturi de iarna, sa participati la maratoane, sa fiti pasionati de tenis etc.

Eu, spre exemplu, evit tipii prea sportivi (pentru ca io nu-s genul sport, ne-am petrece juma’ de viata separati unul de celalalt). Si nici nu m-as vedea, spre exemplu, cu cineva care se imbraca sport de felul lui. Eu nu ma imbrac sport. Mai niciodata. Am arata extrem de stupid impreuna: el in adidasi si trening, eu in fuste conice si tocuri. Nope.

Si zau ca toate lucrurile astea nu-s superficiale. Caci nu-s. Am vazut ce functioneaza la cupluri si ce nu.

Cred ca fiecare tre’ sa aiba si pasiunile lui si doar ale lui (el merge la pescuit, eu ies cu fetele la cafea, caci avem nevoie de timp separat). Insa fara chestii comune (ca-s: interes pentru sporturi, voluntariat, citit, filme, dormit pana la pranz, mers la un anumit gen de festivaluri, preferinta pentru manele si Salam, you name it) nu functioneaza.

Ce aud insa mult prea rar atunci cand vorbim de ce e important la un partener e: nivel apropiat de profunzime. Pentru mine e incredibil de important. Caci n-o sa discutam doar despre ce o zis ma-ta cand te-o sunat, n-o sa iti povestesc barfe de la birou, n-o sa discutam doar despre ce mancam diseara.

Cred foarte mult in “Small minds discuss people. Average minds discuss events. Great minds discuss ideas.” Si am o nevoie foarte mare sa pot discuta despre politica, evenimente din tara asta sau de dincolo cu efect pentru noi sau cei din jur, asa cum am nevoie sa discut despre empatie, despre acceptare, despre suferinta, despre moduri de comunicare, despre tipologii de personalitati, despre intelegere a celor din jur, despre ce ne face fericiti, despre, despre, despre… Cred ca e foarte important ca partenerul sa te poata intelege, sa fie empatic, sa iti inteleaga reactii, stari, ce te emotioneaza, de ce te lasa ceva rece etc.

Profunzimea insa n-o sa o gasiti musai la persoane educate. Ohooo, cate persone educate am intalnit cu inteligenta emotionala scazuta si cu un nivel atat de scazut de intelegere a lucrurilor profunde sau cu asa o lipsa de interes pentru ele…

Am intalnit tipi cu educatie si cariera bune, foarte bune, m-am trezit ca omul vorbea de-ale lui, ma uitam la el, iar in mintea mea imi dadea ochii peste cap si-mi ziceam: “Wow, ma plictisesti!”.

Schema-i complicata, ii drept. Sa aveti pasiuni comune, sa va acceptati pasiunile separate, sa fiti apropiati ca nivel profesional si de educatie, sa nu fie discrepante enorme intre voi, sa o placa prietenii tai, sa iti faca placere sa stai cu prietenii ei, sa va potriviti in pat ca apetit si… flexibilitate 😊, sa va puteti intelege pe compromisuri (caci, yey!, trebe si astea facute), sa va doriti lucruri cam in aceeasi directie, sa aveti simturi ale umorului apropiate, sa sa sa.

Si nu uitati, va rog io: sa fiti la niveluri apropiate de profunzime. Sau superficialitate, dupa caz. 😝

Nu faceti compromisuri prostesti de teama singuratatii.

Auzisem undeva niste versuri “I needed to lose you to love me” and I felt that!

Pentru ca m-am putut iubi cand m-am cunoscut pe mine in profunzime si prin ochii mei, nu prin frustrarile altora si prin imposibilitatile lor de a iubi, intelege, accepta.

Nu stati niciodata intr-o relatie in care sa nu simtiti ca sunteti “iubibili”. Caci fericirea nu-i acolo. Chiar nu-i. Din contra. 😊

2019 – anul meu de echilibru

Era 1 septembrie, eram intr-un taxi si ma gandeam: Oau! E toamna! Imediat se incheie anul… ce naiba o sa astern pe hartie cand trag linie pe anul asta? Ce am realizat eu anul asta, caci simt ca… nimic?!

Imediat m-a lovit insa un gand: terapia si calatoritul! Sunt cele mai mari realizari ale mele pe anul asta. Pentru ca mi-au adus atata bine! Nu aveti idee…

2019 nu a fost un an mai bun decat 2018, insa 2018 e destul de greu de batut, caci 2018 a fost un an la fericirii mele.

Cred ca 2019 a fost, pentru mine, mai degraba un an al gasirii echilibrului.

Terapie si fericire

2019 mi l-am inceput cu gandul de a incepe terapia (despre care o sa va povestesc mai multe intr-un articol). Am inteles ca fac niste alegeri dupa acelasi tipar si am gasit, credeam eu, sursa neimpacarii mele sufletesti – care se afla undeva in copilarie. Iar eu chiar am avut o copilarie fericita!

La terapie am dat de un om absolut minunat caruia ii datorez enorm de mult. Desigur ca omul a avut material bun de lucru 😝, dar fara ajutorul lui n-as fi reusit singura decat in (prea) multi ani sau chiar niciodata.

Sunt acum un om care se iubeste mult, desi is cel mai mare critic al meu.

