BBL. Foarte.

Am foarte intampinat niste foarte probleme tehnice (sa le zicem asa) si foarte nu pot sa ma prezint la apel(uri). Foarte revin cand foarte pot. Desi presimt ca foarte dureaza.

Sunt un bloger deosebit! Zau!

Vreau sa va zic, vreau sa va zic, vreau sa va ziiiiiic! Sunt un bloger deosebit! Zau! Cu acte-n regula!

De astazi fac parte din Liga Blogarilor Deosebiti. E o constitutie infiintata de Escu din care fac parte  si :  Aimee, Sufletica, Bogdanic, Mihai, Thornofrose, Lolissima, Lia, LiaLia, Cdmitroi, Saturnianul, Hime si Alexandra.

Si acum urmeaza discursul de Oscar: Ii multumesc mamei mele pentru ca a nascut un tzanc mic si negru si urat,  ii multumesc lui Dumnezeu pentru talent, imi multumesc mie pentru ca sunt o frumoasa speciala si ii multumesc arogantului Escu pentru propunere. Indecenta, de altfel. Oricum, m-a favorizat, clar, pentru ca s-au incalcat doua reguli pentru mine: ei zic ca nu se-accepta persoanele fara cei 7 ani de acasa, eu am doar 6 ani si 10 luni (au trebuit sa ma dea la scoala, noh, ca se facea 15 septembrie); ei zic ca ma dau afara daca folosesc un limbaj necuviincios, eu vorbesc obscen zi de zi.

Acestea fiind spuse le multumesc si celor care m-au votat (Thornofrose, Lia, LiaLia, bogdanic, cdmitroi, hime, Saturnianul) si acum ma duc sa beau sa mananc o inghetata in cinstea mea! Pen’ca-s o deosebita! Clar!

P.S.: Sunt fericita ca un copil de 6 ani caruia i-au cumparat parintii bicicleta mult visata. Zau!

Sariti cu tastatura.

In conditiile cunoasterii senzatiei ca locul vostru nu e acolo unde sunteti sau/si in conditiile in care dispuneti de bunavointa de a da un sfat, se convoaca Sfatul Popular azi, 1 iunie 2009, in vederea iluminarii mintii si sufletului aflate in impas ale subsemnatei EU.

In clasele V-VIII am avut o profesoara de romana care m-a marcat. Pe mine, spre deosebire de ceilalti colegi, m-a marcat in sensul bun al cuvantului. Poate pentru colegii mei (si uneori si pentru mine) era o scorpie pentru ca ne dadea extrem de multe teme si pentru ca era severa la note. Insa la cei 11 ani ai mei am vazut in profesoara mea de romana un exemplu demn de urmat. Niciodata nu am fost un as in matematica, insa am avut mereu o predilectie catre romana. Nu am fost niciodata extrem de buna pe partea de literatura, insa la gramatica eram aproape un geniu (ma umflu si eu in pene, ce ?, ce ?).

Eu ma numar printre oamenii aia care rar fac o greseala gramaticala sau de ortografie, eu ma numar printre oamenii aia care nu isi imagineaza ca ai putea sa pici un examen la romana, eu ma numar printre oamenii aia care pur si simplu nu isi inchipuie cum ar putea cineva sa spuna ca substantivul « haina » e predicat (punerea cuvantului intr-o fraza pentru a evidentia functia sintactica pe care o indeplineste e inutila, din moment ce substantivul asta in veci si pururi nu va fi predicat).

Cand am terminat clasa a VIII-a imi doream sa ajung la un liceu cu profil uman. M-am vazut insa cu o medie maricica si am pus inaintea liceului la care voiam sa intru alte licee cu ceva mai mult prestigiu. Am intrat la mate-info, am incercat sa ma transfer la uman, cand mi s-a spus ca se poate (stiti voi in ce conditii se « poate » realiza un transfer), nu am mai vrut pentru ca ma acomodasem la liceul la care intrasem initial. Pe de o parte a fost bine ca am fost acolo, matematica a fost singurul chin, daca mergeam la uman nu stiu cat si cum as fi supravietuit unor materii precum istorie, latina, filosofie.

Cand a trebui sa dau la facultate… cea de Litere desi ar fi trebuit sa fie prima mea optiune, a fost inexistenta de fapt. Evident ca un salariu de 700 RON ca profesor debutant nu ma incanta, asa ca am ales sa dau la Stiinte Economice. Stiam ce materii voi face aici, poate nu stiam ce presupun ele. Cum mi se pare ? Probabil daca as fi printre studentii tocilari, totul mi s-ar parea floare la ureche. Cum nu sunt, probleme gasesc la tot pasul… Poate daca as fi dat de vreun profesor care (chiar daca ma pica la un examen de 5 ori) sa mi se para UMAN, poate daca as fi dat peste o materie care sa imi placa cu adevarat (chiar daca nu am intrat in materiile de specialitate, ci suntem doar in faza de introducere), poate daca as fi avut cei mai extraordinari colegi din Univers… poate chiar mi-ar fi placut ceva la facultatea asta.

