Craciun fericit!

[ Primiti cu colindu’? Ca doara, tulai Doamne, buni is ardelenii, ma! ]

Tare fericita eram io in ziua asta, cu ceva multi ani in urma. Eram extrem de entuziasmata, de abia asteptam sa impodobim bradul, sa primim colindatorii, sa vina Mosu’… Am asteptat ceva ani pan’ sa aflu secretu’: bunicul meu folosea, dooh, o alta usa, ca sa se poata strecura far’ sa-l vad io cand negocia cu Mos Craciun.

Imi pare rau ca am aflat prea repede ca nu exista Mos Craciun. De fapt, imi pare rau ca am aflat punct.

Nu-i asa ca acum ne plangem spunand “Craciunul nu mai e ce era odata…” ? Nu-i asa ca ne enerveaza aglomeratia si frigul si preturile si parca si oamenii ? Nu-i asa ca acum suntem niste tristi? Nu-i asa ca tre’ sa ne dam singuri una dupa ceafa si sa ne bucuram de sarbatoare?

Din pacate, eu nu pot avea alaturi anumite persoane dragi mie. Din pacate, n-am ‘traditionala’ salata boeuf. Din pacate, nici carne de porc nu prea mananc. Dar ma bucur de o sarmalutza. Si de-un cozonac. Si de-un bradutz si de luminite si de globuletze si de fel de fel de minunatii. Si-asa tre’ sa facem toti. Macar azi.

Si macar azi…sa fim mai buni ? Nu. Pentru ca bunatatea nu se poate mima. Precum nici fericirea nu poate fi mimata. Dar poate fi provocata. Chiar de noi insine.

Sa fiti fericiti, c-un zambet tamp pe fatza, sa va bucurati de sarbatoare, de zapada, de colinde, de luminite colorate, sa v-amintiti sa fiti copii, chiar 70 de ati avea.

Sarbatoarea asta-i pura doar prin ochi de copil.

Craciun fericit , dragelor si dragilor !

Cu drag,

A voastra

Hubbis.

Niciodata nu as putea sa…

• Sa fiu medic. Nu am taria, curajul, perspicacitatea necesare si totodata imi lipseste abilitatea de a ma descurca in situatii de urgenta.
• Sa fiu (un bun) psiholog. Nu sunt suficient de inteligenta pentru a putea citi oamenii, sunt credula si usor de influentat. Nu dispun nici de un al saselea simt.
• Sa uit. Nu pot ierta 100% (consider ca uitatul faptei face parte din intregul proces de iertare), asadar daca ma minti, jignesti, inseli, ranesti, tradezi te voi tine minte toata viata.
• Sa adopt un copil. Sunt sigura ca e una din cele mai marete fapte pe care le poate face un om, insa nu pot trai cu ideea de a creste un copil caruia nu eu i-am dat viata.
• Sa traiesc cu o limita financiara pe care sa o consider inacceptabila. Nu imi doresc  « o gentuţă din aia frumoasă şi scumpă » de la Louis Vuitton, insa imi doresc sa traiesc decent si poate putin mai mult.
• Sa ma laud. Probabil si pentru ca nu prea as gasi cu ce, insa chestia asta isi are radacinile undeva in copilarie. Bunicul meu e laudaros, niciodata nu mi-a placut asta la el si cred ca am considerat de cuviinta ca in mod clar eu nu pot fi asa.
• Sa traiesc fara prieteni. Pentru ca in momentele in care simt, cu adevarat, ca nu mai pot, primul lucru pe care il fac e sa O sun.
• Sa fiu un om rau. Desi am invatat ca in viata sunt clipe care te golesc pur si simplu, desi am si eu momentele mele in care ma port urat cu oamenii, nu pot fi un suflet rau.
• Sa suport durere fizica deosebit de mare. Desi se spune ca « Durerea provocata de o experienta emotionala negativa dureaza mai mult decat durerea starnita de un traumatism fizic, potrivit unui studiu realizat de cercetatorii americani. » (sursa aici), prefer durerea sufleteasca celei fizice.
• Sa renunt la muzica. Si sentimente. Muzica e unul din putinele lucruri care reuseste sa ma faca sa zambesc, sa ma binedispuna, sau dupa caz, sa ma faca sa dau gata tot baxu’ de servetele. Cat despre sentimente…in ciuda faptului ca sunt o persoana destul de rece si ca foarte greu ajung sa tin la cineva, sunt totusi un om care nu poate trai fara sentimente.

Totodata nu cred ca as putea sa nu transform asta intr-o leapsa, astfel incat o pasez urmatorilor: Ada, Alexandra, De fete, DianaEmma, Maya, Koodoo, Ionut, Viorel. As aprecia daca ati scrie minim 5 lucruri de pe lista voastra de « Niciodata nu as putea sa… » si daca ati da leapsa mai departe. Multam’.

Absolut nimic.

Atentie, zic, acest post contine cantitati impresionabile de absolut nimic. Decat sa ma-njuri, mai bine icsuletz dreapta-sus.

Voiam (si din pacate pentru voi, inca vreau) sa ma plang asa cum am facut-o si in articolul “Un ceva, un cineva” ca sunt un om fara pic-gram-dram de ambitie. Ambitie care mi-ar folosi ea la ceva, spre exemplu in VIATA, băi. Mi-am pierdut-o undeva pe drum, a inceput undeva la 15 ani si s-a dus treptat pe la 17. Ca si cum as fi avut o punga sparta si mi-a cazut din ea cate-un pic, cate-un pic. Si-am ramas fara nimic.