Sunt insa foarte impacata cu mine, ma apreciez mult si, chiar nu sufar de grandomanie acum, insa trebuie sa zic ca sunt un om atat de fain! Sunt diferita in felul meu, am atat de multe calitati faine si unice, sunt o zurlie, sunt un om vesel, sunt inteligenta, sunt atat de capabila, si implicata, si sentimentala (cand ii cazu’) si amuzanta si draguta! ❤️ „Singurele” mele defecte is ca-s nebuna si nu stiu sa fac ciorba. 😃

Mi-era foarte greu sa-mi gasesc motivatia de a slabi. Si n-am reusit sa fac asta cat faceam terapie, desi am avut o tentativa. Insa in 2019 am slabit 10 kilograme si inca vreau sa mai “sculptez”.

Am implinit anul asta 30 de ani si sunt in cea mai buna versiune a mea de pana acum, fizic si sufleteste.

Sunt un om fericit intr-o banala seara de joi.

Nu astept ca fericirea mea sa vina doar din momente explozive si n-o sa-mi masor niciodata implinirea ca om in case, maritis si copii.

Am ajuns intr-un punct de unde n-am cum sa merg in jos, doar sa evoluez. Caci mai lucrez la empatie si la a fi un om si mai bun.

Grele si regrete

Am avut 2 situatii care m-au framantat teribil anul asta. Una profesionala, alta personala. Pentru ca io-s o drama queen sometimes. Si, cumva, dupa ce s-au incheiat framantarile si zbaterile mele, situatiile s-au incheiat frumos de la sine. Asa, smooth ca smoothie-ul! 😊

Mi-am incalcat un principiu la care tineam destul de mult si pentru care ii judecam pe altii. Insa trebuie sa recunosc ca nu regret. Orgoliul meu de a obtine ceva a fost mai presus de principiu. Si poate nu-i sanatos, da’ ii satisfacator. 😝

Apoi, am mai inteles cat de important e pentru mine sa fiu inconjurata de oameni faini si la care instinctul meu sa nu strambe din nas. Cumva, asta vine si cu dezavantaje, evident. Am observat ce scorpie nemernica si acra pot fi cu tipi care incearca sa ma agate si pe care de fapt nu i-as lasa sa-mi agate nici firul de la dres, asa, in trecere.

Am observat insa si ca pot fi mai ingaduitoare si mai putin transanta decat eram inainte. Trebuie doar sa vreau.

Comparativ cu 2018, in 2019 am racit sau inrerupt relatii cu niste oameni care-mi aduceau incruntare pe fruntea mea nebrazdata inca de riduri. Si da, asta tot din iubire de sine vine. Sa nu permiti unor oameni sa iti fure fericirea, linistea si zambetele.

Relatia cu mama a devenit mai dificila in sensul in care imi solicita mai multa rabdare si acceptare. Mi-e greu uneori sa accept limitarile mamei, sunt lucruri care nu-mi plac la ea si e poate tarziu si greu sa o ajut sa se schimbe. Si-aici tre’ sa-mi gasesc eu resursele de rabdare si ingaduinta.

Apoi, cand vine vorba despre regret, tot ce pot sa spun ca regret pentru 2019 este ca nu am inceput niste lucruri mai devreme sau ca nu le-am inceput deloc. Atat.

Calatorii si suflet

La final de 2018, spuneam ca Brazilia, Maroc si poate Grecia si Colmar (Franta) sunt pe lista mea de dorinte si sper sa reusesc sa le vad. Am reusit sa vad jumatate din ele, in Colmar nici nu mi-ar fi trecut prin cap ca voi ajunge anul asta, de Craciun! Si ce oras magic e!

In rest, am vazut Roma (nu a depasit insa Milano, pentru mine), Atena, Malta (Doamne, ce mi-a placut acolo!), Stockholm, Varsovia (unde am fost singura in city break si a fost absolut amazing! M-am simtit ataaaat de bine si de fericita si eram toata numa’ un zambet!), Colmar, Strasbourg, Mulhouse, Freiburg, Zurich.

Anul trecut mi-am pus un target sa vizitez minim 5 tari pe an si anul asta am bifat 8! Yup, yup, lucky bitch I am!

Brazilia si Maroc raman pe lista mea, si adaug 2 orase pe care musai vreau sa le vad (nu neaparat ambele in 2020, desi dorintele mele-s incredibil de periculoase, caci… se implinesc!, so… who knows?! 😝): Barcelona si Sankt Petersburg.

Mult, mult prea putine lucruri pe lumea asta ma fac mai fericita precum calatoritul. Iar eu tin mult la fericirea mea. Si stiu sa fac din asta o prioritate.

“Gaseste-ti calea!”

Povesteam la final de 2018 ca asta imi spusese un prieten si… va zic sincer, (cred ca) in 2019 mi-am dat seama ce imi doresc. Si nu, nu la iubire ma refer (momentan, blochez mental, sufleteste si poate si inconstient primirea iubirii in viata mea).

Doar ca, pentru ca lucrul pe care mi-l doresc sa se intample, cer de la 2020 sa imi aduca intelepciunea si curajul necesare pentru a putea lua cele mai bune decizii pentru fericirea mea! ❤️

Si asta e si urarea mea pentru voi!

Si tot ce ii mai cer lui Dumnezeu (si el e mereu atat de ingaduitor cu mine) e sa raman macar la fel de fericita ca acum. Sunt un om norocos si nu stiu daca vreodata reusesc sa exprim recunostinta mea pentru tot ce primesc (sau reusesc sa imi iau) de la viata.

2019, iti multumesc pentru echilibru si pentru tot ce s-a intamplat anul asta, cu bune si grele. A fost un an bun, cu toate ale lui. Nu sunt neaparat extrem de entuziasmata pentru 2020, il astept mai degraba calm, linistit, doar cu increderea si speranta ca lucrurile vor fi cel putin la fel de bune ca pana acum. Iar eu din ce in ce mai buna, in toate formele mele. Si zau c-am forme! 😝

*

“Success is not a competition with the world. It’s a competition with yourself.

