Ce e cu adevarat important pentru tine?

Dragilor, VA PROVOC LA UN EXERCITIU (caci sunt convinsa ca timp avem).

#CeECuAdevaratImportantPentruMine

Zilele astea am avut discutii cu mai multi omuleti dragi din viata mea legat de cum ar trebui/ar putea perioada asta sa ne faca sa intelegem ce e cu adevarat important in vietile noastre.

Recunosc, io-s mai realista defel (unii ar zice chiar pesimista), insa eu am zis ca, desi unii dintre noi isi vor da seama, in perioada asta, ca poate acordau o importanta mult prea mare unor lucruri superficiale si “uitau” de lucrurile cu adevarat importante in viata, chestia asta ne va tine 2-3-5 luni dupa ce Coronavirusul trece, insa, usor-usor, o sa uitam.

Probabil ati vazut ca circula pe net o postare legata de faptul ca toate masinile alea scumpe si hainutele si lucrurile superficiale din viata noastra nu mai ajuta si nu mai au nicio insemnatate acum. Si ca poate ne dam seama de asta si reanalizam prioritatile noastre in viata.

Intre timp, un tip din lista mea de Facebook postase o poza cu BMW-ul lui seria 4 scriind “De-abia astept sa treaca timpurile astea nebune ca sa imi pot scoate jucaria preferata la o plimbare lunga catre oriunde.” Valori si ce e important in viata ziceti, huh?

PENTRU A NU UITA si pentru a iesi din perioada asta mai buni, mai empatici, mai intelepti si… mai fericiti, in mod real, nu superficial!, va invit sa luati o hartie si sa asterneti acolo lucrurile pe care ACUM le vedeti CU ADEVARAT IMPORTANTE PENTRU VOI. Pastrati hartia, promiteti-va sa nu o aruncati niciodata, puneti-o intr-un loc la vedere si urmariti-va pe voi in urmatoarele luni/ani cum va veti tine de lista, cum, in timp, veti considera unele lucruri de acolo ca fiind neimportante. Puteti chiar sa va scrieti o scrisoare pentru omul din voi post Coronavirus (puteti chiar sa va santajati putin emotional, daca asta credeti ca va functiona). Puteti posta lista pe Facebook (daca nu e prea personala) astfel incat anual sa va reaminteasca de ea.

Incep eu cu lista mea (unele, pentru ca sunt mult prea personale, le voi “blura”). Unele lucruri deja le faceam si ante Coronavirus, insa sunt pe lista pentru ca… vreau sa ma asigur ca ele vor ramane la fel de importante. Unele lucruri le-am pus aici gandindu-ma si la cum voi fi eu, financiar, post Coronavirus. Ordinea e aleatorie.
Continuă lectura

Cum e cu terapia?

„All the ways that we haven’t grown in our own life, they’re going to be reflected in our relationship.”

Eu recomand din inima terapia oricarui om, cu sau fara traume, tragedii in viata. La terapie, vorbesti despre lucruri pe care le stiai (sau nu) perfect constient, dar le ascundeai sub pres, incercand sa le ignori.

Si cineva vine si te impinge SA LE REZOLVI. Sa faci mai mult. Sa te ocupi de ele. Sa poti trai linistit, impacat. E foarte greu sa lucrezi cu tine si sa nu mai amani, sa nu mai tii rahatul sub pres. Doar ai amanat toata viata fix asta! Apoi, sunt lucruri in subconstientul nostru pe care nu le stiam. Nu le intelegeam. Si, dintr-odata, se face lumina, devenim constienti de ele, le verbalizam. Si-atunci realizezi nu doar ca tre’ sa lucrezi cu rahatul de sub covor, dar a mai aparut un alt rahat care sta frumos in mijlocul livingului. Si n-ai unde sa il mai ascunzi…
Continuă lectura

Dau cu praf magic!

Dragilor, 𝗱𝗮𝘂 𝗰𝘂 𝗽𝗿𝗮𝗳 𝗺𝗮𝗴𝗶𝗰 𝗱𝗲 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗿𝗶 𝗣𝗢𝗭𝗜𝗧𝗜𝗩𝗘!

