[ Primiti cu colindu’? Ca doara, tulai Doamne, buni is ardelenii, ma! ]
Tare fericita eram io in ziua asta, cu ceva multi ani in urma. Eram extrem de entuziasmata, de abia asteptam sa impodobim bradul, sa primim colindatorii, sa vina Mosu’… Am asteptat ceva ani pan’ sa aflu secretu’: bunicul meu folosea, dooh, o alta usa, ca sa se poata strecura far’ sa-l vad io cand negocia cu Mos Craciun.
Imi pare rau ca am aflat prea repede ca nu exista Mos Craciun. De fapt, imi pare rau ca am aflat punct.
Nu-i asa ca acum ne plangem spunand “Craciunul nu mai e ce era odata…” ? Nu-i asa ca ne enerveaza aglomeratia si frigul si preturile si parca si oamenii ? Nu-i asa ca acum suntem niste tristi? Nu-i asa ca tre’ sa ne dam singuri una dupa ceafa si sa ne bucuram de sarbatoare?
Din pacate, eu nu pot avea alaturi anumite persoane dragi mie. Din pacate, n-am ‘traditionala’ salata boeuf. Din pacate, nici carne de porc nu prea mananc. Dar ma bucur de o sarmalutza. Si de-un cozonac. Si de-un bradutz si de luminite si de globuletze si de fel de fel de minunatii. Si-asa tre’ sa facem toti. Macar azi.
Si macar azi…sa fim mai buni ? Nu. Pentru ca bunatatea nu se poate mima. Precum nici fericirea nu poate fi mimata. Dar poate fi provocata. Chiar de noi insine.
Sa fiti fericiti, c-un zambet tamp pe fatza, sa va bucurati de sarbatoare, de zapada, de colinde, de luminite colorate, sa v-amintiti sa fiti copii, chiar 70 de ati avea.
Nu pot sa cred ca uitasem ca astazi e ziua ei. Noroc ca o abordasem dragutz de dimineata. Da’ tot sunt o vaca.
Alexandra… e genul de om despre care poti sa spui cu mana pe inima ca merita cele mai bune lucruri de pe Pamant. Evident, nu are parte de ele. Pentru ca are un destin incapatanat, ciufut, uracios.
Sper din tot sufletul sa fie fericita, candva. Sa ramana aceeasi tipa copilaroasa, poate sa fie mai putin sensibiloasa, sa isi pastreze zambetul pe buze, sa mearga inainte cu speranta ca va fi bine. Pentru ca va fi! Altfel il urechez eu pe ‘Cel de la Conducere’.
Multumesc mult tuturor pentru urari. Sunteti chiar mai dragutzi decat ma asteptam. [Multumiri speciale Alexandrei, care mi-a oferit un cadou virtual … aiaiaiai!]
Odata cu varsta asta se presupune ca trebuie sa-mi fac ordine … pe birou, in camera, in ganduri, in viata. Si sa merg mai departe, indiferent de cate lucruri ma dor, indiferent de cate lucruri ma fac sa zambesc. Pentru ca-mi place sa cred in happy-end-uri.
P.S.: Tre’ sa-i fac reclama lu’ Danutz, genul de baiat dupa care as tanji dac-as avea cu 3-4 ani mai putin. Are un talent aparte cand vine vorba de zdranganit cantat la chitara, are niste degete luuungi cu care gadila clapele pianului, un incredibil talent actoricesc si datorie o cafea pentru reclama asta.
Asta e melodia de azi de pe repeat si implicit, de stresat vecinii.
Apoi, sa-l multumesc pe Alecs, astazi sustin campania « Let’s put a smile on that face!» si-s o posesoare de cea-mai-ranjitoare-fatza.
Din cauza fetelor de care vorbeste Emma aici si care-mi invadeaza mie cele mai bune prietene de sex masculin, astazi sustinem campania « Sa facem geloase iubitele pisaloage! » .
Mergand pe un alt principiu, mai sustin si grupul fotomodelelor care beau apa plata cu lamaie oamenilor-care-lenevesc-cu-truda-si-spor-pentru-al-tarii-viitor si-i mai sustin pe astia micii care-s de fapt mari si talentati de-i vedeti in blogroll la Photograhy. Ca sa va dati seama cat de genial e Rares Pulbere ii citez o comentatoare: „Mereu cand ma uit la pozele tale … imi vine sa ma marit!” Ah, subscriu!