When you can sit down in your own silence and feel truly amazing about yourself, you’ve won!”

Fericirea diferita

Ne fac fericiti lucruri diferite… si e perfect ok sa fie asa!

Ziceam eu nu de mult ca nu prea reusesc sa ii inteleg pe cei care au o carca de bani si prefera sa-si faca vacantele doar in Predeal-Mamaia. Maxim Turcia. 

Insa, pentru ca viata-i surprinzatoare si, slava Cerului, sunt un om care se dezvolta continuu, invat si incep sa inteleg.

Cel mai bun exemplu e mama. Desi, atunci cand calatoreste, apreciaza specificul oraselor, tarilor, este capabila sa aprecieze istoria, arta, sa fie curioasa legat de cultura popoarelor, mama este omul pe care mai tare l-ar ferici un Craciun la tara, la masa cu rubedenii sau prieteni, cu muuulta mancare si olecutzica de vin. Deh, ca la romani. 

Doar ca, sincer, am inteles. Chiar am inteles! 

Ca e vorba de generatie, de educatie, de cultura, de valori, de experiente, de lipsuri, de visuri indeplinite prea tarziu, de sechele din copilarie… you name it! – toate astea ne fac sa fim intr-un fel sau altul, sa avem idealuri si nazuinte diferite, sa apreciem lucruri atat de diferite intre ele, sa ne raportam bucuriile atat de diferit, sa fim fericiti din succese diferite, sa ne emotionam la lucruri atat de putin asemanatoare intre ele, sa reactionam atat de specific la dureri…

Si asta e ok. Incep sa inteleg ca e ok.

Eu niciodata nu as alege sa stau cu cineva dintr-un confort financiar si din complacere si pentru ca e “easy going”.

Insa stiu persoane care o fac – e mai important ca tipa are un salariu bun, o pozitie in societate decat faptul ca iubirea e apusa si fericirea nu mai e demult acolo. Sau e rara si scurta.

E mai important ca el aduce un confort financiar familiei si ne putem permite cefe de porc cu cartofi prajiti de 300 lei, si vreo 3 case. Mai important decat faptul ca noua, de fapt, ne fug ochii dupa tipul ala fain de la munca si l-am tavali in pat cat nu ne-am tavalit barbatul in 15 ani de relatie. 

E mai important sa calatoresc pe banii unui om care nu ma atrage si sa accept cadouri scumpe decat sa-ncerc sa am niste principii de viata si sa astept cuminte sa-mi gasesc iubirea.

E mai important sa imi fie satisfacuta nevoia de atentie si de vacante pe care nu mi le-as putea permite singura si sa-mi fie satisfacut ego-ul de a fi cocosul in relatie decat sa ne cautam fiecare fericirea in alta parte, unde iubirea-i sincera si ne-mplineste.

Sigur ca judec acum. Caci, oricat de profunda sunt, inca mai lucrez la empatie si sunt doar la inceputul de drum de “intelegere a diferitului”.

Insa incep sa inteleg. Chiar incep sa inteleg. 

Si, poate, chiar e mai bine sa fim atat de diferiti. Viata ar fi prea plictisitoare daca toti am fi la fel. Daca toti am fi ghidati de suflete care nazuiesc catre implinire emotionala, nu materiala, zambete reale, nu ipocrite, daca toti am avea aceeasi bucurie sufleteasca la o cafea buna bauta intr-o cabana in varf de munte sau intr-un orasel francez. 

Apoi, ar fi plictisitor sa avem toti aceleasi calitati… le-am aprecia mult mai putin atunci cand le-am gasi la cineva… Ne-am indragosti mult mai putin, cu mai putina pasiune si am dori cu mai putina ardoare daca am gasi aceleasi lucruri la toate persoanele.

Caci fiecare dintre noi, in functie de copilarie si frustrari (ne)tratate, avem nevoie in viata noastra de categorii diferite de oameni.

Am vazut cum o prietena reconstruieste relatia cu tatal ei prin pastrarea aceluiasi cerc vicios intr-o prietenie pe care o are. 

Am vazut cum un prieten are nevoie de o partenera care sa cerseasca atentie, sa fie mereu imbufnata, sa ii fie respectata ei pozitia de cocos, sa frece nervi si sa puna in pozitie de inferioritate. Nu stiu care a fost relatia cu mama lui in copilarie, insa tind sa cred ca recreeaza prin partenera aceeasi tipologie si cred sincer ca el are nevoie de o astfel de partenera. Oamenii prea draguti, prea intelegatori, oamenii care spun ce vor si de ce sunt suparati, oamenii care nu cauta atentie si nu tanjesc dupa imbunari si gesturi de cerut iertare is oamenii pe care el nu stie cum sa ii “manageuiasca”. Pentru ca nu asa a fost invatat… Nu stie cum sa se poarte cu ei si cum ar putea sa ii faca sa il placa pentru ca ei nu stau imbufnati, n-au suparari ce necesita plecaciuni pentru iertare, n-au nevoie de oameni care sa le sufle in fundic. Fundicul lor e bine si protejat fix asa cum e, iar nevoia lor e diferita. Insa prietenul meu nu e invatat ca oamenii sa fie asa. De asta nici nu se poate adapta la ei…. Si nu intelege pentru ce l-ar putea iubi oamenii aia.. si ce ar putea face ca oamenii aia sa il iubeasca pe el… doar asa, pentru ce e el ca om?! Hmm, ce mai neintalnit… 🙂 

Totusi, inca nu reusesc sa inteleg daca toti oamenii astia is cu adevarat fericiti. Pot intelege ca cineva isi gaseste fericirea in lucruri superficiale si materiale (din punctul meu de vedere) si in aprecierea/invidia primita de la gura lumii. 