Nu stiu cum au fost la voi zilele astea, dar azi-si-numai-azi cel putin 5-6 persoane mi-au venit cu lucruri negative. Din fericire, eu am fost flower-power-zen-cu-chakrele-la-locul-lor si am incercat sa dau cu praf de optimism si empatie mai departe.

Cred sincer ca usor-usor oamenii incep sa cedeze (nervi, frustrari, neputinta, ingrijorari, stres etc.), prin urmare, m-am gandit sa 𝘃𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱 oameni sau lucruri pozitive, funny, faine:
Continuă lectura

Jurnal de Covid-19

Stiti… am trecut prin multe stari legate de Coronavirus. Azi am plans insa prima oara.

Initial, ne-am hăhăit cand oamenii au dat buzna in magazine (sa fie acu’ vreo luna) si si-au facut provizii.

Apoi, am devenit putin paranoica legat de transmiterea virusului. Ulterior, m-am panicat, mai mult decat o faceau oamenii de langa mine.

Dar m-am calmat apoi.

La diferenta de 2 zile, “Eu zic ca mergem in Barcelona!” s-a transformat in “Eu zic ca nu mai mergem in nicio Barcelona!”.

Am ales sa sarbatorim ziua mamei intr-un video call pe Whatsapp in care eu i-am desfacut cadoul frumos impachetat. Mama a plans. Si cred ca nu chiar de la cadou, ci pentru ca nu eram noi langa ea.

M-am mahnit apoi, caci Coronavirusul m-a lovit si financiar (si asta e doar inceputul).

Si mi-e teama atat de perioada cu Coronavirus, cat si de perioada de dupa.

Mama a inceput sa imi planga zilele trecute la telefon pentru ca ii e dor de noi (iar eu sunt la doar 15 km distanta). Am incercat insa sa o fac sa zambeasca.

Astazi, insa, am plans eu. Pentru ca mama, oricat de responsabila a fost in astea 2 saptamani (si zau ca a fost!), e/era pe cale sa se expuna indirect. Si incercam sa o conving cu toate argumentele (rationale si sentimentale) ca mai bine sa nu…

Si am inceput sa plang cand ii spuneam ca nu o voi ierta niciodata daca nu are grija de ea (aici am luat-o cu santaj emotional si am mintit-o) si ca eu imi doresc ca mama mea sa mai traiasca.

Suntem coplesiti de emotii, stres, mahnire, suntem bombardati cu informatii, suntem socati (inca?) de modul in care autoritatile actioneaza, ne-am schimbat brusc stilul de viata si privim atat de neputinciosi si nesiguri spre viitor.

Imi doresc doar sa vina ziua aia in care sa putem iesi din nou liberi si fericiti pe strazi. Si mai intelepti, mai empatici si mai buni.

Aveti grija de voi! ❤️ #stamacasa

Cand punem si profunzimea pe To Do?

Am avut saptamana asta cateva discutii cu oameni diferiti legate de alegerea partenerului.

Si citisem si o intrebare foarte interesanta: Ni se pare normal ca un barbat sa lucreze si sa accepte ca femeia sa fie casnica, dar de ce ni se pare anormal ca o femeie sa lucreze si barbatul sa stea acasa?

Recunosc, si mie mi se pare anormal (desi am mai auzit) ca barbatul sa fie fara job si femeia sa faca cariera. Si cred ca poate functiona daca cei doi sunt amandoi ok cu asta.

Recunosc insa ca mie mi se pare anormal, pentru mine. Asa cum mi s-a parut anormal cand cineva cu educatie mi-a zis ca pentru el e foarte ok ca, dupa casatorie, sotia lui sa ramana acasa. Da, mi-am incruntat sprancenele. Pentru ca aplic filtrul meu, din pacate… Si n-as putea accepta asta ca un stil de viata.

Discutam insa si despre relatii in care femeia sa fie cea care e mai sus pe scara profesionala. Mult mai sus.

Si am mentionat ca eu nu as putea fi cu cineva care un job mult, mult, mult mai jos decat mine.

