Recunosc, sunt dependenta.

Nu stiu cum sa va zic, da’… sunt dependenta. Nu de oje mov si ape de toaleta cu aroma de cocos, nu doar de cercei si spray de par, nu doar de placa si 3 in 1. Sunt dependenta de miresici.ro. Mnoh, dupa ce va opriti din ras, treceti la paragraful urmator.

Ideea e ca am descoperit atat de multe subiecte, atat de multe probleme, atat de multe nelamuriri, atat de multe sfaturi … am auzit de formatii, de fotografi si cameramani, de sali de nunta, am vazut poze cu mirese proband rochii (aici tre’ sa precizez ca majoritatea mi s-au parut kitschoase, de prost gust, extrem de impopotonate, ridicole) si nu ma mai satur ! In fiecare zi descopar informatii sau topicuri noi ba despre o traditie (desi le cam stiu pe majoritatea), ba despre o formatie, ba despre buchete de mireasa, ba despre verighete, ba despre aranjamente, ba despre sali… Nu ma mai pot opri ! Sunt dependenta. Si nu ma tratez. Poate trece de la sine. Sau poate…

Acum un an ma vedeam organizator de evenimente. Pai cred ca as ajunge in rai sa fac din organizatul unor nunti, spre exemplu, o meserie. Da’ io cred ca la noi in Romanica nu-s exagerat de multi cei care isi permit sa apeleze la un wedding planner, iar in Brasov cu atat mai putin, zic eu. Adica omu’ isi dramuieste fiecare banut, e nasol sa dea un comision unui oarecare pentru niste treburi pe care le poate rezolva singur. Deci se duce naibii cariera mea.

In alta ordine de idei, sunt o putoare ordinara, noroc de I., ca ma mai scoate din cotet cocina casa si ma cara dupa ea la facultate. A, da, imi detest, dispretuiesc, urasc din strafundurile fiecarui coltisor de suflet .. facultatea ! Nu doar pentru materii, proiecte, oamenii de pe acolo, secretarele afurisite, bancile idioate … ci pentru toate astea si inca alte 592 de motive in plus. Daca mi s-ar oferi maine un post cu un salariu fie el de 300 de amarati de euroi, as renunta la facultatea asta fara sa clipesc ! Zau.

Asa … alte frustrari, framantari, idei stupide n-am, poate v-as mai povesti despre cum am idei de agatat da’ n-am pe cine, poate v-as povesti de ce-am plans aseara, da’ nu-mi amintesc, cred ca de vina era nu alcoolul, ci surpriza, faptul ca-s sensibiloasa din cale-afara siiiiiii caaaaa … nu stiu, cred ca mi-am amintit una-alta, m-a cuprins regretul, m-au cuprins remuscarile si uite asa defrisam padurile ca sa am io cu ce-mi sterge lacrimile alea nenorocite.

Voiam sa va mai zic ceva, da’ am uitat. Cred ca era ceva de genul « Scuzati, Mariile Voastre, inactivitatea mea, faptul ca-s un musafir pe care nu-l mai vedeti cu atata drag, da’ tre’ sa-si piarda cineva timpul deloc pretios pe miresici.ro .» Sunt dependenta. Si nu ma tratez !

Voi ce mai faceti, ce-ati mai demolat, stricat, invatat, vazut ? De ce dulciuri, bauturi, accesorii, chestii sunteti dependenti ? Repede acilea, ca la spovedanie, sir indian, va rog.

Sa sau sa nu?

Citeam pe blogul Alexandrei despre o intamplare nefericita: un prieten de al ei din copilarie s-a spanzurat. Dumnezeu sa il odihneasca!

Banuiesc ca e inutil sa precizez ca majoritatea celor care au comentat au spus referitor la oamenii care aleg aceasta cale ca sunt lasi, ca au idei tampite, ca aleg cea mai usoara cale, fara sa le pese de cei care raman in urma lor, suferind s.a.

Acum… vreau sa intreb : Cati dintre voi v-ati pus vreodata cu adevarat problema sa va sinucideti ? Spun cu adevarat pentru ca situatiile de genul « Ah, as vrea sa mor pen’ca m-a parasit iubi. » nu se pun la socoteala. De cate ori ati stat la un metru de geam dorindu-va ca in secundele imediat urmatoare sa il deschideti si sa sariti ? De cate ori v-ati uitat jos si v-ati gandit cum ati arata intinsi acolo, plini de sange, cu oameni adunati in jurul vostru ? De cate ori v-ati uitat in jos, gandindu-va daca in urma caderii va veti pierde viata sau veti ramane infirmi ? De cate ori v-ati gandit cum ar reactiona mama sau bunicul vostru ? De cate ori v-ati imaginat chipurile prietenilor vostri apropiati la auzul vestii ca voi ati murit ?

Sa ma scuzati insa greu imi va fi sa aprob comentariile in care imi spuneti « Eu ? Niciodata. Eu lupt. Eu nu sunt las(a). ». Citeam un comentariu pe blogul Alexandrei, scris de Nebunelul: « mi se pare un act de lasitate… desi consider ca iti trebuie mult curaj sa faci asta». E drept ca o (mare) parte din cei care aleg sa faca acest gest sunt, probabil, bolnavi. Dar zic si eu ca, desi vine ca o contrazicere a postului meu in care urlam zicand « Nu va resemnati ! », nu ar trebui sa ii judecati pe oamenii care, desi nu sufera de nicio boala mintala, aleg sa se sinucida. Ganditi-va la omul care nu este influentat de vreo boala, de vreo dependenta, ci de… un necaz, un of, o problema nu pe care nu poate sa o rezolve, ci o problema care il macina, ii scoate sufletul, il innebuneste, il subjuga. Pierzand sau nu controlul, esti chinuit, distrus, faramitat nu de gasirea rezolvarii problemei ci de problema in sine, de ceea ce presupune ea ; fiecare lacrima, fiecare gol in stomac, fiecare clipa de frica te duc in pragul disperarii, iti pun mana pe manerul geamului, apasa butonul liftului catre ultimul etaj, iti pun mana pe sfoara si sapun. Nu nerabdarea, nu faptul ca nu ii acorzi timpului timp sa le rezolve pe toate, ci lacrimile, golurile in stomac, frica, toate sentimentele acelea de 4 sau 5 zile te imping sa da.

Nu incercati sa cautati justificari, sa faceti acuzatii de lasitate, de dementa ; eu o pot acuza pe Monica Columbeanu ca e materialista, dar eu nu sunt in locul ei sa stiu ce simte, ce gandeste, cum traieste. Daca te-ai uitat pe geam, in jos, daca te-ai vazut acolo, scrie. Daca nu, abtine-te.