Insa deseori ii vad pe aceiasi oameni destul de invidiosi si rai si frustrati. Si ma-ntreb daca is cu adevarat fericiti. Sper ca da. Sau poate nu si-au gasit lucrurile care le aduc cu adevarat fericirea si se amagesc cu o falsa impresie de fericire adusa de bifarea lucrurilor de pe lista. Sper sa nu… 

Fata cu copaci la cap (de la Copacul cu fapte bune) spunea “..eu nu cred că există oameni buni și oameni răi. Eu cred că există doar oameni buni și oameni mai puțin fericiți.”

Sper sincer si va doresc sincer sa va gasiti fericirea reala. Oamenii fericiti is oameni buni. Pentru ca nu au frustrari de varsat pe alti oameni. Pentru ca se pot bucura sincer de realizarile si fericirea altor oameni. Pentru ca fac bine si apreciaza binele. Pentru ca se hranesc cu bine si imprastie binele in jurul lor. Si pentru ca se iubesc suficient cat sa nu tolereze bullshit in viata lor.

Si nu, sa nu credeti ca fericirea e de gasit doar in momentele alea de euforie maxima si explozie si avalansa de bucurie.

Pentru mine a fost si-acel sentiment cand te intorci seara acasa, dupa o zi lunga la munca, te-asteapta un frigider gol caci n-ai apucat sa mai gatesti, citesti un mesaj pe Whatsapp si zambesti, te uiti pe geamul masinii, orasul e mai gol si e intunecat, si-ti zici in sine “Chiar ma simt un om fericit!”.  

Ceea ce va doresc si voua! 

In orice forma ar fi fericirea reala pentru voi, oricat de diferita!

8AEA30CD-AB8E-4000-9489-AC2791B5E673

No sugar coating here, baby!

De-a lungul timpului, eu am scris de foarte multe ori despre cum am renuntat la oameni, spre eliberarea mea.

Si daca e ceva ce am invatat dintr-o relatie toxica de cu secole in urma e ca niciodata n-o sa mai tolerez cacaturi si oameni care nu-mi aduc bucurie.

Cred ca e un compromis mult prea mare in schimbul a ceea ce numesc eu firimituri de fericire.

Si absolut intotdeauna o sa prefer calitatea, nu cantitatea, asa cum absolut intotdeauna o sa refuz firimiturile de fericire, fie ca raman un om flamand.

22.12

Sunt mereu apreciata pentru ca sunt un om cu coloana vertebrala (desi, rareori, o mai fracturez) si corectitudinea (obiectiva, cat se poate) e ceva la care eu nu pot renunta. Fie ca-i la locul de munca, in prietenii, iubiri sau altele.

Bineinteles ca n-am cum fi 100% obiectiva, caci, sa nu ne mai c@c@m pe noi, suntem subiectivi oricat de 0,(0)1% ar fi subiectivismul ala.

Insa nu, nu cred c-o s-ajung vreodata in Iad nici pentru dirty talk, nici pentru ca o sa spun oamenilor mereu ce cred. Desigur ca trebuie sa lucrez la diplomatie (nu imi vine natural si mi-e greu sa “sugarcoat things”). Incerc sa am grija sa nu ranesc, desi exista catari carora tre’ sa le dai multe suturi in co@ie ca sa priceapa. 😊

Una peste alta insa, ca sa-ntelegeti ideea: ABSOLUT MEREU mi-a fost muuuult mai ok cand am renuntat la oamenii naspa din viata mea. Pentru ca LINISTEA MEA este nepretuita si a venit de fiecare data, fara intarziere.

Da, sunt un om transant, filtrul meu e alb-negru si ma bazez mult pe intuitie, dar si experienta. Nu am niciodata vreun regret in a renunta la oameni care au stat ani de zile in viata mea, daca nu ma mai identific cu oamenii aia sau cred ca comportamentul si prezenta lor is mai toxice decat bucuria pe care (mi-)o aduc.

Imi aleg cu grija oamenii care stau pe langa mine (d-asta-s single, hahahah 😃) si niciodata n-o sa ma (mai) asociez cu:

– femei mi-mi-mi (stiti voi care-s alea, genul de zambarete perfide care periaza oamenii pentru a obtine ce isi doresc);

– oameni negativisti pana-n maduva oaselor;

– oameni care isi fac rau singuri, chiar daca doar sufleteste;

– oameni falsi;

– femei care profita financiar de barbati (wink);

– femei pentru care barbatii exista doar de la masini de la 10k in sus (nu ca 10k ar fi o avere, dar intelegeti ideea) (wink wink);

– oameni care urca profesional pe pupat in fund, nu pe munca si competente;

– oameni care imi tradeaza increderea;

– oameni care ma mint in fata si ma iau de proasta (Gizas, daca ne stim de ceva vreme, te-ai prins dracului ca-s desteapta si nu-s asa naiva);

– oameni care-si plang singuri de mila dar nu actioneaza pentru a le fi mai bine, desi pot;

– oameni care-mi tradeaza increderea (daca ti-am incredintat un secret chiar intim, tine-l pentru tine, nu-l folosi pe post de subiect de discutie cu nevasta-ta, caci imi imaginez ca aveti subiecte mai smart de abordat – triplu wink);

– oameni care pozeaza in victima absoluta si cersesc atentie (cvadruplu wink);

– oameni care nu vor sa se vindece;

– oameni care vad paiul din ochii altora, fara sa vada barna din ochii lor;

– oamenii perfizi, manipulatori, intriganti;

– oameni egoisti;

– oameni care calca pe cadavre;

– oameni carora le pute sufletul a c@c@t, ati inteles ideea.

