Citeam pe blogul Alexandrei despre o intamplare nefericita: un prieten de al ei din copilarie s-a spanzurat. Dumnezeu sa il odihneasca!
Banuiesc ca e inutil sa precizez ca majoritatea celor care au comentat au spus referitor la oamenii care aleg aceasta cale ca sunt lasi, ca au idei tampite, ca aleg cea mai usoara cale, fara sa le pese de cei care raman in urma lor, suferind s.a.
Acum… vreau sa intreb : Cati dintre voi v-ati pus vreodata cu adevarat problema sa va sinucideti ? Spun cu adevarat pentru ca situatiile de genul « Ah, as vrea sa mor pen’ca m-a parasit iubi. » nu se pun la socoteala. De cate ori ati stat la un metru de geam dorindu-va ca in secundele imediat urmatoare sa il deschideti si sa sariti ? De cate ori v-ati uitat jos si v-ati gandit cum ati arata intinsi acolo, plini de sange, cu oameni adunati in jurul vostru ? De cate ori v-ati uitat in jos, gandindu-va daca in urma caderii va veti pierde viata sau veti ramane infirmi ? De cate ori v-ati gandit cum ar reactiona mama sau bunicul vostru ? De cate ori v-ati imaginat chipurile prietenilor vostri apropiati la auzul vestii ca voi ati murit ?
Sa ma scuzati insa greu imi va fi sa aprob comentariile in care imi spuneti « Eu ? Niciodata. Eu lupt. Eu nu sunt las(a). ». Citeam un comentariu pe blogul Alexandrei, scris de Nebunelul: « mi se pare un act de lasitate… desi consider ca iti trebuie mult curaj sa faci asta». E drept ca o (mare) parte din cei care aleg sa faca acest gest sunt, probabil, bolnavi. Dar zic si eu ca, desi vine ca o contrazicere a postului meu in care urlam zicand « Nu va resemnati ! », nu ar trebui sa ii judecati pe oamenii care, desi nu sufera de nicio boala mintala, aleg sa se sinucida. Ganditi-va la omul care nu este influentat de vreo boala, de vreo dependenta, ci de… un necaz, un of, o problema nu pe care nu poate sa o rezolve, ci o problema care il macina, ii scoate sufletul, il innebuneste, il subjuga. Pierzand sau nu controlul, esti chinuit, distrus, faramitat nu de gasirea rezolvarii problemei ci de problema in sine, de ceea ce presupune ea ; fiecare lacrima, fiecare gol in stomac, fiecare clipa de frica te duc in pragul disperarii, iti pun mana pe manerul geamului, apasa butonul liftului catre ultimul etaj, iti pun mana pe sfoara si sapun. Nu nerabdarea, nu faptul ca nu ii acorzi timpului timp sa le rezolve pe toate, ci lacrimile, golurile in stomac, frica, toate sentimentele acelea de 4 sau 5 zile te imping sa da.
Nu incercati sa cautati justificari, sa faceti acuzatii de lasitate, de dementa ; eu o pot acuza pe Monica Columbeanu ca e materialista, dar eu nu sunt in locul ei sa stiu ce simte, ce gandeste, cum traieste. Daca te-ai uitat pe geam, in jos, daca te-ai vazut acolo, scrie. Daca nu, abtine-te.
Blogu' lu' Pompi 
Mi se pare ca vorbesc in dodii fiindca nu cred ca au fost pusi in situatia in care sa fie nevoiti sa se gandeasca macar la asta. Si pana la actiunea propriu-zisa mai e mult. Din punctul meu de vedere, e un act curajos cel putin. Imagineaza-te pe marginea ferestrei sau in fata trenului. Ti se mai pare ceva demn de lasitate?
Nu-mi plac cei care judeca pe altii in necunostinta de cauza. Sinuciderea e un act de disperare de cele mai multe ori, din moment ce ai ajuns in acest punct durerea e insuportabila si nici nu pot incepe sa ma gandesc la ce simte omul atunci. Dar cu parerea isi poate da oricine, chiar daca e ignorant in gandire.
KoODoO, exact asta e cuvantul, „disperare”.
Perfect adevarat, cu parerea isi poate da oricine. Pentru ca avem impresia ca suntem atotstiutori.
Poate ca ceea ce am relatat eu in post e cu 2 sau 3 „kilometri” mai departe de actul sinuciderii propriu-zis. Si astfel postul meu nu e tocmai atat de ‘apropiat’ de actul in sine. Dar sunt lucruri prin care am trecut, pe care le-am simtit, si nu doar o data, de asta mi-am permis sa-mi dau cu parerea…
Eu m-am vazut acolo.Dar mi-am dat seama ca asa nu rezolv nimic si ca tot ce mi se intampla depinde numai de mine.Asa ca,here I am.
Alexandra, asta e cazul „Nu ma bucur ca te regasesti in postul meu.”. Ma bucur insa ca ai trecut peste, ca i-ai dat timpului timp sa vindece ranile, sa faca sa nu mai doara, sa le rezolve el pe toate.
Te pot trezi lucrurile la care tii, lucrurile care iti fac, in pofida a toate, viata mai frumoasa, desi uneori uiti de ele cand te gandesti sa faci acest pas… E trist…
sunt foarte multe intrebari de spus, daca intrebi un specialist, nici el nu o sa stie ce sa iti raspunda la intrebarea : „de ce unii oameni au curajul sa faca acest gest necugetat”. Nu condamn si nici nu voi condamna niciodata acesti oameni care nu au mai avut puterea sa lupte cu ei. Cunosc sentimentul, l-am trait de doua ori in viata mea si nu as mai vrea sa dau de el curand. Nu-s bolnava mintal, nu am probleme, numai ca uneori renunt sa mai lupt. Ma bucur totusi ca nu s-a intamplat si ca inca mai pot merge, respira si bucura de viata, chiar daca uneori nu mi-a adus multa fericire, totusi ma bucur ca o traiesc, cu bune si cu rele.
Welcome to the club, Sufletico.
Nu m-am gandit niciodata sa ma sinucid; serios sau nu.
Daca m-am gandit ce ar simti ceilalti daca as face asa ceva? Nu m-am gandit. Dar stiu foarte bine ce simti cand afli ca o persoana draga a vrut sa se sinucida.
Nu o sa spun ca e un act de lasitate; uneori iti trebuie mult curaj sa ajungi acolo.
O sa spun ca mereu e o doza de nebunie, indiferent ca e adusa de o boala psihica sau de o disperare sau de toate lucrurile pe care un om le tine in sine si il macina.
Toti avem momente in care pierdem controlul; unii se sinucid, altii ucid, altii arunca lucruri prin casa, altii se mutileaza pe sine, altii terorizeaza psihic pe altii, unii se dedau drogurile sau alcoolul… si multe altele.
Unii au o personalitate slaba; asta nu poate fi considerata o vina.
Dar sa vezi un om disperat, macinandu-se, si sa nu il ajuti cu o vorba buna e o vina. Pentru ca uneori pasul ala in gol il poate opri si un zambet si cel mai mic gest de ajutor al cuiva. Poate nu e mereu asa… dar tot ce au nevoie e de o persoana care sa le aprecieze macar pentru o clipa, sa le arate cata valoare au… pentru ca asa mi-am salvat cea mai buna prietena de la sinucidere…
DianaEmma, imi pare rau pentru ca prietena ta a avut astfel de ganduri. Asta inseamna insa ca stii cum sunt lucrurile, ai vazut asta din imediata lor apropiere…