Ideea e ca pan’ intr-a 8-a (clasa a..) competitia n-a fost dura pen’ca,competitorii nu erau greu de-nvins. Si-apoi…bunicul meu avea grija sa ma tina mereu in priza, sa ma traga de urechi cand o luam razna, sa ma ajute sa ma tin sus-sus. Mnoh, ideea e ca am picat fain-frumos in picaj-deraiaj-dracu’ sa-l ia de cuvant ca nu-l stiu. Si-am ramas acolo, nu doar pe plan profesional (fâs!) ci pe toate planurile ceresti si pamantesti.

Dupa cum spuneam, sunt un ceva confuz, lenes ; sunt un cineva fara motivatie, fara scop ; mai pă romaneles, nu ma motiveaza absolut nimic sa fac absolut nimic.

Tre’ sa-nvat ? Da’ de ce ? (Pentru ca o sa ajungi maturatoare de strazi. / Hai nu zau !)

Tre’ sa slabesc ? Da’ de ce ? (Pen’ca o s-ajungi obeza.)

Tre’ sa-nvat sa gatesc ? Da’ de ce ? (Pen’ca altfel o sa ajungi obeza.)

Zic ca tre’ sa-nchei, sa nu o mai lalai, sa nu mai consum hartie virtuala degeaba. Mnoh, ambitie nu au la Meli Melo, doar margele colorate si-astea nu m-ajuta. Si stiu ca nici voi n-aveti de vanzare, da’ trebuia sa scriu si eu un articol despre nimic.

Vorba lu’ Bendeac, VA PUP, VA IUBESC si VA RESPECT!

Aiaiai!

P.S.: Nu, faptul ca-i dezamagesc pe cei care chiar dau doi bani pe mine si faptul ca singura-mi semnez sentinta catre drept dracu’ NU ma fac sa-mi schimb atitudinea.

Leapsa 2 from DianaEmma.

Mi-a pasat DianaEmma leapsa primelor dati. Multumesc, a fost placut sa-mi amintesc de vremurile bune.

Primul acasa: A fost la bunicii mei, loc unde am stat de la 2 la 14 ani. Acolo-s toate cele care mi-au marcat copilaria: primii prieteni, primul „Elastic”, prima coarda, primul „De-a v-ati ascunselea”, primele „Sticluta cu otrava”, „Ratele si vanatorii”, „Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti”, „Taranul e pe camp”, „Trecea un print calare”, prima bicicleta cu trei roti (rosie cu cosulet alb), primele cazaturi, primele boacane, primele poezii, primii oameni de zapada, primul brad de Craciun, primul oracol completat, primul sarut, prima mana-pe-fund, primele amintiri fericite (prima mana-pe-fund n-ar trebui sa fie tocmai o amintire fericita, dar noh, unii oameni E mai perversi si anormali de fel).

Prima rochita: E foarte greu sa imi amintesc de prima-prima, stiu ca am avut multe-multe (ca doar am fost un copil rasfatat), pot insa sa inchid ochii si sa-mi amintesc perfect cum aratau aproape toate rochitele mele, pe 3 dintre ele le…pastrez pentru fetita mea.

Primele cele-mai-ce incaltari: Niste cizmulite albe superbe, cu niste stelute argintii cumparate de mama din banii lu’ bunicu’. Eram tare mandra de cizmulitele mele si inca ma urasc c-a trebuit sa trec de marimea 26 la picior. Si tot n-o iert pe mama ca le-a dat. Apoi au urmat niste saboti negri din lac, cu talpa putin inalta, adusi de bunicul meu din Republica Moldova. Perechile astea doua de incaltari mi-au marcat copilaria.

Primul caine: De fapt, am crescut alaturi de doi caini: un caine lup caruia ii spuneam … Lupan si o catea-corcitura, numita Moldiţa, care facea multi-multi pui si care-mi insenina zilele. Au murit, pe rand, amandoi.

Primul baiat de care mi-a placut: Se numeste G., aveam amandoi 5 ani. El: blond, ochi albastri. O minunatie de baiat. A facut insa pe el la găgăniţa si de atunci mi-a trecut dragostea. Pentru ca nu-s io aia careia sa-i plaCA CAcaciosii.

Prima formatie al carei fan am fost: André. Aveam toate casetele cu ele, cantam si dansam prin casa, stiam toate versurile pe de rost, aveam coregrafii la piesele lor, la scoala, in pauze sustineam recitaluri alaturi de cateva colege. Inca nu pot sa cred ca a trecut perioada aia.

Primul meu sarut adevarat: Cu L., la 13 ani juma’. Baiatul ala a reusit pur si simplu sa ma faca sa ajung in al noualea cer.

Prima mea iubire: Ramane L.

Primul „Te iubesc”: Ciudat sau nu, cred ca i-a fost adresat lui A., cel mai bun prieten al lui L. Ciudata poveste. Sau sa ii fi fost adresat lui R.? Oricum, in niciunul din cazuri nu vorbeam serios, desi in cazul lui A. am avut un moment in care simteam ca parca-parca. Din pacate, pana la mirifica varsta de 20 de ani n-am reusit sa aflu ce inseamna un „Te iubesc” spus sincer, din inima, pentru un Fat Frumos.