Si sincer si din inima va zic, alungati oamenii astia imputiti (sufleteste) din viata voastra. Poate balanta mea nu e tocmai corecta, dar niciodata nu renunt la cineva fara a incerca o data, de doua ori sa dau sanse.

Insa asa cum niciodata fericirea mea n-o sa depinda de altcineva, asa niciodata n-o sa las pe nimeni sa-mi strice karma, zenu’ si feng shuiu’ prin simpla lor prezenta in viata mea. (Tre’ sa se strofoace olecutzica mai mult  – si zau ca nu-i mult, mult, caci imi sare tandara usor. 😝)

Ceea ce … va doresc si voua. 😝

N-o sa-nteleg niciodata foamea asta de bani!

Nu-nteleg nebunia asta de a face multi bani si de a uita sa iti bucuri sufletul (si cu ei)…

Bineinteles ca inteleg ideea de investitie, ideea de economisire.

Inteleg ideea de a-ti cumpara 6 case care sa iti aduca un venit in timp ce tu esti pe plaja in Malibu sau ai decis sa-ti dai demisia de “sclav la corporatie” (io nu-s deloc de acord cu termenul asta, but hey..).

Ce imi este foarte greu sa inteleg (si, sper eu, nu judec, doar nu reusesc sa inteleg) este de unde dorinta asta nebuna de a face multi bani, de a munci 16 ore pe zi, de a ne cumpara multe case, multe masini, multe haine, de a-i satisface copilului nostru toate mofturile, de a etala mai mult si mai mult. Stiu, din comunism o sa ziceti, din lipsuri financiare si de educatie, din proasta intelegere a ce inseamna valori si moduri de a ne remarca si a fi apreciati. Din faptul ca nu stim cand sa ne oprim.

Ce imi este iar greu sa inteleg is toti oamenii aia care castiga bani de rup si fie:

  • Refuza efectiv sa isi cumpere lucruri care le-ar face viata mai usoara si/sau mai frumoasa – nu din zgarcenie neaparat, ci pentru ca e mult mai important pentru ei sa termine creditul ala de 30 de ani in 25 decat sa isi usureze viata in tinerete (si cam cum o sa fie la 55 ani cand nu mai platesti rate? Nu mai degraba te bucuri de viata la 30?),

fie

  • Baga bani nebuneste in masini si haine si tone de note de plata pe cefe de porc si Cola, insa vacantele lor is Constanta, Bulgaria, Turcia, Grecia maxiiiiiiim. Doamne, lumea asta e ataaaaaaat de frumoasa – as calatori in toata lumea asta larga daca as avea multi, multi bani si multe zile libere!

Repet, nu judec (sper!), ci efectiv nu inteleg. Inteleg ca noi, oamenii, suntem diferiti, inteleg ca nu toti au apetitul deschis catre explorat si calatorit. Insa nu inteleg de ce ne limitam fericirea.

Pentru ca da, fericirea mai vine si sustinuta financiar, nu doar sufleteste (eu asta cred).

La fel, nu-nteleg dorinta asta nebuna a politicienilor de a fura bani, mai multi bani, si mai multi bani. Da, asta vine ulterior cu putere si influenta care ghici ce? Iti pot aduce si mai multi bani si un fals si ipocrit respect.

DE CE?!?!?!?!

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Eu am o pasiune pentru accesorii (cercei, inele, coliere) asa cum unii au o pasiune pentru sporturi. Sau motociclete. Sau gadgeturi. Doar ca accesoriile alea nu-s motiv de etalat, ci efectiv is felul meu de a-mi exprima personalitatea si gusturile…

Bineinteles ca daca as avea salariu de 10k, mi-as cumpara o poșătă de la Louis Vuitton sau niste Louboutin, dar nu dintr-o cocalareala prosteasca, ci pentru ca s-ar face sa-mi placa fix modelul ala si nu-s genul care ar purta modelul fake.

Nu-s (neaparat) genul care risipeste banii, pe unii ii cheltuiesc aiurea, recunosc, insa sunt moderata cand vine vorba de platit mai mult pe un obiect decat face acesta dpdv calitate, aspect, utilitate etc.

Maica-mea, spre exemplu, e genul de om care oricate economii sau oricati bani ar avea, nu s-ar indura sa isi cumpere ceva mai scumpel. Insa asta vine dintr-un trait in niste vremuri (hai sa le zic indulgent) neprietenoase.

Bunica mea, pe de alta parte, pe care se pare ca am mostenit-o la “d-astea bune”, a vazut o haina de blana care costa cat o Dacie, si-a luat-o pac tzac. Insa poate si la ea dorinta pentru haina aia venea tot dintr-un trait in vremuri neprietenoase, insa care la ea se manifesta diferit. Apoi, haina aia n-a fost niciun moment o cheltuiala care sa ii destabilizeze bugetul si s-o faca sa manance rabdari prajite o luna-ntreaga.

Stiu, stiu, echilibru. Stiu, stiu, suntem diferiti.