Mai urmeaza un moment publicitar de genu’ dar p-asta inca-l negociem.
V-am zis s-aveti weekend fain ? Fara soare, dar cu multe cafele? Nu uitati sa va costumati diseara!
„Trick or treat?”
P.S.: Parca mi-as aminti de copilarie si m-as costuma, metaforic vorbind, in gandacelul asta. Cine are ochi sa auda o sa si inteleaga.
Am citit la Andra un articol plin de optimism, de ganduri frumoase si care denota o atitudine pozitiva. V-as pune sa va imaginati exact opusul, la care sa adaugati si niste lamentari si frustrari.
Stiu, se poate si mai rau, dar pentru mine e destul de rau si asa cum e acum. Maine… ei bine, maine, daca dau de colege proaste si mitzaite si de profesori comunisti si idioti si daca nu merg intr-un magazin sau undeva sa-mi cumpar ceva frumos si dragutz si daca nu primesc o imbratisare dintr-aia calda si un zambet molipsitor … pai clachez. Sau, ma rog, ar fi o chestie care m-ar putea binedispune in doi timpi si trei miscari, dar e ca si castigatul la loto, adica destul de imposibil.
Niciodata nu am inteles de ce oamenii plang atat, de ce sufera atat, de ce le ia atat de mult timp sa se vindece. Ii condamnam, blamam, descreditam pe cei suferinzi. Toate astea pana cand…am devenit una de-a lor. Si atunci…am inteles.
Mie mi s-a intamplat cea mai putin dureroasa frangere de inima. Nu am fost mintita. Nu am fost inselata. Nu am fost batuta. Nu am fost parasita.
Insa a durut. Poate nu la fel de tare, dar a durut. Rau. Vreo 27 de zile. De ochi umflati. De « De ce ?»-uri. De lacrimi, de « Nu mai pot. », de dureri in piept. De ore tarzii ce te prind imbratisand perna, de servetele pe birou, pat, covor, de stari urate, de ciufutenie, de zile fara chef, de lipsa de viata. De plans, taiat vene, lamentat.
De convorbiri prelungite cu prietenele la telefon. Prietene care incearca sa te scoata din starea aia. O data, de doua ori, de trei ori. A patra oara se plictisesc. O lasa balta. Dar oare ele nu-nteleg ca ai nevoie de timp ? Timp sa plangi, timp sa te auto-distrugi, timp sa visezi, timp sa suferi ?
De convorbiri cu el, convorbiri pe care nu ti le doresti, convorbiri afurisite, convorbiri in care plangi, fara ca el sa stie, pentru ca te prefaci ca esti bine, te prefaci ca a trecut, cand de fapt inca doare, te prefaci ca ai trecut peste, te prefaci ca nu ti-a frant inima dar ea e facuta bucatele.
De mimat fericire, de dres vocea la telefon in fata celor care nu ar trebui sa te stie trista, daramite sa-ti vada fata umflata de plans.
27 de zile de incercari de a-ti umple timpul, incercari care esueaza, iar tu sfarsesti tot printre servetele.
27 de zile de « As fi vrut sa fie altfel …», de neputinta, de regrete si evident, de plans.
Am simtit pe propria-mi piele ce inseamna sa fii gol pe dinauntru. Am simtit pe proprii obraji ce inseamna sa plangi zilnic, timp de o luna. Am simtit cum e sa ai inima franta si, desi nu e o senzatie la fel de afurisita ca o durere de masea, e a naibii de urata.