Primele lacrimi din iubire: Au fost pentru L. sau pentru Fat Frumos, habar n-am. Intotdeauna am sustinut sus si tare ca „Nu am plans niciodata pentru vreun baiat.” dar iata ca a sosit momentul adevarului.

Leapsa o pasez celor trei crai de la rasarit: Koodoo, Invatatorul si ChuckNorris pentru ca sunt absolut convinsa ca o veti face in cele mai amuzante moduri cu putinta (nu trebuie sa folositi primele mele dati, ci sa va imaginati un primul/o prima in…orice; desi ar fi amuzant sa aflu care fu prima voastra rochita si prima mana-pe-fund). Daca incercati sa va sustrageti va asteapta un mare si calduros .

LE: Leapsa a, vorba ei, furat-o pe sestache si gagica faina de scrie pe de fete.

Flori, fete sau baieti…

Contrar aparentelor, postul meu nu este legat de jocurile copilariei si alte amintiri precum cele din acest post. (Si totusi, care-si aminteste de Sticluta cu otrava, Ratele si vanatorii, Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti, Taranul e pe camp, Trecea un print calare, De-a v-ati ascunselea s.a. ?)

Vorbim astazi insa despre…fete ; si baieti.

Sunt sigura ca daca esti fata, mereu ti-ai spus ca ti-ai fi dorit sa fii baiat ; sau cel putin, ai spus-o macar o data in viata, probabil in zilele alea cu crampe, nervi si dureri de sani. Pentru ca in viziunea ta, e inimaginabil de greu sa fii fata ; ingrijirea pielii, a tenului, a parului, haine, accesorii, pantofi, reguli de asortare/combinare a hainelor, aranjat par, machiat s.a. (c-am obosit) toate fara exceptie iti dau batai de cap ; si spui ca e mult mai simplu sa fii baiat intrucat ei rezolva totul cu un dus, un barbierit, un deodorant si un tricou .

Daca esti baiat, probabil ti-ai dorit sa fii fata in momentul in care ai intampinat probleme cand veni vorba de…bagat vaporu’-n port, vorba reclamei de la Foltene. Pentru ca ai impresia ca e usor sa ai tzatze si cur si ca lumea-ntreaga iti sta la picioare doar pentru simplul fapt ca ai vagin.

Sunt sigura insa ca probleme tehnice intampinam toti, indiferent de sex, rasa, specie. Ma refer la genul de probleme tehnice pe care le avem cand vine vorba de a relationa cu o persoana de sex opus in vederea unor … . Ne facem fel de fel de probleme, fel de fel de griji. Ne punem nenumarate intrebari, incercam sa punctam la capitolul teorie ; ne ajutam de prietenul Google cautand sintagme de genul « cum sa il fac sa… » si aruncam banii pe reviste care ne ajuta cu fel de fel de sfaturi pe care oricum nu le punem in practica.

Sa fii fata nu-i usor. Mai ales acum, cand trebuie sa vinzi sex mai mult ca oricand, mai ales acum cand aspectul fizic a devenit o bariera pe care nu o poti trece fentand, mai ales acum cand nimeni nu are timp si rabdare sa iti vada sufletul din spatele ochelarilor si a aparatului dentar (nu, nu port nici una, nici alta).

Sa fii baiat nu-i usor. Mai ales daca nu te cheama Poponet, mai ales daca nu ai un Bmw, mai ales daca mama si tata nu sunt Mama si Tata.

Ideea insa e sa lasam lamentarile deoparte si in acelasi timp sa renuntam sa credem in sfaturi-minune despre cum sa pui mana pe cum sa agati cum sa faci un tip/o tipa sa te placa. Eu cred ca lucrurile astea vin de la sine. Iar momentele in care tu o vrei, ea nu te vrea sunt doar momente. (Desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, sunt momente urate sau chiar groaznice, in functie de intensitatea sentimentului, in functie de cat de tare e afectat corazonul, si nu orgoliul.)

In mintea fiecaruia se traseaza, probabil, un portret, probabil si fizic, nu doar moral, al EI / LUI. Dar acest portret se destrama cerinta cu cerinta, acea lista imaginara se arunca la gunoi cu fiecare bifat sau cu fiecare icsulet in momentul in care te indragostesti. Pentru ca se-ncapataneaza dragostea asta sa fie precum niste ochelari cu lentile roz. Si pentru ca zice-o vorba din popor ca in momentul in care iubesti o persoana, o accepti cu tot cu defecte. Nu cred insa in ceea ce imi spunea un comentator, si anume ca “Apreciem oamenii pentru calitati. Ii iubim pentru defecte.”. E un “Nu cred” si punct.

Nu am reusit sa fiu fluida in postul asta. Sfidez legile limbii romane, n-am cuprins si incheiere, nu pot aseza cuvintele altfel decat aleatoric in pagina. E genul de scriere pe care nici insusi autorul nu si-o intelege.

Cred ca voiam sa sugerez ca indiferent de cat de greu e sa fii fata sau baiat, indiferent de cat de greu e sa suporti epilatul cu ceara sau cat de greu e sa fii romantic in fata partenerei tale, toate lucrurile astea isi pierd orice urma de valoare in momentul in care intervine sentimentul. Iar teoria despre cum sa cladesti o relatie sau despre cum sa o faci sa mearga e pura teorie in momentul in care practica e cea care te doboara.