Cei mai bine investiti bani ai mei anul asta au fost pe terapie, vacante, un tratament hai sa-i zicem estetic, pe flori pentru mama, cadouri pentru oameni dragi si donatii.

Mi-am propus la inceput de an sa donez lunar o suma infima pentru mine – in unele luni am reusit, in unele nu (desi as fi putut), in unele chiar am depasit bugetul ala de vreo 3 ori.

Insa cred extraordinar de mult ca o suma nesemnificativa pentru mine impreuna cu o suma mica de la altul, si de la altul, si de la altul pot face atat de mult bine.

Mic cu mic se face mare, asta-i gandirea mea cand vine vorba de donatii. Pe care multi insa o uitam.

Anul asta am facut putin voluntariat nu pentru copii defavorizati, ci pentru copii pe care i-am putea educa si pregati frumos pentru viitor. Nu m-am regasit insa foarte bine in structura proiectului, insa, daca ajung sa nu am familie si copii, ma vad foarte tare alocandu-mi timpul liber pentru voluntariat.

Cred sincer ca si genul asta de activitate e tot un fel de donatie – a timpului tau liber pentru binele unui alt om.

Ce voiam sa zic, de fapt…

Dispretuiesc femeile materialiste. Ma dezgusta femeile care isi asteapta salvarea financiara de la un barbat.

Stiu c-am mai zis-o, da’ de fiecare data cand vreo matusica imi spunea sa-mi gasesc “un baiet frumos si cu bani”, ii ziceam mereu ca vreau mai bine sa fie destept, ca bani facem impreuna (si, slava Cerului, chiar is un om cu noroc la bani).

Si… nu dispretuiesc, insa nu reusesc sa inteleg oamenii ahtiati dupa bani care nu stiu insa sa se bucure frumos de viata… fie ca e vorba de alegeri sufletesti, sau materiale…

De ce punem atat de mult pret pe lucruri materiale?

Cand e ultima oara cand ai cheltuit bani pentru placerile tale sufletesti?

Pentru o vacanta intr-o destinatie diferita, speciala, niste experiente, un masaj, o coafura noua?

Pentru un nutritionist, un terapeut?

Pentru a aduce un zambet pe fata celor dragi?

Dar a celor pe care nu-i cunosti, dar a caror suferinta si neputinta te fac sa le vezi pana adanc in suflet?

Nu mai cereti femeilor sa fie pisicute! Thks, pups!

– You’re a very complicated person.

– I know, sorry for that.

– No, don’t! You never need to apologize for that!

*

Acum cateva luni, aveam o discutie cu un coleg care mi-a spus ca sunt inconfortabila pentru barbati si ar trebui sa fiu si eu ca X, asaaa, maaai… pisicuta! Am ras… 😊

Acum cateva multe alte luni, aveam o discutie cu Iubire caruia ii spuneam ca sunt o persoana dificila, complicata. Ne-a luat vreo cateva ore sa ma faca sa inteleg ca, de fapt, sunt COMPLEXA. Dificil are, cumva, conotatie negativa, asa cum si voiam sa zic, initial. Doar ca am inteles ca toate lucrurile care par complicate la mine is – de fapt – lucrurile speciale care ma diferentiaza de altii. Toate lucrurile alea reprezinta complexitatea mea ca fiinta umana, ca femeie, ca iubita, ca fiica, prietena, sora.

Si da, complexitatea ii (si) de bine. Desi nu-i pentru oricine.

Nu, nu-s un om pe care sa-l cuceresti usor, nu-s un om pe care sa-l convingi usor, nu-s un om pe care sa-l faci rapid din vorbe.

Nu-s un om care sa se pisiceasca pentru a convinge, a cuceri, a se face inteles, a obtine.

Sunt un om sincer si direct. Pentru ca m-as dezamagi pe mine sa fiu altfel, pentru ca n-ar fi asta caracterul meu. Pentru ca am suferit teribil cand nu ii spuneam ce gandesc si simt si ce ma doare omului pe care il iubeam, doar din teama de a-l pierde…

Nu mai am timp si dispozitie de cacaturi pentru ca ma iubesc suficient incat sa imi asum ca – daca cineva e deranjat sau necucerit de comportamentul meu de ne-pisicuta – iubirea aia sau prietenia aia nu-i ceea ce am nevoie in viata mea.

Sunt copilaroasa si tampita cand simt sa fiu. Da’ nu-s pisicuta la modul ala de cucerit oamenii. Io ii cuceresc altfel. Profesional, uman, amoros.

Glumele mele is de cele mai multe ori intepatoare. Dulci acrisoare, asa, ca mine.

Nu-s pisicuta pentru ca am devenit, slava Cerului!, omul caruia ii pasa mai mult de ce simte el despre el decat de ce simt altii. Si nu, asta nu-i nici egoism, nici egocentrism, nu-i nici nesimtire sau nepasare (caci nu mai sunt omul care sa-i raneasca pe altii, ci doar omul caruia sa-i pese mai putin de ce zic altii). E doar iubire de sine.

Sunt femeia care la “No man is gonna marry you with that attitude!” iti va raspunde cu “I don’t care!”.

Sunt femeia din “Good women still exist, but our stomachs are not flat and we talk back.”

Sunt femeia care la “Dar chiar zici tot ce gandesti?” o sa-ti raspunda cu “Cam da!”.

Nu sunt femeia care “a descoperit secretul femeilor independente si pline de bani”. 😊 Sunt independenta cat sa-mi platesc singura vacantele, sa imi schimb singura becurile, sa imi car singura sacosele, covoarele, sa aerisesc caloriferele, sa folosesc surubelnita si patentul, da’ nu s-a terminat independenta la mine. Si nici nu-mi doresc.