Cand s-a terminat totul ? Nu atunci cand am numarat zilele de suferinta si nici pachetele de servetele. Poate atunci cand l-am vazut (fericit) in bratele alteia, poate atunci cand am realizat de ce nu eram eu potrivita, poate atunci cand am inteles ca nu exista alta cale. Am simtit un cutit infipt in moalele capului si un puternic nod in gat, am fost intr-un fel de transa cateva ore si apoi m-am eliberat. Si-am inceput sa zambesc. Si am regretat doar faptul ca nu a venit nimeni sa ma scuture zdravan si sa urle la mine zicand ceea ce mie nu mi s-a zis pe cel mai taios ton cu putinta :
« Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »*
Poate-am suferit prea mult, poate-am dramatizat prea mult, poate nu-s cea mai in masura sa dau sfaturi insa … eu cred ca cel mai mult ajuta sa plangi. Cea mai mare greseala este sa te arunci in cele mai provocatoare haine si sa iesi in club cu fetele. O sa te intorci acasa simtindu-te, poate, si mai mizerabil. Ia-ti tot timpul de care ai nevoie si plangi, analizeaza, sufera. Ai dreptul asta. Ai nevoia asta. Nu uita insa sa iti spui la un moment dat acel : « Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »
Sa nu te minti insa spunandu-ti ca esti vindecata complet. Nu vei fi niciodata, pentru ca ti-a lasat, fara indoiala, o urma undeva. Urma pe care, am zis nu demult, o vei avea mereu in privire.
Astazi am citit undeva ca ii place o piesa care-mi place si mie. Am zambit. M-am uitat pe geam si ningea frumos. M-am lasat pentru o clipa sa visez. … Si-am plans. Si-mi pare rau. Si regret. Insa trebuie sa merg mai departe. Mi-am sters repede lacrimile. Pentru ca a fost destul…
Am scris acum ceva timp un articol pe care am preferat sa il pitesc pe blogul Alexandrei, care a fost atat de draguta sa ma gazduiasca. Acum insa cred ca m-am eliberat de tot ceea ce a trebuit sa ma eliberez, unicul lucru ramanand acest articol pe care prefer sa mi-l asum acum.
Iti urasc atat de mult vocea la telefon, iti urasc privirea, zambetul strengar, ochii caprui, tenul creol, iti urasc forma mainii si degetele-ti lungi, precum iti urasc atingerea, iti urasc buzele precum iti urasc saruturile, urasc ca esti atat de inalt si ca eu sunt atat de mica, iti urasc vocea si frazele-ti care-mi lipesc zambetul pe fata, urasc toate momentele in care ma faci sa rad, precum urasc fiecare particica din fiecare moment in care plang din cauza ta, urasc ca ma faci sa tremur in preajma ta, asa cum urasc ca ma faci sa sar de bucurie, precum copiii de 3 ani, urasc fiecare lacrima sarata ce-mi umple ochii de tine, urasc fiecare vis in care esti personajul principal, urasc fiecare dorinta in care te regasesti, urasc fiecare scenariu, fiecare zi in care-mi vorbesti, fiecare zi in care te prefaci ca nu exist, urasc c-a trebuit sa te intalnesc, urasc ca plang acum, urasc ca nu mi te pot scoate din minte, din inima, din suflet, urasc ca esti ambitios si incapatanat, urasc ca esti sensibil si puternic, urasc ca esti altfel, urasc ca nu te deranjeaza sanii mei mici si fundul meu mare, urasc ca nu te deranjeaza puerilitatea mea, urasc ca retii fiecare detaliu, urasc ca ma asculti mereu, indiferent de cat de mult as vorbi, urasc felul in care m-ai putea iubi, urasc toate zilele pe care le-am putea petrece impreuna, urasc noptile tarzii in care m-ai tine in brate, urasc felul in care ai face dragoste cu mine, urasc ca esti tot ce imi doresc, urasc ca esti tu, te urasc din strafundurile sufletului meu si-mi doresc sa te smulg din minte, inima si vise.
Pentru ca nu mai pot. Pur si simplu nu mai pot. Am obosit.
Some say love, it is a razor
that leaves your soul to bleed…
Am fanicititori prieteni (virtuali?!) care nu doar ca imi dau coate in stomac, ci imi invinetesc ochii pentru ca de cateva luni bune am doar posturi triste. Ce vreti sa va spun, ca imi scapa si mie de trei ori pe zi un zambet strengar, un hohot de ras, o privire de multumire? Stiu ca astea-s tocmai lucrurile marunte din care ar trebui sa ma hranesc cu energie, putere, bucurie. Dar eu nu-s asa. Nu sunt omul care sa se bucure de lucrurile marunte, iertare ca sunt prost fabricata.
Iertare ca nu-mi pictez blogul in culori frumoase, calde, luminoase dar cum sa fac asta cand dispun doar de acuarele gri ?