Cred ca-mi place sa ma complic, pentru ca marele meu vis e acela de a avea o fetita (si nu, nu un baiat). Asta probabil pentru ca, undeva, in inconstientul/subconstientul meu, imi doresc sa fiu mama pe care eu nu am avut-o. Am fost crescuta 12 ani de bunici si relatia mea cu mama nu e tocmai aceea de bune prietene. Si lucrul asta se vede in fiecare frustrare de a mea, in fiecare modalitate de a-mi rezolva problemele, in fiecare coltisor din mine. Insa, daca te crezi in stare sa imi faci un baietel atat de incredibil de dulce ca cel de mai jos, ma sacrific si ma fac mama de baiat.

Prima imagine e furata de pe trilulilu.ro, a doua am furat-o de pe deviantart.com sau am furat-o de la unul/una din voi. Zau ca nu-mi amintesc.

Cine sunt? Cine esti?

Postul de pe pagina de About me, post ce cuprinde un singur amarat de randulet (Sunt un copil naiv, defect intr-o lume nebuna. Ajunge atat.), este pe locul doi in topul « Cele mai populare articole » de pe al meu blog. Vad zilnic in panoul de control WordPress tip: Updatează pagina ”About” astfel încât cititorii tăi să afle mai multe despre tine. Cred ca,curiozitatea e un atribut cu care ne nastem; la unii se dezvolta mai mult, la altii mai putin; unii reusesc sa o stapaneasca, altii sunt stapaniti de ea.

E, probabil, firesc sa iti doresti sa stii cine e omul care scrie. Intri in pagina de « About » si incerci sa afli cati ani are, ce mananca, ce haine poarta si cat poarta la pantofi cel ce scrie. Acolo vei afla doar ce vrea el sa afli, doar ce poate el sa spuna. Citindu-l, avand, de ce nu, rabdare sa parcurgi alaturi de el randuletele unui articol, obtii mai multe informatii decat ai putea obtine intr-o simpla pagina de « About ». Dar tu vrei mai mult, vrei ceva concret, vrei pe scurt. Daca esti un ignorant, te-nteleg, desi nu iti gasesc justificare. Daca blogerul pe care il citesti nu isi dezvaluie identitatea, precum Bad Pitzi, esti captivat, fermecat, atras de mister. Si iei lucrurile ca atare.

Ma numesc Pompilia. Am 20 de ani. Neimpliniti. E, insa, cam tarziu sa ne spunem „Incantat(a) de cunostinta.” M-am autointitulat Hubba Bubba pentru ca imi place cum suna, pentru ca e copilaros si parca suna a culoare, a miros de capsuni, a balonase mari, a vis. Insa gumele Hubba Bubba sunt scumpe si proaste. Zau. La inceput au un gust super duper, faci balonase gigante, insa in cateva minute gustul se duce si guma devine, scuzati-mi limbajul, de cacat. Ma tem insa ca,coincidenta face ca in viata reala sa fiu putin ca guma Hubba Bubba. Grozava la inceput, de cacat pe parcurs. Dar poate se gaseste cineva sa ma vada invers. Sau geniala de la inceput pan’ la sfarsit. Imi doresc doar ca eu si cel ce ma iubeste sa ma vad/ vada asa cum sunt. Fara sub si supra aprecieri.Cu defecte. Si calitati. Si defecte.

E drept ca e imposibil sa fii 100% obiectiv in ceea ce te priveste; e drept ca e greu sa fii realist; avem tendinta sa ne subapreciem, sau, daca ne numim Nikita, sa ne supraapreciem.

Dar ce-ar fi sa ne uitam in oglinda in ochii nostri si sa ne iubim? Cu defecte. Si calitati. Pentru ca ne-am simti mai bine, mai impacati cu noi insine, am fi mai increzatori. Si nu e doar chestie de teorie, increderea in sine atrage mai mult decat un bust de 100 de centimetri sau o talie de 60.

Indiferent de cat de defecti va vedeti, indiferent de cat de mult ii dezamagiti pe ceilalti, indiferent de cat de mult gresiti, capul sus si privirea inainte. Asta imi spune mereu bunicul meu cand lumea mi se prabuseste. Mereu imi dau lacrimile. Rareori pun treaba in practica. Incerc, insa, azi.

Nu fac bani din blog. Nu scriu pentru a-mi varsa frustrarile. Nu scriu pentru a parea mai interesanta. Scriu pentru ca-mi face bine. Pentru ca reusesc astfel sa nu uit cum se vorbeste si scrie corect romaneste. Pentru ca imi place sa cred ca mi-am facut prieteni virtuali, alaturi de care cresc in fiecare zi. Pentru ca aici am curaj sa imi dau jos masca. Si sa fiu eu.

Nu te mai minti.

Cred ca un om poate fi indiferent doar daca e nesimtit. Si atat. Sau poate ma insel.

Ne dorim sa fim indiferenti si ne amagim singuri ca am si reusit. Dar e doar o minciuna.