Mi-ar placea sa se opreasca independenta mea la fermoarul de la spate al rochiei – mereu am crezut ca barbatul care ma iubeste ar trebui sa fie responsabil cu asta, ce-i drept, mai ales responsabil cu deschiderea lui. 😝

Citisem undeva o sintagma precum “Femeia potrivita te va speria un pic.”. Si femeia aia vreau sa fiu!

Nu, nu in sensul de Cruella De Vill, nu in sensul de “Io-s independenta si n-am nevoie de tine.”.

Sa fii independenta, sa fii puternica, sa nu ai nevoie de un barbat care sa te salveze nu-nseamna ca n-ai nevoie de un barbat care sa mangaie. O coapsa, un san, un suflet.

Doar ca nu toate ne-am nascut sau antrenat sa fim languroase, smiorcaicioase, plangacioase. Nu toate dam din genute ca sa induiosam. Nu toate facem mofturi de pisici razgaiate. Nu toate radem fals la glume, in timp ce ne trecem usor, usor mana prin par, ca apoi sa ne muscam buza de jos.

Nu ne asteptam toate ca barbatii sa pice ca mustele doar pentru ca am dezvaluit noi un crac. Sau sfarc.  😊

Nu toate mangaiem un umar sau un ego, unele mangaiem un suflet.

Si nu, nu zic ca pisicutele n-o fac si pe cea din urma. O fac, in felul lor. Si pentru oamenii lor.

Si nu, nu zic ca sa fii pisicuta ii lucru rau. Absolut deloc. Ba, uneori, le apreciez pe cele care pot fi, natural sau antrenat. Pentru ca eu nu prea pot. Ba chiar cred ca e mai greu sa fii pisicuta decat sa fii ca mine.

Tot ce zic e ca fiecare dintre noi are publicul ei tinta. Si iar, NU zic ca publicul de pisicuta e superficial. Absolut deloc. Is pe lumea asta barbati pentru care miorlaitul, in forma lui cea mai gingasa si pura!, este mangaiere pentru suflet. Poate pentru ca ei cred mult mai tare ca barbatul e cel care sa protejeze, sa alinte.

Doar ca, sper eu, is pe lumea asta si barbati pentru care miorlaitul zgarie pe creier si suflet sau, cel putin, nu le starneste musai interesul si care apreciaza mai degraba un pumn in masa (de sare toata ciorba din farfurie) – cu dragoste, de la nebuna lor tampita. ❤

Nu mai cereti femeilor sa fie pisicute! Unele ne dorim putin mai diferit de-atat. 😊

Oftat de multumire!

Oh, viata la tara! Cum as fi putut uita?!
Mult verde si multa liniste. Si cata nevoie aveam de asta! ❤️

As fi pus pauza momentului aluia dimineata la cafea, cand soarele se incapatana sa ma trezeasca, greierii cantau, un latrat de caine se auzea in departare, o pisica se alinta pe iarba, iar cafeaua mea parca n-avusese niciodata un gust mai bun.

Cred ca as putea face o meserie adevarata din lenevitul in pijamale sau din statul pe o patura, pe iarba! 😅

Am zambit mult cu sufletul, m-am bucurat de apusuri, am cules zmeura si mi-am odihnit mintea. Am sarit in trambulina si m-am imprietenit cu un baietel de 3 ani, am luat cu intelepciune de la o doamna formidabila de 70 ani.

M-am bronzat ca un tractorist 🤦🏻‍♀️, am luat satul la pas, am fost claxonata de cateva (bune) ori pe strada (inca mai poate fata! 💪🤣, iar 2 claxoane tocmai de la tiristi mi-au confirmat asta indubitabil 🤣), era sa-mi rup gatul de prea multe ori pe trotuarele inexistente, am reusit sa ma ratacesc pe poteci si potecute (daca gasiti o femeie care le are cu orientarea in spatiu luati-o de nevasta, frate, astea-s specimene unice, asa, ca unicornii!😅) si m-am oprit de 70 ori pe drum sa admir apusul.

Cred ca aveam asa multa nevoie sa ma deconectez (nici nu mi-am verificat mailurile de la munca 😜), sa stau putin eu cu mine: nici n-am avut chestii sa-mi reprosez, nici nu m-am gandit la planuri de viitor, ci efectiv mi-am pus putin creierul pe pauza si m-am bucurat de moment. De momentul meu cu mine. Si fu bine. Zau! ❤️

1b.JPG

Asa, pe de-a-ntregul…

Inca mai invat lucruri despre mine… unele-mi plac, altele nu.

Inca sunt impulsiva si mereu voi fi vulcanica. N-ai cum scoate nebunia din nebuna. 😝

Nu voi fi niciodata un om caruia sa-i lipseasca modestia, insa chiar ma vad ca pe un om mult mai misto acu’. Sunt (in general) un om vesel si fain de avut prin preajma. Sunt amuzanta si desteapta (de cele mai multe ori 😝). Sunt pasionala si sincera. Sufletista, da’ a dracu’. Puternica, da’ si sensibila ca un-barbat-cand-e-la-ciclu-care-are-gripa. 😊 Nu cred c-as fi avut curaj in trecut sa spun cu voce tare toate lucrurile astea. Insa acum am, pentru ca imi place mult mai mult de mine. E drept, am si lucrat la asta. Si n-a fost un exercitiu usor.