Si zau ca nu despre bani e vorba.

(Iar aici o sa fac o paranteza mai lunga. Daca ma cititi sau ma cunoasteti, stiti deja ca eu detest femeile care profita financiar de barbati. Poate pentru ca la noi in familie lucrurile n-au stat deloc asa.

Mama nu a fost in viata ei casnica, lucreaza de prin clasa a 10-a – a 11-a, s-a bagat la seral si muncea in acelasi timp, a ramas vaduva la 32 ani, avand doi copii de 4, respectiv 12 ani, absolut niciodata nu a asteptat si primit bani de la nimeni, cu atat mai putin de la un barbat.

Bunica mea a muncit cot la cot cu bunicul meu cand si-au construit afacerea proprie, au fost perioade cand bunica aducea mai multi bani in casa decat bunicul meu, asa cum au fost perioade cand era si invers.)

Cred insa ca nu as putea fi cu cineva mult, mult mai jos din punct de vedere educatie si cariera pentru ca imi imaginez (si am avut si experienta) ca discutiile noastre nu ar fi la nivelul pe care mi-l doresc eu, cercul lui de prieteni ar fi foarte… diferit de mine si de cercul meu, nu m-as vedea integrandu-ma in peisaj…

Am auzit multe persoane care isi doresc ca partenerul, partenera sa le impartaseasca pasiunile. Si pot intelege asta. Cu siguranta cuplurile de tipul asta functioneaza bine.

Sa mergeti impreuna la schi sau alte sporturi de iarna, sa participati la maratoane, sa fiti pasionati de tenis etc.

Eu, spre exemplu, evit tipii prea sportivi (pentru ca io nu-s genul sport, ne-am petrece juma’ de viata separati unul de celalalt). Si nici nu m-as vedea, spre exemplu, cu cineva care se imbraca sport de felul lui. Eu nu ma imbrac sport. Mai niciodata. Am arata extrem de stupid impreuna: el in adidasi si trening, eu in fuste conice si tocuri. Nope.

Si zau ca toate lucrurile astea nu-s superficiale. Caci nu-s. Am vazut ce functioneaza la cupluri si ce nu.

Cred ca fiecare tre’ sa aiba si pasiunile lui si doar ale lui (el merge la pescuit, eu ies cu fetele la cafea, caci avem nevoie de timp separat). Insa fara chestii comune (ca-s: interes pentru sporturi, voluntariat, citit, filme, dormit pana la pranz, mers la un anumit gen de festivaluri, preferinta pentru manele si Salam, you name it) nu functioneaza.

Ce aud insa mult prea rar atunci cand vorbim de ce e important la un partener e: nivel apropiat de profunzime. Pentru mine e incredibil de important. Caci n-o sa discutam doar despre ce o zis ma-ta cand te-o sunat, n-o sa iti povestesc barfe de la birou, n-o sa discutam doar despre ce mancam diseara.

Cred foarte mult in “Small minds discuss people. Average minds discuss events. Great minds discuss ideas.” Si am o nevoie foarte mare sa pot discuta despre politica, evenimente din tara asta sau de dincolo cu efect pentru noi sau cei din jur, asa cum am nevoie sa discut despre empatie, despre acceptare, despre suferinta, despre moduri de comunicare, despre tipologii de personalitati, despre intelegere a celor din jur, despre ce ne face fericiti, despre, despre, despre… Cred ca e foarte important ca partenerul sa te poata intelege, sa fie empatic, sa iti inteleaga reactii, stari, ce te emotioneaza, de ce te lasa ceva rece etc.

Profunzimea insa n-o sa o gasiti musai la persoane educate. Ohooo, cate persone educate am intalnit cu inteligenta emotionala scazuta si cu un nivel atat de scazut de intelegere a lucrurilor profunde sau cu asa o lipsa de interes pentru ele…

Am intalnit tipi cu educatie si cariera bune, foarte bune, m-am trezit ca omul vorbea de-ale lui, ma uitam la el, iar in mintea mea imi dadea ochii peste cap si-mi ziceam: “Wow, ma plictisesti!”.