Ma gandesc serios sa imi depun dosarul la Litere. Pana la a treia faza a admiterii intru si eu pe locurile bugetate. Ideea e ca eu sunt acum pe loc bugetat la Stiinte Economice. La anu’ nu cred ca voi mai fi. Asadar daca intru la cu taxa in anul doi la Stiinte Economice si daca intru pe locurile bugetate la Litere, pot sa merg asa ? Nu stiu daca intelegeti voi ce intreb… ideea e ca am stat un an pe « banii statului » si intreg sistemul are niste reguli incredibil de stupide, reguli care nu iti dau voie sa « abuzezi » de bunavointa pe care statul romanesc ti-o ofera in vederea urmarii studiilor superioare. Adicatelea nu m-as mira daca mi s-ar spune ca va trebui sa platesc taxa pentru amandoua facultatile avand in vedere ca un an am fost la bugetat.

Asadar… cei care aveti idei despre cum sta treaba… sariti cu tastatura. Si cred ca mi-ar prinde bine si un sfat de genul « Fă, du-te dracu’ de te fa femeie de servici si nu manca banii lu’ Base degeaba ! » sau « Fa-te profa de romana ca sa-mi lasi copchilu’ corigent ! », insa in niciun caz nu vreau sa aud lucruri de genul « Daca idealul visul tau in viata e femeia cu mustata sa devii profesoara de romana, urmeaza-ti-l ! ». Am auzit lucrul asta de un million de ori, sariti cu gura doar daca stiti vreun profesor de gimnaziu care sa nu fi murit de foame.

P.S.: Nu stiu daca as fi un profesor care explica bine (cred ca am ceva carente din acest punct de vedere, dar nu cred ca  sunt iremediabile), insa stiu ca de mica ma visez profesoara. Am in cap fel de fel de modalitati de predare, de reguli de notare, de metode de chinuit elevii. Acum cateva zile m-a rugat cineva sa ii scriu un scurt eseu („responsabilitatea” mea era aceea de a abera la greu) si am simtit cat de mult imi lipsesc orele de romana (ore de la care in liceu chiuleam) cu tot cu eseurile scrise fara inspiratie, cu tot cu lecturile obligatorii transformate dupa bunul plac in lecturi ne-obligatorii, cu tot cu… mazgaliturile mele in culorile curcubeului ce se voiau a fi  „notite demne de un elev studios”.

Multam’ anticipat de sfaturi.

Leapsa from Escu.

M-a prins Escu la colt si mi-a trantit o leapsa. Si nu ma pot eschiva. Sa purcedem, asadar… :

* Sunt dificila.

* As vrea sa-l intalnesc pe Fat Frumos.

* Pastrez amintirile intr-un coltisor de suflet.

* As dori sa castig la Loto.

* Ma tem sa nu esuez.

* Aud mereu zgomote de la vecinul de deasupra.

* Imi pare rau ca ii dezamagesc pe cei dragi.

* Imi plac baietii hot.

* Nu sunt fericita.

* Cant prin casa de nebuna, niciodata la dus.

* Niciodata nu am schiat.

* Rar citesc o carte.

* Plang cand simt ca nu mai pot.

* Nu sunt multumita de mine.

* Nu imi place sa fiu mintita.

* Sunt confuza la seminariile de contabilitate.

* Am nevoie de CINEVA care sa fie alaturi de mine, care sa imi dea puterea sa merg mai departe, care sa ma ambitioneze, care sa ma sprijine, care sa ma alinte si rasfete.

* Ar trebui sa ma schimb. Nu de haine.

Leapsa merge mai departe la De fete si la Grapefruits.

Later edit: Pare-se ca Grapefruits a facut-o de muuult. Aici.

Nu sunt « tanti », bă!

Nu ma pot abtine sa nu comentez, desi se presupunea ca-s in concediu de toceala.

Am 19 ani. Auch, mi-a scapat informatia care nu trebuia sa scape. Acum ca ati aflat cati ani am, dati fuguta-n alta parte si-ascultati elucubratiile cuiva mai matur.

Si se face ca anul asta implinesc mirifica varsta de douaj’ de ani. Si pe langa faptul ca io gandesc si ma port si arat de 15 ani (cu exceptia faptului ca copchilele de 15 ani n-au curu’ asa mare) intervine o alta problema, existentiala, de altfel. Ma sperie prefixu’ asta nenorocit, nu pentru ca simt ca imbatranesc, pentru ca eu tot undeva prin perioada pubertatii am ramas (atat fizic, cat si psihic, comportamental si mental). Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura. Asta in conditiile in care de la 13 ani lupt pentru dreptul meu de a fi mai copilaroasa decat prevede legea.