Vanzatoarea indolenta din mall, gunoierul care ne-a fluierat pe strada, tipul dragut din autobuz care ne-a aruncheat ocheade, bunicul care ne-a crescut, mama care ne-a certat, prietenii care ne-au tradat, care ne-au dezamagit, profesoara care ne-a dat 9 la Bac, verisoara care ne-a confiscat margelele preferate, colegul care ne face ochi dulci, controlorul care ne-a amendat, taximetristul care a fost amabil, medicul care ne-a tratat, psihologul care ne-a sfatuit, croitoreasa care ne-a stricat rochia, hotul care ne-a luat telefonul, prietena care ne-a sters lacrimile, iubitul care ne-a inselat, iubitul care ne-a oferit primul orgasm, baiatul care ne-a spus primul “Te iubesc”, toti, dar toti, fara exceptie, ne fac ceea ce suntem azi, fac parte din viata noastra nu doar in acele 47 de secunde in care ii intalnim, ci in cei 47 de ani pe care ii traim.

Nu toti cei pe care ii intalnim trebuie sa fie alaturi de noi in cei 47 de ani ; prietenii cu care nu mai tinem legatura, dusmanii care ne-au facut zile amare, sefii care ne-au scos peri albi nu mai sunt langa noi din cauza distantei, a orgoliului, a schimbarii. Nu neaparat pentru ca nu au fost suficient de buni incat sa ii tinem langa noi si in prezent si mai departe, in viitor. Ci pentru ca acesta e ciclul vietii.

Nu suntem indiferenti cu fostii prieteni, nu suntem indiferenti nici cu copilul care ne-a zambit din carucior. Toti conteaza, toti ne marcheaza, toti ne influenteaza, intr-un fel, sau in altul.

Sa sau sa nu?

Citeam pe blogul Alexandrei despre o intamplare nefericita: un prieten de al ei din copilarie s-a spanzurat. Dumnezeu sa il odihneasca!

Banuiesc ca e inutil sa precizez ca majoritatea celor care au comentat au spus referitor la oamenii care aleg aceasta cale ca sunt lasi, ca au idei tampite, ca aleg cea mai usoara cale, fara sa le pese de cei care raman in urma lor, suferind s.a.

Acum… vreau sa intreb : Cati dintre voi v-ati pus vreodata cu adevarat problema sa va sinucideti ? Spun cu adevarat pentru ca situatiile de genul « Ah, as vrea sa mor pen’ca m-a parasit iubi. » nu se pun la socoteala. De cate ori ati stat la un metru de geam dorindu-va ca in secundele imediat urmatoare sa il deschideti si sa sariti ? De cate ori v-ati uitat jos si v-ati gandit cum ati arata intinsi acolo, plini de sange, cu oameni adunati in jurul vostru ? De cate ori v-ati uitat in jos, gandindu-va daca in urma caderii va veti pierde viata sau veti ramane infirmi ? De cate ori v-ati gandit cum ar reactiona mama sau bunicul vostru ? De cate ori v-ati imaginat chipurile prietenilor vostri apropiati la auzul vestii ca voi ati murit ?

Sa ma scuzati insa greu imi va fi sa aprob comentariile in care imi spuneti « Eu ? Niciodata. Eu lupt. Eu nu sunt las(a). ». Citeam un comentariu pe blogul Alexandrei, scris de Nebunelul: « mi se pare un act de lasitate… desi consider ca iti trebuie mult curaj sa faci asta». E drept ca o (mare) parte din cei care aleg sa faca acest gest sunt, probabil, bolnavi. Dar zic si eu ca, desi vine ca o contrazicere a postului meu in care urlam zicand « Nu va resemnati ! », nu ar trebui sa ii judecati pe oamenii care, desi nu sufera de nicio boala mintala, aleg sa se sinucida. Ganditi-va la omul care nu este influentat de vreo boala, de vreo dependenta, ci de… un necaz, un of, o problema nu pe care nu poate sa o rezolve, ci o problema care il macina, ii scoate sufletul, il innebuneste, il subjuga. Pierzand sau nu controlul, esti chinuit, distrus, faramitat nu de gasirea rezolvarii problemei ci de problema in sine, de ceea ce presupune ea ; fiecare lacrima, fiecare gol in stomac, fiecare clipa de frica te duc in pragul disperarii, iti pun mana pe manerul geamului, apasa butonul liftului catre ultimul etaj, iti pun mana pe sfoara si sapun. Nu nerabdarea, nu faptul ca nu ii acorzi timpului timp sa le rezolve pe toate, ci lacrimile, golurile in stomac, frica, toate sentimentele acelea de 4 sau 5 zile te imping sa da.

Nu incercati sa cautati justificari, sa faceti acuzatii de lasitate, de dementa ; eu o pot acuza pe Monica Columbeanu ca e materialista, dar eu nu sunt in locul ei sa stiu ce simte, ce gandeste, cum traieste. Daca te-ai uitat pe geam, in jos, daca te-ai vazut acolo, scrie. Daca nu, abtine-te.