Schema-i complicata, ii drept. Sa aveti pasiuni comune, sa va acceptati pasiunile separate, sa fiti apropiati ca nivel profesional si de educatie, sa nu fie discrepante enorme intre voi, sa o placa prietenii tai, sa iti faca placere sa stai cu prietenii ei, sa va potriviti in pat ca apetit si… flexibilitate 😊, sa va puteti intelege pe compromisuri (caci, yey!, trebe si astea facute), sa va doriti lucruri cam in aceeasi directie, sa aveti simturi ale umorului apropiate, sa sa sa.

Si nu uitati, va rog io: sa fiti la niveluri apropiate de profunzime. Sau superficialitate, dupa caz. 😝

Nu faceti compromisuri prostesti de teama singuratatii.

Auzisem undeva niste versuri “I needed to lose you to love me” and I felt that!

Pentru ca m-am putut iubi cand m-am cunoscut pe mine in profunzime si prin ochii mei, nu prin frustrarile altora si prin imposibilitatile lor de a iubi, intelege, accepta.

Nu stati niciodata intr-o relatie in care sa nu simtiti ca sunteti “iubibili”. Caci fericirea nu-i acolo. Chiar nu-i. Din contra. 😊

2019 – anul meu de echilibru

Era 1 septembrie, eram intr-un taxi si ma gandeam: Oau! E toamna! Imediat se incheie anul… ce naiba o sa astern pe hartie cand trag linie pe anul asta? Ce am realizat eu anul asta, caci simt ca… nimic?!

Imediat m-a lovit insa un gand: terapia si calatoritul! Sunt cele mai mari realizari ale mele pe anul asta. Pentru ca mi-au adus atata bine! Nu aveti idee…

2019 nu a fost un an mai bun decat 2018, insa 2018 e destul de greu de batut, caci 2018 a fost un an la fericirii mele.

Cred ca 2019 a fost, pentru mine, mai degraba un an al gasirii echilibrului.

Terapie si fericire

2019 mi l-am inceput cu gandul de a incepe terapia (despre care o sa va povestesc mai multe intr-un articol). Am inteles ca fac niste alegeri dupa acelasi tipar si am gasit, credeam eu, sursa neimpacarii mele sufletesti – care se afla undeva in copilarie. Iar eu chiar am avut o copilarie fericita!

La terapie am dat de un om absolut minunat caruia ii datorez enorm de mult. Desigur ca omul a avut material bun de lucru 😝, dar fara ajutorul lui n-as fi reusit singura decat in (prea) multi ani sau chiar niciodata.

Sunt acum un om care se iubeste mult, desi is cel mai mare critic al meu.

Sunt insa foarte impacata cu mine, ma apreciez mult si, chiar nu sufar de grandomanie acum, insa trebuie sa zic ca sunt un om atat de fain! Sunt diferita in felul meu, am atat de multe calitati faine si unice, sunt o zurlie, sunt un om vesel, sunt inteligenta, sunt atat de capabila, si implicata, si sentimentala (cand ii cazu’) si amuzanta si draguta! ❤️ „Singurele” mele defecte is ca-s nebuna si nu stiu sa fac ciorba. 😃

Mi-era foarte greu sa-mi gasesc motivatia de a slabi. Si n-am reusit sa fac asta cat faceam terapie, desi am avut o tentativa. Insa in 2019 am slabit 10 kilograme si inca vreau sa mai “sculptez”.

Am implinit anul asta 30 de ani si sunt in cea mai buna versiune a mea de pana acum, fizic si sufleteste.

Sunt un om fericit intr-o banala seara de joi.

Nu astept ca fericirea mea sa vina doar din momente explozive si n-o sa-mi masor niciodata implinirea ca om in case, maritis si copii.

Am ajuns intr-un punct de unde n-am cum sa merg in jos, doar sa evoluez. Caci mai lucrez la empatie si la a fi un om si mai bun.