M-am intalnit azi in lift cu un pustiulica de 15 ani. Maxim 17. Si mi-a deschis usa (copil educat, ce-i drept) ca unei tanti, mi-a zis « Buna ziua » sau « La revedere », n-are conteaza, e tot atat ca si cum mi-ar fi zis acest nenorocit « tanti ». Toate astea in conditiile in care eu am un metru si-un zambet. Si o fata de copil inocent (batting eyelashes). Si-atunci am devenit frustrata, plina de ura fata de prefixul « 2 -». Nu mi-l doresc. Imi fura din inocenta (radeti, radeti, fiinte uracioase ce sunteti!). Simt ca nu mai am voie sa ma prostesc. Vad cum se uita colegii aiurea-n tramvai la mine cand ma stramb la profa de conta, de parca as fi venita de pe o alta planeta. Ma inghiontesc colegele cand palavragesc cu tuta mea in timpul cursurilor atat-de-extrem-de-neinteresante. Simt ca nici sa ma distrez parca nu mai am voie asa cum as fi avut la 17, insa n-am apucat sa o fac. In cele doua sau trei zile din an cand arat bine aud claxoanele taximetristilor de 30 de ani, nu fluieraturile baietilor de 18 ani. Si atunci ma simt cu adevarat expirata. Si-mi vreau anii inapoi.

Si-apoi vin si regretele. Regret ca nu m-am distrat la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca sunt incredibile betiile de la 17 ani. Regret ca nu m-am indragostit la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca e de poveste iubirea pe care-o traiesti la 17 ani. Pentru ca in mod clar intr-un fel iubesti la 17 ani si in cu totul alt fel la 27. Si timpul nu-l pot da inapoi.

Si nu ma pot bucura nici de varsta de 20 de ani atata timp cat nu o vreau. Pentru ca simt ca ma sufoca, imi suprima libertatea de a fi eu, copilul nebun si naiv care vrea sa danseze pe strada fara sa fie privit ciudat, care vrea sa se strambe la profi exact asa ca-n clasa-ntai, care vrea sa puna piedica colegului dragut din clasa vecina, care vrea sa simta emotia primului sarut cu el si fluturasi in stomac exact asa cum a simtit si in urma cu 5 ani, cand era chiar si-n acte…un copil.

Arunca-ma la gunoi. Te rog.

Stii cum e sa scrii 5 randuri in 30 de minute, in hohote de plans ? Doar atunci vei intelege de ce am disperata nevoie sa scriu asta, indiferent daca frustrarile mele n-aduc trafic si ma aleg cu strambatul unora din nas.

Crede-ma, sufar, iti spun sincer, imi pare atat de rau sa te dezamagesc, imi pare atat de rau ca am devenit un ceva pe care nici eu nu-l mai recunosc cand privesc in oglinda. Stiu ca nu e nimic care sa indrepte lucrurile, iar daca as putea da timpul inapoi probabil monstrul ar pune iar stapanire pe trupul meu, iar eu nu l-as putea impiedica. Cu absolut nimic. Dar nu pentru ca nu imi pasa de tine, ci pentru ca sunt slaba ; sunt lipsita de tarie ; pentru ca sunt demna de dispret, dar tu continui sa ma iubesti.

Ma urasc pentru ca ma iubesti indiferent de orice.

Doza de miserupism.

Poate mi-s io lovita la cap, e foarte probabil, dar eu am un mare defect: nu prea pot fi nesimtita. Da, E defect. Si cand eram mica ma uitam la copiii needucati, la copiii care isi suparau parintii pentru ca nu invatau si luau note mici la scoala. Niciodata n-am inteles cum poti sa fii atat de pasiv si sa ti se rupa de faptul ca pe ai tai ii doare inima ca Gigel, fiu’ lu’ vecina de la 3, are numai note de 9 si 10 iar tu, tu de abia scoti un amarat de 5 sa treci clasa. Daca-l scoti si p’ăla. Pe bune ca nu-nteleg. Si-apoi mai sunt toti copiii astia care fac fel de fel de tampenii. Fete care raman insarcinate la 15 ani, baieti care fura (din casa parintilor sau din casa altora), adolescenti care se drogheaza, care beau de sting. Sau copii din astia de bani gata care au lumea la picioare insa nu se straduiesc sa scoata o nota buna la scoala drept rasplata pentru parinti. Nimic, dom’le. Da’ parintii-i iarta. Si eu imi fac atatea griji si-mi vine sa m-arunc de la etajul 113.

Care dispui de miserupism sa-mi dai si mie ? Platesc scump, promit.

…………………………………………………………………………………………………………

De ce lacrimile mele nu sunt suficiente ?

Frustrarile unei frustrate.