Sweet memories and delightful tomorrows…

Daca m-ar intreba cineva ce imi doresc eu cel mai mult si mai mult si mai mult pe lumea asta, nu ii voi raspunde ca imi doresc sa fiu sanatoasa sau ca imi doresc un Fat Frumos sau ca imi doresc o fetita minunata sau bani. Cel mai mult si mai mult pe lumea asta imi doresc sa…am 4 ani…vesnic…pururea. A fost cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Am avut norocul ca ai mei sa ma dea la gaganitza numa’ la 5 ani. Asadar stateam cat era ziulica de lunga acasa. Ma jucam cu fetele, ma jucam cu cateii si pisicile, ma plimbam cu bicicleta mea rosie sau cu carutul cu papusele ; bunicul meu imi cumparase si o…motoreta pentru copii, formidabila era, dom’le. Tot bunicul meu imi cumpara zilnic fel de fel de dulciuri si de minunatii. Aveam cele mai frumoase rochite si cei mai dragutzi pantofiori. Ai mei aveau o firma si eu le furam angajatelor rujurile din geanta si ma mazgaleam toata pe fata. Ii furam mamei pantofii cu toc si ma plimbam prin curte. Hehe, ce vremuri. Apoi a venit timpul sa merg la gradinita. In prima zi de gradinita am plans de numa’ pentru ca eu voiam acasa. Cred ca presimteam eu ca la gradinita voi avea parte de baietei care aveau sa ma traga de par, sa imi fure creionul preferat si de baietei care…aveau sa imi provoace aparitia fluturasilor in stomac. Doar ca ala micu’ de-mi facea inima sa tresalte a facut pe el la gradi si de atunci mi s-a dus indragosteala.

Am facut clasele I-VIII la tara. Contrar asteptarilor voastre, la scoala mea de la tara a trebuit sa invat mult mai mult pentru un 9 decat o faceam in grandiosul Colegiu de Informatica. Si la scoala aia, de la tara, am cunoscut oameni care au lasat asupra mea o amprenta mult mai puternica decat au lasat-o oamenii de la oras. Imi e dor de mine, eleva dintr-a cincea, care mergea cu mandrie la olimpiadele de romana si care se visa profesoara de romana sau de mine, eleva dintr-a saptea, recent indragostita, dar aceeasi eleva silitoare. Am dat astazi din greseala de carnetul meu de note din gimnaziu. Cu riscul de a mi se da in cap cu faptul ca « Da, dar ai fost totusi la o scoala de la tara ! » va spun ca am avut patru medii semestriale de 8 (date de cele mai ale naibii profe din scoala), in rest doar 9 si 10. ( I-am spus asta bunicului meu. Am incercat sa ii explic ca nu a fost doar vina mea ca la liceu notele si interesul pentru scoala mi-au scazut.) Nu de mult, am dat peste o cutie de amintiri in care am gasit niste biletele pe care colegii mei din gimnaziu mi le trimiteau in perioada in care stateam acasa pe motiv de varsat de vant. Desi nu am fost niciodata un om care sa le permita tuturor sa intre in viata lui, sa ii fie aproape, toti colegii imi ziceau ca imi duc dorul, ca imi simt lipsa. Nu se compara momentele pe care le-am petrecut alaturi de colegii din gimnaziu cu cele petrecute la liceu. (Nu invinovatesc pe nimeni, daca ar fi sa o fac, ar trebui sa ma invinovatesc probabil mai intai pe mine, apoi pe ceilalti. )

Ascult melodii vechi, din 2003, 2004. Imi amintesc de perioada aia, imi amintesc de prietenii de atunci. A fost, de departe, cea mai frumoasa perioada a vietii mele.

De mici ne dorim insa sa crestem cat mai repede pentru ca vrem sa fim liceeni, studenti, mame si tati, bunici. Cea mai mare greseala a unui copil e sa viseze in naivitatea lui la momentele astea. Liceul m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul, facultatea m-a dezamagit mai mult decat gimnaziul si liceul la un loc. Daca la liceu pur si simplu unele lucruri nu au fost sa fie, la facultate ma asteptam sa fie distractia aia mare, nebunia de la 20 de ani despre care toti studentii vorbesc. Eh, deocamdata nu s-a dezlantuit nebunia si cred ca nici nu se va dezlantui. Si de-asta-mi vine mie dupa o zi lunga la facultate sa imi iau catrafusele, sa ma urc in autobuz si sa merg la tara, la bunici. Acolo e lumea mea. Acolo am invatat sa fiu un om bun, cinstit, care stie ce e ala bun simt, dar care stie totodata sa apere ce-i al lui. Taranii nu sunt asa cum ii catalogati voi, orasenii. Cel putin, nu toti. Singurul lucru pe care il regret pentru ca am crescut la tara e ca din aceasta cauza sunt un om naiv. Naiv, nu prost. Ma uit la copiii de acum, de 13-14 ani. Coplesiti de febra internetului si a indragostelii precoce, uita de copilarie. Dorind sa faca senzatie si sa demonstreze « cine-i sefu’ » devin nerespectuosi, vorbesc tare-n autobuz, tipa, se bat, se imping, de parca jungla-i a doua lor casa. Dati vina pe violenta de la televizor, pe faptul ca parintii lucreaza 12 ore pe zi si nu mai au timp sa isi educe odraslele, dati vina pe ce vreti voi dar stiti ca dreptate avea Leasa Dragos cand spunea « Dar copiii de azi parca-s mult mai tristi ca noi. ».

Vreau sa am 4 ani ? Da, dar vreau sa am 4 ani in anul 1993, nu in 2009. Pentru ca…parca era mai frumos atunci. Cred ca si soarele stralucea mai frumos si pasarelele era mai voioase si cerul mai senin si oamenii mai veseli.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Imi aduc aminte cu placere. Si mi-e dor. Ma cuprinde nostalgia. Si-mi vreau clipele ‘napoi.

