Sunt un bloger deosebit! Zau!

Vreau sa va zic, vreau sa va zic, vreau sa va ziiiiiic! Sunt un bloger deosebit! Zau! Cu acte-n regula!

De astazi fac parte din Liga Blogarilor Deosebiti. E o constitutie infiintata de Escu din care fac parte  si :  Aimee, Sufletica, Bogdanic, Mihai, Thornofrose, Lolissima, Lia, LiaLia, Cdmitroi, Saturnianul, Hime si Alexandra.

Si acum urmeaza discursul de Oscar: Ii multumesc mamei mele pentru ca a nascut un tzanc mic si negru si urat,  ii multumesc lui Dumnezeu pentru talent, imi multumesc mie pentru ca sunt o frumoasa speciala si ii multumesc arogantului Escu pentru propunere. Indecenta, de altfel. Oricum, m-a favorizat, clar, pentru ca s-au incalcat doua reguli pentru mine: ei zic ca nu se-accepta persoanele fara cei 7 ani de acasa, eu am doar 6 ani si 10 luni (au trebuit sa ma dea la scoala, noh, ca se facea 15 septembrie); ei zic ca ma dau afara daca folosesc un limbaj necuviincios, eu vorbesc obscen zi de zi.

Acestea fiind spuse le multumesc si celor care m-au votat (Thornofrose, Lia, LiaLia, bogdanic, cdmitroi, hime, Saturnianul) si acum ma duc sa beau sa mananc o inghetata in cinstea mea! Pen’ca-s o deosebita! Clar!

P.S.: Sunt fericita ca un copil de 6 ani caruia i-au cumparat parintii bicicleta mult visata. Zau!

Sariti cu tastatura.

In conditiile cunoasterii senzatiei ca locul vostru nu e acolo unde sunteti sau/si in conditiile in care dispuneti de bunavointa de a da un sfat, se convoaca Sfatul Popular azi, 1 iunie 2009, in vederea iluminarii mintii si sufletului aflate in impas ale subsemnatei EU.

In clasele V-VIII am avut o profesoara de romana care m-a marcat. Pe mine, spre deosebire de ceilalti colegi, m-a marcat in sensul bun al cuvantului. Poate pentru colegii mei (si uneori si pentru mine) era o scorpie pentru ca ne dadea extrem de multe teme si pentru ca era severa la note. Insa la cei 11 ani ai mei am vazut in profesoara mea de romana un exemplu demn de urmat. Niciodata nu am fost un as in matematica, insa am avut mereu o predilectie catre romana. Nu am fost niciodata extrem de buna pe partea de literatura, insa la gramatica eram aproape un geniu (ma umflu si eu in pene, ce ?, ce ?).

Eu ma numar printre oamenii aia care rar fac o greseala gramaticala sau de ortografie, eu ma numar printre oamenii aia care nu isi imagineaza ca ai putea sa pici un examen la romana, eu ma numar printre oamenii aia care pur si simplu nu isi inchipuie cum ar putea cineva sa spuna ca substantivul « haina » e predicat (punerea cuvantului intr-o fraza pentru a evidentia functia sintactica pe care o indeplineste e inutila, din moment ce substantivul asta in veci si pururi nu va fi predicat).

Cand am terminat clasa a VIII-a imi doream sa ajung la un liceu cu profil uman. M-am vazut insa cu o medie maricica si am pus inaintea liceului la care voiam sa intru alte licee cu ceva mai mult prestigiu. Am intrat la mate-info, am incercat sa ma transfer la uman, cand mi s-a spus ca se poate (stiti voi in ce conditii se « poate » realiza un transfer), nu am mai vrut pentru ca ma acomodasem la liceul la care intrasem initial. Pe de o parte a fost bine ca am fost acolo, matematica a fost singurul chin, daca mergeam la uman nu stiu cat si cum as fi supravietuit unor materii precum istorie, latina, filosofie.

Cand a trebui sa dau la facultate… cea de Litere desi ar fi trebuit sa fie prima mea optiune, a fost inexistenta de fapt. Evident ca un salariu de 700 RON ca profesor debutant nu ma incanta, asa ca am ales sa dau la Stiinte Economice. Stiam ce materii voi face aici, poate nu stiam ce presupun ele. Cum mi se pare ? Probabil daca as fi printre studentii tocilari, totul mi s-ar parea floare la ureche. Cum nu sunt, probleme gasesc la tot pasul… Poate daca as fi dat de vreun profesor care (chiar daca ma pica la un examen de 5 ori) sa mi se para UMAN, poate daca as fi dat peste o materie care sa imi placa cu adevarat (chiar daca nu am intrat in materiile de specialitate, ci suntem doar in faza de introducere), poate daca as fi avut cei mai extraordinari colegi din Univers… poate chiar mi-ar fi placut ceva la facultatea asta.