Sunt IAR in starea asta. Si iar imi vine sa-mi dau pumni in cap. Si plang. Si vreau sa urlu. Tare. Tare rau de tot. Nu-mi vine nici mie sa cred cat de rau pot sa o dau in bara. Rau de tot. Imi spunea cineva ca nu e bine sa subestimezi puterea de iertare a celor din jur. Eu zic ca nu e bine sa o supraapreciezi. Eu nu m-as ierta daca as fi in locul celor pe care ii dezamagesc. Sunt o nerecunoscatoare. Nu apreciez ceea ce fac altii pentru mine. Imi bat joc. Dezamagesc. Dezamagesc urat de tot. Nu o fac intentionat. Dar o fac. Si-mi pare rau. Rau de tot. Dar nu-i de ajuns. Nu e deloc. Sa scoata cineva monstrul din mine. Nu-l mai vreau, nu l-am vrut niciodata. Pierd controlul. De fapt, probabil l-am pierdut de mult.

………………………………………………………………………………………………

Si lacrimile-i amare curgeau siroaie pe obraz.

Innebunesc si-mi pare rau.

Astazi am fost, sunt si voi fi extrem de irascibila. Ciudat, in conditiile in care nu m-a enervat cineva anume si lucrurile din viata mea nu-s toate chiar atat de negre. Nici n-am baut Pepsi, nici prea multa cafea, nici n-am mancat prea multa ciocolata, nici n-am stat de vorba cu oameni pe care-i antipatizez, nici nu m-am uitat prea mult pe pitzipoanca.org si cel mai important, cred, nici macar nu sunt in perioada aia. Simt ca-nnebunesc si-mi pare rau. Zau ca-mi pare.

Later edit: Azi e vineri 13? Daca nu, de ce mi-am aproape inundat vecinul (=facut pe bubulina-gospodina, spalat pe jos, varsat galeata plina cu apa; da, inca astept sa sune la usa sa ma bata la cap; va veni sigur de dimineata!)? Cred ca starea asta a mea de spirit extrem de nasola se voia a fi premergatoare tuturor relelor de azi. Oare mai sunt? Ca io deja m-am saturat!

Blogerita cu sani frumosi

Se ia una bucata om, se ia una bucata sintagma „blogerita cu sani frumosi”, se da una bucata search pe Gugăl si si siiiiii… primul rezultat de pe prima pagina, ghici ciuperca ce-i? Io. Hahaha, am ras de m-am prapadit. Acum ce o fi fost in capul aluia de a dat search dupé asemené cuvinte, problemul lui sa fie. Ideea e ca EU sunt primul rezultat dat de ‘nea Gugăl la aceasta cautare. Ah, ce rau imi pare ca in realitate dezamagesc. Dar macar in onlain pot fi blogeritA cu sani frumosi. Il iubesc pe ‘nea Gugăl !

Later edit: Trebuia sa fac un print screen ceva ca acu’ is a doua ca rezultat si crede lumea c-am mintit, am vazut io ca ma verifica unii! Verifica-mi-ar uleiul la masina pe care n-o am.

Inca nu.

De mai bine de doua saptamani am hotarat sa sterg blogul. Atunci cand incepusem sa imi iau avant am crezut ca daca am timp sa lenevesc, voi avea timp si de un blog. Doar ca eu imi doresc sa scriu  articole cu adevarat bune (stiu ca e greu, dar macar incerc). Atunci cand aveam timp putin, cand inspiratia imi lipsea, cand ceea ce scriam nu mi se parea suficient de bun pentru a-l posta pe blog, cand … , cand… am decis ca mi-am demonstrat ca pot, dar ca deocamdata ajunge atat. Si ca cel mai bine ar fi sa ma opresc.

Am primit comentarii de genul « frumos post » care au fost spuse poate doar ca sa ma simt eu bine sau poate nu. Am primit critici bine argumentate, am tinut cat am putut seama de ele ; am aflat ca unii ma citesc doar pentru ca ma cunosc sau pentru ca le place modul meu de a scrie, nu insa si subiectele pe care le abordez. Am primit critici nefundamentate, neargumentate, mi s-a reprosat ca scriu despre ceva despre care nu ar trebui sa scriu ; de parca cineva stabileste ce trebuie sa facem si ce nu ; ce putem sa facem si ce nu. Mi s-a aruncat in fata un « Dar mai nou iti expui sentimentele pe blog ? ». Mai aveam putin si ajungeam sa mi se puna eticheta de « emo kid » din cauza unor articole.

DAR… nu am facut nici un banut de pe urma acestui blog, nu am vandut nimic nimanui, nu am obligat pe nimeni sa ma citeasca, nu am impus nimic nimanui. Am cerut eventual doar bun simt.

Pe blogul asta sunt eu…fara masca. In viata reala am momente cand ma vad nevoita sa nu las pe oricine sa intre in lumea mea. E o caracteristica a zodiei, nu e un semn de slabiciune sau de timiditate. Pe blogul asta m-au descoperit unii prieteni asa cum nu stiau ca pot sa fiu.