Grele si regrete

Am avut 2 situatii care m-au framantat teribil anul asta. Una profesionala, alta personala. Pentru ca io-s o drama queen sometimes. Si, cumva, dupa ce s-au incheiat framantarile si zbaterile mele, situatiile s-au incheiat frumos de la sine. Asa, smooth ca smoothie-ul! 😊

Mi-am incalcat un principiu la care tineam destul de mult si pentru care ii judecam pe altii. Insa trebuie sa recunosc ca nu regret. Orgoliul meu de a obtine ceva a fost mai presus de principiu. Si poate nu-i sanatos, da’ ii satisfacator. 😝

Apoi, am mai inteles cat de important e pentru mine sa fiu inconjurata de oameni faini si la care instinctul meu sa nu strambe din nas. Cumva, asta vine si cu dezavantaje, evident. Am observat ce scorpie nemernica si acra pot fi cu tipi care incearca sa ma agate si pe care de fapt nu i-as lasa sa-mi agate nici firul de la dres, asa, in trecere.

Am observat insa si ca pot fi mai ingaduitoare si mai putin transanta decat eram inainte. Trebuie doar sa vreau.

Comparativ cu 2018, in 2019 am racit sau inrerupt relatii cu niste oameni care-mi aduceau incruntare pe fruntea mea nebrazdata inca de riduri. Si da, asta tot din iubire de sine vine. Sa nu permiti unor oameni sa iti fure fericirea, linistea si zambetele.

Relatia cu mama a devenit mai dificila in sensul in care imi solicita mai multa rabdare si acceptare. Mi-e greu uneori sa accept limitarile mamei, sunt lucruri care nu-mi plac la ea si e poate tarziu si greu sa o ajut sa se schimbe. Si-aici tre’ sa-mi gasesc eu resursele de rabdare si ingaduinta.

Apoi, cand vine vorba despre regret, tot ce pot sa spun ca regret pentru 2019 este ca nu am inceput niste lucruri mai devreme sau ca nu le-am inceput deloc. Atat.

Calatorii si suflet

La final de 2018, spuneam ca Brazilia, Maroc si poate Grecia si Colmar (Franta) sunt pe lista mea de dorinte si sper sa reusesc sa le vad. Am reusit sa vad jumatate din ele, in Colmar nici nu mi-ar fi trecut prin cap ca voi ajunge anul asta, de Craciun! Si ce oras magic e!

In rest, am vazut Roma (nu a depasit insa Milano, pentru mine), Atena, Malta (Doamne, ce mi-a placut acolo!), Stockholm, Varsovia (unde am fost singura in city break si a fost absolut amazing! M-am simtit ataaaat de bine si de fericita si eram toata numa’ un zambet!), Colmar, Strasbourg, Mulhouse, Freiburg, Zurich.

Anul trecut mi-am pus un target sa vizitez minim 5 tari pe an si anul asta am bifat 8! Yup, yup, lucky bitch I am!

Brazilia si Maroc raman pe lista mea, si adaug 2 orase pe care musai vreau sa le vad (nu neaparat ambele in 2020, desi dorintele mele-s incredibil de periculoase, caci… se implinesc!, so… who knows?! 😝): Barcelona si Sankt Petersburg.

Mult, mult prea putine lucruri pe lumea asta ma fac mai fericita precum calatoritul. Iar eu tin mult la fericirea mea. Si stiu sa fac din asta o prioritate.

“Gaseste-ti calea!”

Povesteam la final de 2018 ca asta imi spusese un prieten si… va zic sincer, (cred ca) in 2019 mi-am dat seama ce imi doresc. Si nu, nu la iubire ma refer (momentan, blochez mental, sufleteste si poate si inconstient primirea iubirii in viata mea).

Doar ca, pentru ca lucrul pe care mi-l doresc sa se intample, cer de la 2020 sa imi aduca intelepciunea si curajul necesare pentru a putea lua cele mai bune decizii pentru fericirea mea! ❤️

Si asta e si urarea mea pentru voi!

Si tot ce ii mai cer lui Dumnezeu (si el e mereu atat de ingaduitor cu mine) e sa raman macar la fel de fericita ca acum. Sunt un om norocos si nu stiu daca vreodata reusesc sa exprim recunostinta mea pentru tot ce primesc (sau reusesc sa imi iau) de la viata.