Ma gandesc serios sa imi depun dosarul la Litere. Pana la a treia faza a admiterii intru si eu pe locurile bugetate. Ideea e ca eu sunt acum pe loc bugetat la Stiinte Economice. La anu’ nu cred ca voi mai fi. Asadar daca intru la cu taxa in anul doi la Stiinte Economice si daca intru pe locurile bugetate la Litere, pot sa merg asa ? Nu stiu daca intelegeti voi ce intreb… ideea e ca am stat un an pe « banii statului » si intreg sistemul are niste reguli incredibil de stupide, reguli care nu iti dau voie sa « abuzezi » de bunavointa pe care statul romanesc ti-o ofera in vederea urmarii studiilor superioare. Adicatelea nu m-as mira daca mi s-ar spune ca va trebui sa platesc taxa pentru amandoua facultatile avand in vedere ca un an am fost la bugetat.

Asadar… cei care aveti idei despre cum sta treaba… sariti cu tastatura. Si cred ca mi-ar prinde bine si un sfat de genul « Fă, du-te dracu’ de te fa femeie de servici si nu manca banii lu’ Base degeaba ! » sau « Fa-te profa de romana ca sa-mi lasi copchilu’ corigent ! », insa in niciun caz nu vreau sa aud lucruri de genul « Daca idealul visul tau in viata e femeia cu mustata sa devii profesoara de romana, urmeaza-ti-l ! ». Am auzit lucrul asta de un million de ori, sariti cu gura doar daca stiti vreun profesor de gimnaziu care sa nu fi murit de foame.

P.S.: Nu stiu daca as fi un profesor care explica bine (cred ca am ceva carente din acest punct de vedere, dar nu cred ca  sunt iremediabile), insa stiu ca de mica ma visez profesoara. Am in cap fel de fel de modalitati de predare, de reguli de notare, de metode de chinuit elevii. Acum cateva zile m-a rugat cineva sa ii scriu un scurt eseu („responsabilitatea” mea era aceea de a abera la greu) si am simtit cat de mult imi lipsesc orele de romana (ore de la care in liceu chiuleam) cu tot cu eseurile scrise fara inspiratie, cu tot cu lecturile obligatorii transformate dupa bunul plac in lecturi ne-obligatorii, cu tot cu… mazgaliturile mele in culorile curcubeului ce se voiau a fi  „notite demne de un elev studios”.

Multam’ anticipat de sfaturi.

Leapsa from Escu.

M-a prins Escu la colt si mi-a trantit o leapsa. Si nu ma pot eschiva. Sa purcedem, asadar… :

* Sunt dificila.

* As vrea sa-l intalnesc pe Fat Frumos.

* Pastrez amintirile intr-un coltisor de suflet.

* As dori sa castig la Loto.

* Ma tem sa nu esuez.

* Aud mereu zgomote de la vecinul de deasupra.

* Imi pare rau ca ii dezamagesc pe cei dragi.

* Imi plac baietii hot.

* Nu sunt fericita.

* Cant prin casa de nebuna, niciodata la dus.

* Niciodata nu am schiat.

* Rar citesc o carte.

* Plang cand simt ca nu mai pot.

* Nu sunt multumita de mine.

* Nu imi place sa fiu mintita.

* Sunt confuza la seminariile de contabilitate.

* Am nevoie de CINEVA care sa fie alaturi de mine, care sa imi dea puterea sa merg mai departe, care sa ma ambitioneze, care sa ma sprijine, care sa ma alinte si rasfete.

* Ar trebui sa ma schimb. Nu de haine.

Leapsa merge mai departe la De fete si la Grapefruits.

Later edit: Pare-se ca Grapefruits a facut-o de muuult. Aici.

Nu sunt « tanti », bă!

Nu ma pot abtine sa nu comentez, desi se presupunea ca-s in concediu de toceala.

Am 19 ani. Auch, mi-a scapat informatia care nu trebuia sa scape. Acum ca ati aflat cati ani am, dati fuguta-n alta parte si-ascultati elucubratiile cuiva mai matur.

Si se face ca anul asta implinesc mirifica varsta de douaj’ de ani. Si pe langa faptul ca io gandesc si ma port si arat de 15 ani (cu exceptia faptului ca copchilele de 15 ani n-au curu’ asa mare) intervine o alta problema, existentiala, de altfel. Ma sperie prefixu’ asta nenorocit, nu pentru ca simt ca imbatranesc, pentru ca eu tot undeva prin perioada pubertatii am ramas (atat fizic, cat si psihic, comportamental si mental). Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura. Asta in conditiile in care de la 13 ani lupt pentru dreptul meu de a fi mai copilaroasa decat prevede legea.