Am tocit tastele scriind la infinit despre acelasi si acelasi subiect, desi am facut-o in nuante putin diferite, astfel incat, desi exasperam prin tristetea posturilor, reuseam sa nu-mi iau oale-n cap si reuseam totodata sa ma eliberez. Pastrez si-acum in drafts articole legate de subiectul X, am mii si mii de cuvinte de spus, insa am decis sa nu va mai pedepsesc pe voi cu suferinta mea si sa nu ma mai pedepsesc pe mine ramanand in acelasi si acelasi cerc vicios, raufacator, datator de amar, cauzator de fete posomorate.
As scrie iar si iar pentru ca nu ma face doar sa sufar, ci ma ajuta sa ma eliberez de prostioarele alea mici, negative si atat de semnificative.
Dar de azi…ma autopedepsesc cu 5 abdomene de fiecare data cand … .
Desi simt o nevoie disperata de a scrie despre asta.
Dar hei, cine va avea un abdomen bine sculptat la iarna ? Cine, cine ? Aud ?
De unde va luati genti si rochii si margele frumos colorate? De unde va luati jeansi care va fac sa aratati perfect ? De unde va luati pantofi care va fac picioarele lungi si subtiri ? De unde va luati balsam de par care sa va faca parul lung si matasos ? De unde va luati farduri si oje rezistente ?
De unde va luati energia de care aveti nevoie zi de zi pentru a munci, continua, rezista ? De unde va luati rabdarea pe care o folositi la copii plangaciosi si batrani neputinciosi ? De unde va luati puterea de a cara sacose grele cu cadouri si de unde va luati puterea de a trece peste nenorociri ? De unde va luati bucuria din lucrurile mici ? Chiar din lucrurile alea mici ? De unde va luati zambetele strengare ce va apar din senin ? De unde va luati mainile fine a caror mangaiere face sa nu mai doara ? De unde va luati stergator de lacrimi ? De unde va luati datator de viata ? De unde va luati sageti cupidoniene ? De unde va luati hohote de ras si strangeri de mana ?
De unde va luati placintele cu mere si imbratisari calde ?
De unde va hraniti cu dragoste cand sufletul va e amar?
Mai am de adunat 183 de ore de somn. Din cele 352 programate. Inca detin lene, lipsa de inspiratie si arsuri de piele. Zambetul meu provizoriu s-a sters odata cu stergerea nisipului de pe propria-mi piele. Culoarea inchisa a pielii, provizorie si ea, e ultimul lucru concret care mi-a ramas. Au ramas cele abstracte. Plus o palarie. Si un « Ciao, bella ! » ce se-aude in surdina.
Impresii, comentarii, arogante din vacanta ?
Strazi inguste, masini-cutii de chibrituri, barbati ahtiati dupa femei.
Peisaje frumoase care nu aveau insa puterea sa stearga cu buretele acel « Pentru mine, doar orasul meu inseamna acasa. »
Matematic vorbind, in aproximativ 2 saptamani mi s-a spus “bella” de 2.84 mai multe ori decat mi s-a spus in 19 ani ca sunt “frumoasa”. Matematic vorbind, in 2 saptamani am fost invitata in oras/ la plimbare/ in club etc. de 1.97 mai multe ori decat in Romania. Probabil pentru ca ei sunt … ahtiati dupa femei. Probabil pentru ca romancele, cat ar fi ele de naspete, is mai bune decat femeile lor.
Pitzipongic vorbind, m-am benoclat dupa funduri si picioare de barbati cat pentru un an, pana cand imi voi lua o noua doza. Probabil pentru ca, desi 7 din 10 is uratei, au corpuri frumoase pe care stiu sa si le puna in valoare.
Alte impresii si reclamatii n-am. N-am chef sa le tastez. Pentru ca trebuie sa imi hranesc regretul de a fi plecat de acolo.
Multumesc pentru ca ati ramas p’aci cat fusei io la solar.
P.S. : Habar n-am daca articolul asta inseamna o revenire pe blog, sau doar o revenire din ‘vacanta’. Habar n-am de ce pozele arata pe calculator atat de deplorabil. Habar n-am ce m-a apucat sa postez poza cu mine pe blog. Am insa habar de ce am schimbat tema : pen’c-am reveniiiiiiiit, băăăă!
Zilele trecute multi blogeri (dintr-astia micuti, ca min’) se plangeau de lipsa de inspiratie. Zilele astea isi cauta inspiratia undeva pe malurile marii, printre scoici si nisip.