2019, iti multumesc pentru echilibru si pentru tot ce s-a intamplat anul asta, cu bune si grele. A fost un an bun, cu toate ale lui. Nu sunt neaparat extrem de entuziasmata pentru 2020, il astept mai degraba calm, linistit, doar cu increderea si speranta ca lucrurile vor fi cel putin la fel de bune ca pana acum. Iar eu din ce in ce mai buna, in toate formele mele. Si zau c-am forme! 😝

*

“Success is not a competition with the world. It’s a competition with yourself.

When you can sit down in your own silence and feel truly amazing about yourself, you’ve won!”

Fericirea diferita

Ne fac fericiti lucruri diferite… si e perfect ok sa fie asa!

Ziceam eu nu de mult ca nu prea reusesc sa ii inteleg pe cei care au o carca de bani si prefera sa-si faca vacantele doar in Predeal-Mamaia. Maxim Turcia. 

Insa, pentru ca viata-i surprinzatoare si, slava Cerului, sunt un om care se dezvolta continuu, invat si incep sa inteleg.

Cel mai bun exemplu e mama. Desi, atunci cand calatoreste, apreciaza specificul oraselor, tarilor, este capabila sa aprecieze istoria, arta, sa fie curioasa legat de cultura popoarelor, mama este omul pe care mai tare l-ar ferici un Craciun la tara, la masa cu rubedenii sau prieteni, cu muuulta mancare si olecutzica de vin. Deh, ca la romani. 

Doar ca, sincer, am inteles. Chiar am inteles! 

Ca e vorba de generatie, de educatie, de cultura, de valori, de experiente, de lipsuri, de visuri indeplinite prea tarziu, de sechele din copilarie… you name it! – toate astea ne fac sa fim intr-un fel sau altul, sa avem idealuri si nazuinte diferite, sa apreciem lucruri atat de diferite intre ele, sa ne raportam bucuriile atat de diferit, sa fim fericiti din succese diferite, sa ne emotionam la lucruri atat de putin asemanatoare intre ele, sa reactionam atat de specific la dureri…

Si asta e ok. Incep sa inteleg ca e ok.

Eu niciodata nu as alege sa stau cu cineva dintr-un confort financiar si din complacere si pentru ca e “easy going”.

Insa stiu persoane care o fac – e mai important ca tipa are un salariu bun, o pozitie in societate decat faptul ca iubirea e apusa si fericirea nu mai e demult acolo. Sau e rara si scurta.

E mai important ca el aduce un confort financiar familiei si ne putem permite cefe de porc cu cartofi prajiti de 300 lei, si vreo 3 case. Mai important decat faptul ca noua, de fapt, ne fug ochii dupa tipul ala fain de la munca si l-am tavali in pat cat nu ne-am tavalit barbatul in 15 ani de relatie. 

E mai important sa calatoresc pe banii unui om care nu ma atrage si sa accept cadouri scumpe decat sa-ncerc sa am niste principii de viata si sa astept cuminte sa-mi gasesc iubirea.

E mai important sa imi fie satisfacuta nevoia de atentie si de vacante pe care nu mi le-as putea permite singura si sa-mi fie satisfacut ego-ul de a fi cocosul in relatie decat sa ne cautam fiecare fericirea in alta parte, unde iubirea-i sincera si ne-mplineste.

Sigur ca judec acum. Caci, oricat de profunda sunt, inca mai lucrez la empatie si sunt doar la inceputul de drum de “intelegere a diferitului”.

Insa incep sa inteleg. Chiar incep sa inteleg. 

Si, poate, chiar e mai bine sa fim atat de diferiti. Viata ar fi prea plictisitoare daca toti am fi la fel. Daca toti am fi ghidati de suflete care nazuiesc catre implinire emotionala, nu materiala, zambete reale, nu ipocrite, daca toti am avea aceeasi bucurie sufleteasca la o cafea buna bauta intr-o cabana in varf de munte sau intr-un orasel francez. 