Am momente cand plang, am momente cand trec prin diverse stari si faptul ca am putut sa scriu despre asta m-a ajutat. Am primit comentarii de la persoane care se regaseau in lucrurile despre care eu vorbeam si m-au facut sa nu ma mai simt ciudata, sa nu ma mai simt un extraterestru. Nu ma bucur sa aflu ca sunt si altii care trec prin perioade/ stari urate, dar e cumva un sentiment aparte sa stii ca sunt si altii care inteleg perfect prin ce treci tu.

Nu sunt cel mai bun om de pe planeta, asa cum nu sunt nici cel mai rau. Cred insa ca sunt un om cinstit, nu mint (decat atunci cand adevarul i-ar durea pe cei dragi mie), nu urasc, insa nici nu simpatizez pe toata lumea. Nu vreau sa mi se dea dreptate intotdeauna sau sa fiu laudata in legatura cu articolele mele, asa cum nu vreau nici sa fiu contrazisa sau criticata nu cu argumente solide, ci din rautate. Oamenii rai sau rau-intentionati nu au ce cauta la mine pe blog. Pentru ca imi place sa cred despre mine ca nu sunt un om rau. Pentru ca sunt incapabila sa fac un rau intentionat unei persoane. Pentru ca eu si ai mei (familie, prieteni) am suferit de pe urma unor oameni rai. Pentru ca imi place sa cred despre mine si ai mei ca nu suntem oameni rai.

Deocamdata nu dau nimanui satisfactia/ insatisfactia de a ma vedea OUT din blogosfera. Pentru ca inca mai am ceva de zis, ceva de povestit, ceva de demonstrat. Pentru ca inca mai sunt oameni care ma citesc, pentru ca ei inca zambesc citindu-ma, pentru ca ei inca mai au multe de aflat despre mine si despre ei.

Mi-e dor. Si doare.

Zilele trecute mi-am amintit de L. Datorita lui L. am avut  primul moment de fericire suprema, cel putin primul  de care imi aduc aminte. Probabil ar fi incorect sa il numesc pe L. prima mea iubire pentru ca nu ajunsesem sa il iubesc. Cel putin asa cred sau poate asa ma incapatanez sa cred. Nu stiu. Dar, Doamne, cat eram de topita dupa baiatul asta!

Pur si simplu inima mi-o lua razna cand il vedeam, cand vorbeam cu el. Era exact genul de baiat pe care mi-l doream si pe care mi-l doresc si acum. El era liderul grupului, era baiatul cu multa experienta de viata, avea o personalitate cu adevarat puternica, era baiatul langa care iti doreai sa fii. Avea niste ochi negri pur si simplu superbi. Avea o sclipire in ochi care ma fermeca. Avea un nas atat de frumos si niste buze incredibile. Asteptam cu nerabdare sa il reintalnesc. Serile petrecute cu el au fost cele mai frumoase din viata mea. Cred ca se vedea de la o posta ca eram fascinata de L. Era imposibil ca el sa nu remarce. Intr-o seara, in cel mai neasteptat moment, m-a sarutat. A fost primul meu sarut adevarat. A fost minunat. Cred ca inca isi pastreaza titulatura de „cel mai bun”. Stiu ca la sfarsitul acelei seri intrasem in casa plutind. M-am pus in pat si ma simteam nu in al noualea cer, ci mult, mult, mult mai sus.

Era o fire protectoare, isi tinea promisiunile si era rabdator. Era extrem de prietenos, avea un dezvoltat simt al umorului si ii pasa mereu de cei din jurul lui. Era usor posesiv si gelos dar personal consider ca gelozia- intr-o cantitate limitata- poate condimenta o relatie. Daca ati avut vreodata parte de gelozia partenerului(repet, LI-MI-TA-TA) probabil ati avut sentimentul placut ca cineva, acolo, va considera a lui/al ei.

Gelozia, intr-o anumita directie, poate fi cauza de voluptate. Spun o anumita directie, deoarece gelozia poate fi si cea care pune capat unei relatii, sau conduce la fapte si vorbe ingrozitoare, condamnabile. Nu. Dramul acela de gelozie, ce-l vezi in ochii partenerului, care iti rascoleste genunile sufletului, te ustura ca o lama foarte ascutita ce-ti patrunde carnea, cand arunci o privire mai mult sau mai putin voalata, unei persoane de sex opus. Dar, paradoxal, in acelasi timp, orgoliul, semetia, par sa atinga culmi inimaginabile, iar faptul ca tu esti probabil singura cauza de voluptate, si tristeti a partenerului, trezeste in sufletul tau placeri neasemanate.

………………………………………………………………………………………

Nu am apucat sa ne luam ramas bun. Am aflat de la prieteni comuni ca are o familie acum. L-am revazut dupa 4 ani. Ii disparuse sclipirea din ochi. Cred ca se maturizase prea devreme si  ducea povara grijilor cotidiene. Pastrez insa amintirea lui L., o voi pastra mereu.