M-am intalnit azi in lift cu un pustiulica de 15 ani. Maxim 17. Si mi-a deschis usa (copil educat, ce-i drept) ca unei tanti, mi-a zis « Buna ziua » sau « La revedere », n-are conteaza, e tot atat ca si cum mi-ar fi zis acest nenorocit « tanti ». Toate astea in conditiile in care eu am un metru si-un zambet. Si o fata de copil inocent (batting eyelashes). Si-atunci am devenit frustrata, plina de ura fata de prefixul « 2 -». Nu mi-l doresc. Imi fura din inocenta (radeti, radeti, fiinte uracioase ce sunteti!). Simt ca nu mai am voie sa ma prostesc. Vad cum se uita colegii aiurea-n tramvai la mine cand ma stramb la profa de conta, de parca as fi venita de pe o alta planeta. Ma inghiontesc colegele cand palavragesc cu tuta mea in timpul cursurilor atat-de-extrem-de-neinteresante. Simt ca nici sa ma distrez parca nu mai am voie asa cum as fi avut la 17, insa n-am apucat sa o fac. In cele doua sau trei zile din an cand arat bine aud claxoanele taximetristilor de 30 de ani, nu fluieraturile baietilor de 18 ani. Si atunci ma simt cu adevarat expirata. Si-mi vreau anii inapoi.

Si-apoi vin si regretele. Regret ca nu m-am distrat la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca sunt incredibile betiile de la 17 ani. Regret ca nu m-am indragostit la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca e de poveste iubirea pe care-o traiesti la 17 ani. Pentru ca in mod clar intr-un fel iubesti la 17 ani si in cu totul alt fel la 27. Si timpul nu-l pot da inapoi.

Si nu ma pot bucura nici de varsta de 20 de ani atata timp cat nu o vreau. Pentru ca simt ca ma sufoca, imi suprima libertatea de a fi eu, copilul nebun si naiv care vrea sa danseze pe strada fara sa fie privit ciudat, care vrea sa se strambe la profi exact asa ca-n clasa-ntai, care vrea sa puna piedica colegului dragut din clasa vecina, care vrea sa simta emotia primului sarut cu el si fluturasi in stomac exact asa cum a simtit si in urma cu 5 ani, cand era chiar si-n acte…un copil.

Arunca-ma la gunoi. Te rog.

Stii cum e sa scrii 5 randuri in 30 de minute, in hohote de plans ? Doar atunci vei intelege de ce am disperata nevoie sa scriu asta, indiferent daca frustrarile mele n-aduc trafic si ma aleg cu strambatul unora din nas.

Crede-ma, sufar, iti spun sincer, imi pare atat de rau sa te dezamagesc, imi pare atat de rau ca am devenit un ceva pe care nici eu nu-l mai recunosc cand privesc in oglinda. Stiu ca nu e nimic care sa indrepte lucrurile, iar daca as putea da timpul inapoi probabil monstrul ar pune iar stapanire pe trupul meu, iar eu nu l-as putea impiedica. Cu absolut nimic. Dar nu pentru ca nu imi pasa de tine, ci pentru ca sunt slaba ; sunt lipsita de tarie ; pentru ca sunt demna de dispret, dar tu continui sa ma iubesti.

Ma urasc pentru ca ma iubesti indiferent de orice.

Doza de miserupism.

Poate mi-s io lovita la cap, e foarte probabil, dar eu am un mare defect: nu prea pot fi nesimtita. Da, E defect. Si cand eram mica ma uitam la copiii needucati, la copiii care isi suparau parintii pentru ca nu invatau si luau note mici la scoala. Niciodata n-am inteles cum poti sa fii atat de pasiv si sa ti se rupa de faptul ca pe ai tai ii doare inima ca Gigel, fiu’ lu’ vecina de la 3, are numai note de 9 si 10 iar tu, tu de abia scoti un amarat de 5 sa treci clasa. Daca-l scoti si p’ăla. Pe bune ca nu-nteleg. Si-apoi mai sunt toti copiii astia care fac fel de fel de tampenii. Fete care raman insarcinate la 15 ani, baieti care fura (din casa parintilor sau din casa altora), adolescenti care se drogheaza, care beau de sting. Sau copii din astia de bani gata care au lumea la picioare insa nu se straduiesc sa scoata o nota buna la scoala drept rasplata pentru parinti. Nimic, dom’le. Da’ parintii-i iarta. Si eu imi fac atatea griji si-mi vine sa m-arunc de la etajul 113.

Care dispui de miserupism sa-mi dai si mie ? Platesc scump, promit.

…………………………………………………………………………………………………………

De ce lacrimile mele nu sunt suficiente ?