{Sursa imaginii: deviantart.com}

La vanatoare de broaste

Am dormit, m-am trezit, incepusem sa dau cu aspiratorul, a aparut o broasca langa mine, am tipat, am tipat, am sarit in pat, am tipat, l-am sunat pe bunicul meu sa vina acasa, mai bine ii ziceam ca e un sarpe in camera, poate-asa venea mai repede, am stat cocotata in varful patului, a aparut iar broasca, m-am uitat la ea, am urmarit-o din varful patului, m-am uitat iar la ea, s-a uitat la mine, putin i-a pasat ei de suferinta mea; ma gandeam sa pun un borcan pe ea dar mi-am zis ca daca sare ce fac, sarim si eu si borcanul cu ea? Si ma gandeam sa o trag cu aspiratorul dar daca nu avea atata putere sa o aspire sau daca venea proasta inapoi? Si ma uitam la ea si a sarit o data si nu stiu cat de tare sar broastele astea, dar sa fie ele ale dracu’ ca tare mai sar, de a sarit broasca de n-am mai vazut-o. Si am stat si am stat, am vazut ca broasca mea nu se mai arata, desi am impresia ca era sub calorifer, m-am uitat stanga-dreapta-fata-spate, am fugit, am inchis usa, am iesit in curte, mi-am scuturat pantalonii de pijama sa nu ma trezesc cu broaste iesind din ei si am asteptat sa vina bunicul meu.

Trebuia sa fi chemat un vecin sa vina sa prinda broasca ? Oare de cat timp era acolo ? Oare s-a urcat langa mine in pat cat am dormit ?

P.S.: Dupa ce a facut broasca ocolul camerei, am gasit-o spre seara, a capturat-o bunicul meu, era mica si urata si urata si urata. Si-a zis bunicu’-meu ca « Ce, incapi tu intr-o broascuta ? » Pai ce, poate ma transa si ma punea in camara pentru la iarna.

P.S.2 : Oare am luat raie ?

A, da, urasc broastele!

1 mai ne-muncitoresc fericit.

Daca ati citit pe 12603 bloguri ca 1 mai inseamna, cel putin pentru noi, romanii, doar mici si bere (si cica SI voie buna), cititi acum si pe al 12604-lea blog.
Si ati mai citit probabil si ca in urma gratarelelor romanilor raman in urma 12605 kilograme de gunoaie (puteti adauga voi zerouri la sfarsitul cifrei). Nu o sa ma dau acum eco doar pentru ca e cool ; nu o sa spun ca eu nu am aruncat in viata mea o hartie pe jos ; nu o sa spun ca eu nu am aruncat in viata mea un pet pe strada, poate la tara, la bunica. Asadar ar fi –probabil- o ipocrizie din partea mea sa va indemn sa fiti voi aia cuminti care sa salveze Pamantul, care sa nu polueze, care sa nu… . Va scriu mai jos o parte din articolul « Enduro, da » scris de Dani Otil, articol postat pe daniotil.ro.
« La padure nu vei gasi niciodata injuraturile, orgoliile si scuipaturile pe care le gasesti adesea cand iesi “cu baietii” intre blocuri la o miuta. E un loc mai civilizat, unde oamenii se cern prin multe site. In doi ani, am vazut o singura doza aruncata intr-o rapa de un endurist si imediat indemnul unui coleg de-al lui: ”Poate vrei sa te duci dupa ea”. Controlati in rucsac un endurist la plecare si la venire. Veti gasi toate ambalajele. »
O singura intrebare am, ca sa nu lungesc postul inutil : TU cand mergi la un gratar, te intorci acasa cu aceleasi ambalaje cu care ai plecat ? Nu imi cereti mie sa raspund, eu nu am mai fost la un gratar in aer liber de cand eram mica si pricajita. Prefer carnea la gratar pe care o face bunicul meu la el in curte si careia ii alatura o salata cu rosii, castraveti, buruieni, cas si struguri.
P.S : Ca sa va dau putin pe spate, am participat si eu acum doi ani la o campanie a ziarului Transilvania Expres, « Luna curateniei- pentru un Brasov mai curat ». La indemnul unor colege de clasa, am mers impreuna cu o echipa de 11 persoane, elevi de ai Colegiului National de Informatica Grigore Moisil. Am facut curatenie in Racadau; pentru noi, sau ma rog, pentru mine cel putin, a fost o joaca, cele 4 sau 6 ore au trecut relativ repede. Tin minte ca stransesem 40 si ceva de saci de gunoi ; ne-a surprins faptul ca am gasit gunoaie cat mai diverse, de la chilotei la televizoare. Echipa noastra a castigat locul I, am primit si premii. Tare frumos a fost. Pacat insa ca probabil dupa doua luni dupa ce am fost noi acolo, mizeria s-a strans la loc. Ca deh, asa-i romanu’.
1 mai ne-muncitoresc fericit va doresc. Si nu uitati ca…un cos de gunoi e facut ca sa iti pui gunoaiele in el, iar o iarba verde e ca sa iti pui patura si doar patura pe ea.

I’m everything I am Because you loved me.