Mi-e dor. Si doare.

(Antepenultimul paragraf ii apartine lui Ionut, un bun prieten. Ii multumesc pe aceasta cale pentru adaugarea pe care a facut-o articolului. Baiatul asta are talent la scris si este un om exceptional. Cand se va apuca de blogareala, promit ca voi fi prima care ii va face reclama. Si nu, fetelor, nu-mi cereti id-ul lui pentru ca nu vi-l dau. Asta doar pen’ca-s scorpie si-s a dracu’.)

Muschiul meu va scrie despre ce vrea muschiul meu.

Conform Wikipedia, „un blog (prescurtat de la expresia engleză web log, jurnal pe Internet) este o publicaţie web ce conţine articole periodice sau şi cu actualizare neîntreruptă, ce au de obicei caracter personal. Ca regulă actualizarea blogurilor constă nu în modificarea textelor de până acuma, ci în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal, toate contribuţiile fiind afişate în ordine cronologică inversă.[…] Scopul blogurilor variază foarte mult, de la jurnale personale şi până la arme publicitare ale campaniilor politice, ale programelor media sau ale diferitelor companii comerciale.”

Carevasazica, daca muschiul meu vrea sa scrie ca mi-am luat ieri margelute colorate sau ca am mancat fasole la cina (hoo ma, ca glumeam) asta scrie! Cu conditia sa nu scriu prost ca sa nu aveti apoi motiv sa ma trageti de manecuta.

Daca Wikipedia foloseste de trei ori cuvantul „jurnal” si de doua ori cuvantul „personal” atunci cand incearca sa ne lumineze mintile si sa ne dea o explicatie sa-i zicem „academica” legata de cuvantul „blog”, atunci de ce nu as putea eu sa imi expun pe blog ideile mele geniale, experientele mele marete si alte chestii dintr-astea, inclusiv chestii personale-personale(zic de doua ori ca sa se inteleaga mai bine)?! Asadar, in limita bunului simt, voi „scapa” posturi legate de viata mea proprie si personala. Inteleg ca voi, ca cititori, aveti anumite asteptari de la un articol, de la un autor sau blog care va ocupa timpul(liber), timp pe care nu vreti sa vi-l pierdeti citind prostii. Dar pana la urma eu nu incerc sa vand nimic, nu incerc sa conving pe nimeni sa ma accepte, sa ma aprecieze sau alte lucruri, asadar…avand grija sa ofer lucruri de calitate cititorilor mei, muschiul meu va scrie despre ce vrea muschiul meu.

P.S.1: Un prieten mi-a spus: „Scrie si tu ceva interesant pe blog…cum ar fi revolutia(din Moldova) si sentimentele alora calcate in picioare.” Pai nu sunt nici analist politic, stau prost la capitolul cultura generala si n-am simtit vreo revolutie pe pielea mea ca sa stiu ce simt oamenii respectivi. Asa ca –iertati-ma- dar voi scrie lucruri „neinteresante” pe blog, dar care sa imi placa mie si muschiului meu (a se citi „care sa ma reprezinte”).

P.S.2: Din pacate, sunt nesigura pe mine si asa am devenit genul de om care simte nevoia sa dea explicatii la tot pasul. Pana cand ma voi schimba…trebuie sa ma suportati asa. Nu va impun, doar va avertizez.

Cine sunt, cine esti?

„Cand un om raspunde la intrebari despre el, e cel mai vulnerabil si mai frumos – e omul pe dinauntrul lui.”  spunea Mihaela Radulescu(va rog, lasati prejudecatile la o parte si nu strambati din nas pentru ca ati citit numele ei!) in acest post. La un spectacol la Opera au fost date publicului niste foi cu intrebari.

Am incercat sa raspund si eu acestor intrebari. Mi-a fost destul de greu. Trebuie sa fii sigur de fiecare particica a vietii tale ca sa poti raspunde. Iar viata mea e atat de imprastiata… Daca aveti timp si sunteti curiosi sa aflati cine sunt, puteti citi raspunsurile mele. V-as recomanda insa sa incercati si voi sa raspundeti la aceste intrebari. Nu e atat de simplu precum pare pentru ca e „o invitatie la dezactivarea tuturor scuturilor cu care va protejati intotdeauna”(M.R.)

Asadar, TU…cine esti?

Actualizare:  Un prieten(care ma cunoaste destul de bine) mi-a spus: „Răspunsurile tale sunt atât de goale, şi generale. Nu exprimă nici o fărâmă din ce ești.  Problema e că… nu te-ai gândit,  ai reacţionat instinctiv.” Da, are dreptate. Doar ca…acelea au fost raspunsurile pe care le-am dat in momentul in care am citit intrebarile, exact asa le-am scris. Probabil ca da, am reactionat instinctiv. Si poate ca nu ma cunosc atat de bine, de aceea am spus mai sus ca…viata mea e prea imprastiata si ca mi-a fost greu sa raspund.