Imi place ca-s mai empatica. Si, pentru ca mi-am vindecat frustrari si neimpliniri, nu mai port ranchiuni asa usor. Incerc sa iau oamenii asa cum sunt. Sa trec mai usor peste (cu buldozerul). Sa inteleg de ce unii oameni is rai si sa n-o mai iau personal. Sa inteleg de ce nu contez asa mult pentru alti oameni si sa nu mai cred ca-s io de vina. Pan’ la urma, nici nu-mi doresc sa ma agat de niste oameni care nu ma apreciaza suficient.

Imi place ca-s si mai profunda acu’. Atunci cand un om e naspa, nu mai vad omul naspa, ci incerc sa vad frustrarile care-l fac sa fie asa. Desi, fiind mai profund, asta face ca oamenii cu care poti rezona sa fie intr-un numar (si) mai limitat.

Inca mai scap la chipsuri pe care le combin cu ciocolata (mmmhm, e grozava combinatia dulce-sarat!)

Inca nu m-am apucat de alergat. Desi as vrea sa alerg seara, cu castile-n urechi, cu zambetul pe fata. Doar ca workaholica ajunge si la ora 23 acasa, deci imaginati-va care-ar fi sansele… 😊

Nu cred ca as fi un sef bun, momentan. Pentru ca, daca oamenii nu se ridica la nivelul asteptarilor, as face micromanagement si poate as da prea putine sanse oamenilor care au nevoie de ceva mai multe… Nici macar nu cred/stiu daca-mi doresc sa fiu seful cuiva. Pentru ca mi-ar fi un chin sa lucrez cu oameni mediocri.

Asteptarile mele de la oameni sunt ..mari – asa le numesc unii, “high expectations”. Pentru mine, insa, reprezinta, cumva, normalitatea. Pentru ca stiu ce pun eu pe masa in prietenii, la job, in iubire, la sex, in relatii, intr-un umar de sprijin, intr-o mana de ajutor.

E foarte important sa rezonez cu oamenii. Si nu-mi mai pierd timp cu cei care nu-mi dau un vibe bun. Am invatat (si chiar aplic uneori 😝) sa fiu mai pretentioasa cu timpul meu acordat altora. Cu energia mea, sentimentele mele, starile mele.

Usor, usor, remarc ca nu mai strig “pick me, choose me, love me”. Pentru ca, asa cum zice Iubire, “tu esti o fata extraordinara”. Si, daca cineva nu observa si apreciaza asta, nu mai fac tumbe sa-i demonstrez ca-i prost.😉 Extraordinaritatea mea o sa shake that ass acolo unde, pe ringurile de dans, muzica-i mai imbietoare, lumina-i difuza, oamenii-s faini si zambesc mai tare, si acolo unde eu sunt eu, asa, pe de-a-ntregul…

Esti cel mai important om din viata ta. Iubeste-te ca atare! … asa, pe de-a-ntregul…

Dream big and work smart!

Nu stiu cum stati voi cu ambitia si cu motivatia, da’ eu am avut nevoie de un om sa ma impinga de la spate sa-mi misc curu’ de pe canapea. Pățăști, stabilisem ca nu-s perfecta, am si eu rahaturile mele.

Doar ca de atat a fost nevoie.. de un impins de la spate, de ridicat curu’ de pe canapea si de vointa de a face mai mult decat job-casa.

Sunt inca la stadiul de pasi mici, dar am cunoscut oameni care imi dau stari misto si/sau de la care invat chestii asa faine, m-am bagat intr-un proiect de voluntariat din care simt ca mai mult primesc decat dau, toate insa is lucruri care imi dau o stare de bine si ma fac sa ma iubesc olecutica mai mult… Pentru ca, fara urma de ingamfare, constientizez si eu ca-s un om mai fain decat credeam, indiferent de cat de mic e aportul meu la a-i ajuta pe altii.

Habar n-avem noi, oamenii, cat de mult inseamna chiar si lucrurile mici: fie ca donezi tu 10 lei si putin cu putin se face mult si face bine!, fie ca arunci o jignire necontrolata care face atat de mult rau…

Nu sunt in nicio postura de a tine cuiva morala, nu-s nici eu acolo unde as vrea sa fiu daca n-as mai fi asa o putoare (inca procrastinez si inca nu m-am apucat de facut miscare si inca nu m-am lasat de fumat), da’ stiti ce? Voiam doar sa va incurajez… caci puteti mai mult si lucrurile astea, chiar si ele mici, va pot face atata bine si va pot aduce atata implinire incat… daca aveati nevoie de un impins de la spate, considerati asta un semn.

Habar n-aveti cat sunteti de norocosi sau habar n-aveti cat de mult ar trebui sa va apreciati eforturile si reusitele… si habar n-aveti ce oameni (si mai) faini puteti fi si cat de mult puteti sa va cresteti singuri increderea in sine si iubirea fata de voi insiva. Ii nevoie doar sa va ridicati fundu’ de pe canapea… Va zice una care, pana nu demult, numa’ acolo si-l tinea…

De la inceputul anului, am inceput sa lucrez la si pentru dezvoltarea mea, pasii sunt mici, nu-i insa usor deloc, insa atunci cand iti vezi evolutia si reusitele, sentimentul de multumire e absolut minunat.

Inca fac greseli prostesti, inca mai am de reparat, dar is mandra de felul in care (inca mai) cresc si-mi place si mai mult de omul care devin…

Nu va plafonati! Nu va resemnati! Suntem cam singurii responsabili de cat de frumoasa ne facem viata si de cat de faini devenim ca oameni.

Si-atunci, de ce ne-am pune oprelisti singuri?!