Cand sufletul doare…

Pentru ca nu simtim ca facem suficient. Pentru ca nu simtim implinire. Nici macar liniste nu mai simtim, pentru ca e mult prea multa incarcatura emotionala.

Nu mai simtim fericire si pace.

Sunt atat de multi oameni tristi. Unii isi poarta tristetea pe chip – ii vezi pe strada si recunosti chipuri mohorate ducand poveri. Altii isi poarta tristetea in suflet in timp ce fatza le zambeste fals si amar.

Sunt atat de multi oameni singuri, fie ei single sau in relatii (aici e si mai trist).

Nu mai avem timp si rabdare sa cunoastem oamenii de langa noi. Construim ziduri pentru ca am mai fost raniti si stim cum e. Nu mai vrem sa simtim sentimentul ala. Nu mai avem timp si rabdare sa ascultam tristetea celor din jur. Sa incercam sa ii intelegem si sa le aratam partea frumoasa a vietii.

Nu mai avem rabdare sa asteptam lucrurile frumoase. Vrem acum, aici. Nu mai avem rabdare si ne enervam prea repede.

Nu mai avem disponibilitatea sa spunem lucruri frumoase. Nu mai stim sa fim empatici si nici sa ne oferim in mod real sprijinul.

7 munti si 7 mari si luna si stelele nu ne-ar aduce fericirea. Pentru ca ne trebuie mai mult, si mai mult pentru a ne simti fericiti.

Nu ne mai bucura oamenii, un ciripit de pasarele, mirosul unei flori.

Ne dezumanizam. Cerem din ce in ce mai mult de la noi si de la altii. Si niciodata nu e suficient.

Luptam prea mult pentru lucruri care, in final, nu conteaza si prea putin pentru ce e cu adevarat important.

Renuntam usor. Nu mai avem satisfactia reusitei cand drumul a fost greu – pentru ca noi nu mai alegem drumul ala greu.

Facem prea putine lucruri pentru noi si prea multe pentru a starni invidia altora. Avem nevoie de prea multe confirmari pentru ca nu putem sa ni le dam singuri. Pentru ca nu ne iubim si nu ne apreciem suficient pe noi insine.

Nu ne mai uitam in sufletele oamenilor. Pentru ca nu mai avem timp, chef, stare si pentru ca nu ne mai pasa. Ne-ntrebam prea mult noua ce ne iese si prea putin ce-am avea de pierdut daca… daca investim in oameni, daca ne-am arata curiozitatea si disponibilitatea de a vedea ce e dincolo de zid. Ce il framanta pe cel de langa noi. Pentru ce visuri lupta. La ce visuri a renuntat. Ce il face fericit. Ce il enerveaza la culme. La ce spera. La ce a incetat sa mai spere.

Traim haotic, iubim putin si nu prea mai suntem fericiti.

Si ma-ntreb: cum iti aduci parti de suflet inapoi? How do we „unfuck ourselves and be who we were before all that stuff happened that dimmed our fucking sparkle”?

Reclame

4 gânduri despre “Cand sufletul doare…

  1. In primul rind as avea de facut o observatie. Postarile tale sunt extrem de triste si pesimiste. Nu stiu daca nu cumva chiat tu esti, asa cum spui in deschidere, o fiinta trista.
    In al doilea rind, n-am ce sa mai spus si tac. 😆
    Dar in al treilea, as avea o nedumerire. Spui „cind o sa mai …?” ca si cum am fost vreodata altfel. Oare am fost sau astia suntem de cind lumea? Pe de alta parte stiam ca romanul e neintrecut in a face haz de necaz, ceea ce inseamna ca vede jumatatea plina, ironizind-o sau chiar batindu-si joc de cea goala.
    Eu ti-as propune sa ne axam pe ce-i bun si vesel caci, dupa cum spune motto-ul pe care l-am ales „nu lua viata-n serios, oricum nu vei iesi viu din ea” 😉 😆

  2. M-a pus putin pe ganduri comentariul tau… Yup, sunt mai trista comparativ cu anul trecut (daca-mi citisei postarea de final de a, ai fi vazut ca eram asa fericita atunci…). Dar ni se mai intampla lucruri in viata…

    Apoi, sa stii ca eu de cele mai multe ori am scris pe blogul asta cand am suferit sau mi-a stat ceva pe creier… perioadele fericite din viata mea nu m-au impins sa scriu, insa cand am suferit am scris mai mult, mai des… Asa-mi vine mie inspiratia.

    Ma doare ce se intampla in Romania si ma doare sa vad cum am devenit noi, oamenii. Eu cred ca noi, oamenii (nu neaparat romanii), am fost vreodata altfel: mai calzi, mai faini, mai profunzi. Cred ca acum suntem nai superficiali, mai capriciosi, mai nerabdatori – de aici si „manifestul” din articolul asta.

    Nu stiu daca ai Facebook, acolo is amuzanta. 🙂 Si, de regula, io-s un om vesel. Pus pe glumite and so on.. Pe blog poate mai putin…

  3. A fost doar o observatie, nu un repros. Si-ti dau dreptate cind spui ca de obicei tristetea te-mpinge la scris. Majoritatea poeziilor mele sunt triste sau melancolice. Mi-am dat seama,dar cind am vrut sa schimb macazul, mi-am dat seama ca nu-mi vin idei. Interesant!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.