In ce privinta esti cel mai putin inteles ?

Sunt cel mai putin inteleasa in privinta a fel de fel de idei, preferinte, opinii. Nu pot enunta una anume acum.

Care e persoana care iti este cea mai loiala ?

Bunicul meu.

Cine ti-a facut cea mai puternica prima impresie ?

E greu de zis…nu cred ca am cunoscut pana acum o persoana care sa imi faca o prima impresie suficient de puternica incat sa o pot mentiona aici.

Ce cuvant unic te descrie cel mai bine ?

Ciudaaataaaa.

Cand a fost viata ta scapata de sub control, in ce moment ?

Clasa a 11-a; am avut o perioada de o saptamana in care am avut niste probleme aiurea.

Care e fiinta care te face cel mai mult sa zambesti ?

Cred ca…eu.

Pentru ce ti-ar placea sa fii tinut minte dupa ce vei muri ?

Pentru faptul ca…am adus un zambet pe chipurile prietenilor mei.

In ce privinta ai fost cel mai naiv vreodata ?

Naivitatea e unul din defectele mele. Nu stiu daca am fost cel mai naiva intr-o privinta anume.

Ce ti-e cel mai greu sa ierti ?

Tradarea.

Care este domeniul despre care stii cel mai mult ?

Gramatica limbii romane…sau ma rog, cel putin stiam.

Care a fost cea mai dificila alegere pe care ai fost fortat sa o faci ?

Plecarea din casa bunicilor mei.

Care a fost cea mai erotica aroma pe care ai mirosit-o vreodata ?

Mirosul unui parfum barbatesc.

Care a fost cea mai grea alegere pe care ai facut-o pana acum ?

Cred ca tot aceea de a ma muta din casa bunicilor mei.

Cand te-ai simtit cel mai singur in toata viata ta ?

Cred ca nu pot alege un moment anume. Stiu ca au fost cateva.

Care e persoana pe care ai urat-o cel mai mult ? De ce ?

Nu am ajuns pana acolo, pana la a simti ura pentru cineva.

Care a fost cea mai frumoasa zi din viata ta ?

E atat de greu de spus… Sunt frumoase zilele in care e soare afara si mananc o inghetata buna cu Ioana pe Rep; sunt frumoase zilele in care merg la bunicii mei si umblu brambura pe strazi; sunt frumoase zilele in care pur si simplu am parte de farame de fericire. Nu am o „CEA MAI FRUMOASA ZI”. Poate doar deocamdata.

Care a fost cel mai frumos compliment care ti s-a facut vreodata ?

Nu mi se fac complimente prea des si majoritatea nu sunt sincere. Nu stiu, habar nu am…

Care este aspectul de care esti cel mai mandru cand vine vorba de viata ta ?

Sunt mandra ca am avut o copilarie fericita…Stiu ca asta nu a tinut de mine, dar sunt mandra ca am avut pe cineva care sa imi faca o copilarie frumoasa.

Care a fost cea mai proasta experienta sexuala pe care ai avut-o ?

Nu e cazul, oameni buni.

Care a fost cea mai placuta munca pe care ai facut-o vreodata ?

Cea mai placuta munca…avand in vedere faptul ca nu am muncit pana acum?!…

Cine e iubirea vietii tale ?

Inca nu am reusit sa o cunosc.

Care este persoana cu care ai vrea cel mai tare sa ai o aventura ?

Greu de zis…Adam Brody. Sau –ca sa fiu putin mai realista- L.

La ce esti cu adevarat cel mai bun ?

La capitolul „Cine poate sa leneveasca/doarma cel mai mult?”.

Cum flirtezi cel mai bine ?

Atunci cand ma simt bine cu mine si atunci cand chiar imi place tipul. Cu adevarat.

Care e cea mai mare minciuna pe care ai spus-o vreodata  (despre tine ) ?

Nu imi vine in minte o minciuna care sa fie catalogata drept „Cea mai”…Si in general mint rar, iar atunci cand o fac nu o fac pentru mine, ci pentru a-i proteja pe ceilalti.

Care este cea mai mare frustrare a ta ?

Cred ca ar fi multe…in general legate de faptul ca am fost prea lenesa/lipsita de ambitie sa fac/obtin ceva ce imi doream foarte mult.

Care a fost cel mai frumos peisaj, unul singur, pe care l-ai vazut vreodata?

Cerul nu intra la categoria „peisaje” dar…cerul plin de stele, in bratele lui … .

Cine crede despre tine ca esti cel mai bun partener de sex ?

Nu e cazul, oameni buni.

Cand ai simtit ca ai aratat cel mai bine ?

Niciodata. Nu stiu, am zile in care ma simt bine cu mine dar …atat.

Care este cel mai frumos cuvant din limba ta ?