Daca ma intreba cineva acum cateva zile cum sunt, as fi spus ca trec printr-o perioada destul de buna. Imi era bine. Aveam parte de farame de fericire. Poate era de la soare ; poate nu-mi venise inca factura la gaz ; poate nu primisem inca vesti proaste ; poate… . De cateva zile insa plang ca un om nebun. Intr-o seara am plans pentru ca mi-am amintit de L. Intr-o dimineata…am gasit pe YouTube niste melodii ale unei formatii pe care o ascultam cand eram mica. Una din melodii facea referire la un copil caruia ii murise tatal. Ascultam melodia si lacrimile imi curgeau siroaie. Tatal meu a murit atunci cand eu aveam 4 ani si nu reusesc sa imi aduc aminte decat de o singura zi alaturi de tatal meu. Eram foarte mica si imi aduc vag aminte, dar stiu ca ne facuse mie, mamei mele si fratelui meu o surpriza placuta. Imi pare rau ca nu am mai multe amintiri cu el…

Ciudat insa, melodia despre care va spuneam mai sus nu m-a emotionat din cauza tatalui meu. Ci din cauza unui om cu care nu am nicio legatura de sange. Dar care este de departe persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta. Bunicul meu vitreg –caci despre el este vorba- mi-a devenit al doilea tata. De fapt, el mi-a fost si tata si mama. Mi-a oferit momente minunate, am datorita lui cele mai frumoase amintiri ale copilariei. Plang ca un copil cand ma gandesc ca l-as putea pierde. Sunt sigura ca se va rupe o parte din mine atunci cand el nu va ma fi. Nu vreau insa sa ma gandesc la asta. Stiu ca e un lucru inevitabil. Independent de noi viata merge inainte. Stiu ca va veni si acea clipa cumplita. Dar nu vreau sa accept. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu va putea sa il inlocuiasca.

Acum un an a suferit o operatie de inima. Stiu ca atunci cand am plecat de la el de la spital dupa ce imi spusese ca trebuie sa fie operat, mergeam pe drum si plangeam. Eram in autobuz si pur si simplu imi curgeau lacrimile si nu ma puteam stapani. Operatia a decurs bine; cand l-am vazut prima oara dupa operatie am ramas socata. Slabise ingrozitor de tare. Din pacate, a trebuit sa fie operat si a doua oara. Cand a venit acasa mi-a spus ca la o zi dupa operatie asistentele ii pregatise o …lumanare. A facut o insuficienta renala, apoi a avut probleme cu nu-stiu-ce ganglion, dupa care a facut apa la plamani. Acum e posibil sa fie operat iar pentru a i se pune un stimulator cardiac. Cred ca se numara printre cei mai ghinionisti oameni de pe planeta. De anul trecut din martie pana acum…cred ca 8 luni a fost prin spitale…8 luni din 12. Mi se rupe inima, dar nu ii dau mai mult de 3 ani. Si ma doare.

Toata viata a fost un om puternic. Cand a mers la prima operatie sunt sigura ca i-a fost cat de cat frica. Dar era optimist, era puternic. La a doua operatie a mers tot cu zambetul pe buze. Credea ca o sa ii fie chiar mai simplu decat prima oara pentru ca stia prin ce avea sa treaca. Nu stia insa ce avea sa i se intample. Dupa toate complicatiile si problemele pe care le-a avut dupa a doua operatie…s-a schimbat. Simt ca nu mai e atat de puternic. Si renunta treptat la lupta. In conditiile in care toata viata a luptat si a muncit pentru tot ce are.

Cand a plecat din casa parintilor sai, a plecat cu mainile in buzunar. A reusit treptat sa isi cumpere o casa, o masina, si-a facut o firma care in anii `90 mergea foarte bine. Firma pe care bunica mea a avut grija sa o falimenteze…dar asta e o alta poveste.

Cred ca marele lui regret a fost ca…parintii lui nu au venit niciodata la el acasa sa vada ce a realizat. Venise singur, intre straini si reusise atat de multe. Parintii lui nu au fost de acord cu el in privinta casatoriei cu bunica mea. Din cauza ei, parintii lui nu au venit niciodata, niciodata sa vada ce a cladit unicul lor fiu in atatia si atatia ani de munca.

Pe langa asta..un alt mare regret al lui sunt sigura ca e acela ca cei pe care i-a ajutat atat de mult nu i-au multumit si i-au intors spatele atunci cand i-a fost greu. Si inca ii intorc spatele.

Daca nu ar fi fost el, eu as fi fost un alt om astazi. M-a ambitionat sa fiu cea mai buna la scoala. Mi-a insuflat dorinta de a invata. M-a invatat sa deosebesc binele de rau. Nu am reusit insa niciodata sa fiu atat de rabdatoare ca el. Si nu am reusit sa iert oamenii, asa cum el a facut-o de nenumarate ori. Si nici nu vreau. Pentru ca el a avut doar de pierdut de pe urma bunatatii lui. Pentru ca traim intr-o lume in care bunatatea, atat de rara in zilele noastre, a devenit un defect, o slabiciune. Stiu ca acesta nu e tocmai cel mai optimist mesaj pe care l-as putea transmite. Dar poti oare sa transmiti mesaje optimiste cand cel de langa tine nu iti multumeste pentru bunatatea ta ci profita de ea? Poti sa transmiti mesaje optimiste cand cel de langa tine asteapta ca tu sa cazi pentru ca el sa te afunde si mai tare? Poti sa transmiti mesaje optimiste atunci cand cel de langa tine e chiar cel care iti pune piedica?

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Celine Dion are o melodie intitulata « Because you loved me ». Eu nu o dedic vreunui iubit, ci bunicului meu. Pentru ca… :

“For all those times you stood by me

For all the truth that you made me see

For all the joy you brought to my life

For all the wrong that you made right

For every dream you made come true

For all the love I found in you

I’ll be forever thankful, DAD!”