Apoi, ar fi plictisitor sa avem toti aceleasi calitati… le-am aprecia mult mai putin atunci cand le-am gasi la cineva… Ne-am indragosti mult mai putin, cu mai putina pasiune si am dori cu mai putina ardoare daca am gasi aceleasi lucruri la toate persoanele.

Caci fiecare dintre noi, in functie de copilarie si frustrari (ne)tratate, avem nevoie in viata noastra de categorii diferite de oameni.

Am vazut cum o prietena reconstruieste relatia cu tatal ei prin pastrarea aceluiasi cerc vicios intr-o prietenie pe care o are. 

Am vazut cum un prieten are nevoie de o partenera care sa cerseasca atentie, sa fie mereu imbufnata, sa ii fie respectata ei pozitia de cocos, sa frece nervi si sa puna in pozitie de inferioritate. Nu stiu care a fost relatia cu mama lui in copilarie, insa tind sa cred ca recreeaza prin partenera aceeasi tipologie si cred sincer ca el are nevoie de o astfel de partenera. Oamenii prea draguti, prea intelegatori, oamenii care spun ce vor si de ce sunt suparati, oamenii care nu cauta atentie si nu tanjesc dupa imbunari si gesturi de cerut iertare is oamenii pe care el nu stie cum sa ii “manageuiasca”. Pentru ca nu asa a fost invatat… Nu stie cum sa se poarte cu ei si cum ar putea sa ii faca sa il placa pentru ca ei nu stau imbufnati, n-au suparari ce necesita plecaciuni pentru iertare, n-au nevoie de oameni care sa le sufle in fundic. Fundicul lor e bine si protejat fix asa cum e, iar nevoia lor e diferita. Insa prietenul meu nu e invatat ca oamenii sa fie asa. De asta nici nu se poate adapta la ei…. Si nu intelege pentru ce l-ar putea iubi oamenii aia.. si ce ar putea face ca oamenii aia sa il iubeasca pe el… doar asa, pentru ce e el ca om?! Hmm, ce mai neintalnit… 🙂 

Totusi, inca nu reusesc sa inteleg daca toti oamenii astia is cu adevarat fericiti. Pot intelege ca cineva isi gaseste fericirea in lucruri superficiale si materiale (din punctul meu de vedere) si in aprecierea/invidia primita de la gura lumii. 

Insa deseori ii vad pe aceiasi oameni destul de invidiosi si rai si frustrati. Si ma-ntreb daca is cu adevarat fericiti. Sper ca da. Sau poate nu si-au gasit lucrurile care le aduc cu adevarat fericirea si se amagesc cu o falsa impresie de fericire adusa de bifarea lucrurilor de pe lista. Sper sa nu… 

Fata cu copaci la cap (de la Copacul cu fapte bune) spunea “..eu nu cred că există oameni buni și oameni răi. Eu cred că există doar oameni buni și oameni mai puțin fericiți.”

Sper sincer si va doresc sincer sa va gasiti fericirea reala. Oamenii fericiti is oameni buni. Pentru ca nu au frustrari de varsat pe alti oameni. Pentru ca se pot bucura sincer de realizarile si fericirea altor oameni. Pentru ca fac bine si apreciaza binele. Pentru ca se hranesc cu bine si imprastie binele in jurul lor. Si pentru ca se iubesc suficient cat sa nu tolereze bullshit in viata lor.

Si nu, sa nu credeti ca fericirea e de gasit doar in momentele alea de euforie maxima si explozie si avalansa de bucurie.

Pentru mine a fost si-acel sentiment cand te intorci seara acasa, dupa o zi lunga la munca, te-asteapta un frigider gol caci n-ai apucat sa mai gatesti, citesti un mesaj pe Whatsapp si zambesti, te uiti pe geamul masinii, orasul e mai gol si e intunecat, si-ti zici in sine “Chiar ma simt un om fericit!”.  

Ceea ce va doresc si voua! 

In orice forma ar fi fericirea reala pentru voi, oricat de diferita!

8AEA30CD-AB8E-4000-9489-AC2791B5E673