Probabil „Te iubesc”(aah, sunt doua). Pentru ca e foarte greu sa il spun si sa si simt ceea ce spun.

Care e, pentru tine,  cel mai bun loc in care sa te ascunzi de lume ?

Camera mea, evident. Sau vreun locusor ascuns din casa bunicilor mei.

Cine sau ce te inspira sa fii cel mai creativ ?

Faramele de fericire de care am parte uneori.

In ce privinta esti cu adevarat competitiv ?

Probabil cand vine vorba de a obtine, respectiv pastra ceea ce imi doresc.

Ce greseala ai facut pana acum , ca parinte sau ce unica greseala le-ai

reprosa-o parintilor tai ?

I-as reprosa mamei mele ca nu a fost mai apropiata de mine. Sau poate eu am fost cea care tinea distanta…

Cu cine vorbesti cel mai mult despre sex ?

M., trecut.

Ce-ai vrea cel mai mult sa schimbi in viata ta ?

Sunt atat de multe. Dar in primul rand…ambitia. Pentru ca as reusi sa fac si sa schimb nenumarate lucruri daca as fi mai ambitioasa.

Care este cel mai frumos dar pe care l-ai primit vreodata ? De la cine ?

Il consider un dar pentru ca…e de departe cel mai frumos lucru care mi-a adus fericirea. Un sarut. Un prim sarut. De la L.

In bratele cui te-ai duce sa plangi in cel mai cumplit moment al vietii tale ?

In bratele Monicai. Sau ale…unei alte persoane…anume.

Ce este cel mai frumos in viata ta acum ?

E in acelasi timp cel mai frumos si cel mai urat lucru din viata mea: EU. Pentru ca… .

(Repet, sursa intrebarilor de mai sus precum si a celor doua citate este  www.daniotil.ro)

Trageti-ma de manecuta, va rog.

Nu am un blog pentru ca mi se pare trendy-flendy. Daca aveti 5 minutele ati putea citi « Lasa-ma sa iti explic » si veti intelege de ce mi-am tras blog. Nu sunt vreo pitzipoanca in cautare de admiratori, nu sunt vreo pustoaica in cautare de senzatii tari. Sunt scorpion, ador sa fiu in centrul atentiei, ador sa fiu apreciata. Evident ca m-am bucurat atunci cand prietenilor mei le-a placut articolul « Sunt defecta intr-o lume imperfecta, dar tu iubeste-ma asa cum sunt ». E o senzatie destul de placuta sa stii ca ai scris bine. Dar apreciez si criticile sincere si constructive. Sunt la inceput, sunt o blogerita mica-mica(aici deja ma sparg in figuri ). Totusi am fost surprinsa ca mi-au trecut pragul peste 100 de persoane(permiteti-mi sa ma laud: ma apropii de 150) in sa zicem 30 de ore de cand am dat start distractiei(pentru cei care au mii de vizualizari pe articol, „150” suna a joaca de copii; dar eu sunt un incepator, asa ca pentru mine a fost suficient). Nu incerc sa culeg laude prin intermediul commenturilor. M-am documentat la blogerii mai mari si am vazut ca in general cam 10-20% din persoanele care citesc un articol il si comenteaza. Si atunci am inteles ca nu trebuie sa ma descurajez pentru ca lumea nu ma lauda sau ca nu trebuie sa ma bucur pentru ca lumea nu ma critica. Ati facut-o ori personal ori ati tinut gandurile pentru voi. Eu va multumesc pentru ca ati stat 3 minute si ati citit articolul. Probabil majoritatea dintre voi ati facut-o din curiozitate insa sper ca ma veti citi si de acum incolo.

Acum…cine are blog stie cum sta treaba…Nu ai timp zilnic sa scrii(aici nu ma regasesc) sau nu ai inspiratie, nu ai subiecte bune(oooh,da !). Nu vreau sa dau dintr-o extrema in alta si nu vreau sa devin sclava blogului. Citisem pe blogul lui Dani Otil(va rog, nu strambati din nas cand auziti de numele lui; e un baiat grozav si nu cred ca are cum sa mimeze asta): „Am facut blog sa ma serveasca nu sa il servesc eu pe el…” . Ei bine, eu sunt o fire slaba. Si voi avea tendinta sa fiu eu cea care slujeste blogul. Asta va duce bineinteles la postarea de articole proaste, doar de dragul de a fi. Nu vreau sa se ajunga la acest lucru asa ca va rog ca –daca Doamne fereste !- se va intampla asta, sa veniti si sa ma trageti de manecuta sau sa-mi dati un cot in stomac…da’ tare, sa-l simt, sa ma doara.

Inspiratia vine greu, credeti-ma pe cuvant. As putea sa scriu cate-n luna si-n stele dar sa le scriu prost. Asadar…aveti rabdare cu mine. Incerc, dar e greu. La mai bine !