Nimeni nu isi abandoneaza insa blogul. Pentru ca, daca pentru tine blogul inseamna parte din sufletul tau, esti incapabil sa il distrugi. Mai ales daca el e acea hartie virtuala care suporta orice: vise, sperante, dezamagiri, despartiri.
Am scris pentru ca mi-a facut bine mie sa scriu. Pentru ca pe blogul asta ma simt EU. Si atat.
Am ajuns ca pe parcurs sa nu imi mai pese daca reusesti sa ma vezi si altfel. Daca la inceput, eram entuziasmata in incercarea de a gasi subiecte bune de scris si eram nerabdatoare sa vad amaratele alea de cifre din trafic, acum am ajuns la stadiul in care cifrele nu mai valoreaza nimic pentru mine. Nu ele imi dau certitudinea ca sunt citita de oameni buni, frumosi, curati, nu ele ma asigura ca exista cineva care sa-mi inteleaga perfect frustrarile.
Urasc intrebarea « De ce nu mai scrii ? ». Nu scriu pentru ca n-am inspiratie, nu scriu pentru ca nu am timp, nu am chef, nu am dispozitia necesara. Nu scriu pentru ca n-am nimic bun de zis.
Acestea fiind spuse, imi iau ramas bun de la voi. Nu e un adio. E un simplu ramas bun. Ramane sa ne vedem/ auzim/ citim ceva mai incolo. Cand moleseala verii, lenea si lipsa inspiratiei ne vor parasi pe toti. Cand voi fi terminat de adunat 352 de ore de somn. Cand imi voi rezolva problemele si voi putea zburda c-un zambet larg pe fata. Cand o sa ma satur de vantul ce-mi bate prin plete. Cand sufletul nu ma va mai durea de la supradoza de lacrimi.
P.S. 1 : Pentru cei gen Invatatorul sau Koodooletz, care-mi dadeau un cot in stomac de fiecare data cand luam o pauza din postat : ia poftiti, domniile voastre, de serviti articolele mele de suflet :
P.S. 2: Voi fi zgarcita cu raspunsurile la comentariile voastre. Voi fi zgarcita cu postarea de articole, desi voi continua sa scriu. In drafts.
P.S. 3 : Nu am uitat de liga noastra. Poate m-a mahnit putin dezinteresul. Asta nu inseamna ca o lasam balta. Nicidecum. Poate imi va veni inspiratia pentru numele grupului. Poate cu putin ajutor :
P.S.4: Un mic bonus, un clip pe care l-a publicat si Koodoo, pe care nu pot sa nu il public si eu:
Ma laudam azi la lume ca am un fel de stare de spirit de genul “Bă, va iubesc, pe toti, bă!”. Si inca tine. Starea, nu laudatu’.
Si mi-e dor de niste prieteni de care ma desparte doar o tasta de telefon. Nu ma indemnati sa o apas, o voi face cand voi considera de cuviinta. Minute, traiasca Cosmoteu’, am.
Si am citit niste posturi mai vechi de ale mele si … nu sunt geniala, nu am pretins vreodata ca as fi, nu sunt grozava, nu sunt perfecta, dar sunt mandra de mine.
Cred ca sufar de PMS (Dă, Doamne, ca 80% din baieti sa nu stie ce e ala !). In fiecare luna se manifesta altfel. Luna trecuta ma punea sa urlu (de draci, nu de altceva). Luna asta ma pune sa zambesc si sa imi doresc sa look pretty.
Oricum toate starile astea nu vor tine mai mult de 15 minute asa ca … ma bucur de ele atat cat sunt. Astea-s faramele mele de fericire.
Gustul cafelelor de dimineata, de la pranz, de la 11 noaptea, cele 6 inghetate pe care le mananc zilnic (bine, 4), sucul meu de portocale care-mi taie greata, parfumul meu (nu ăl’ natural, ci ăl’ de la magazin), unghiile mele mov si margelutele mele colorate ma fac fericita. Pentru 5 minute. Mai mult nu pot. Ele nu au puteri magice, asa cum … .
Ma gandeam demult sa vorbim despre fericirea suprema vs. faramele de fericire. Fericirea suprema ? Eu cred ca tine 3 ore sau 3 zile, mai mult nu. Adica nu cred ca exista fericirea suprema de care sa te bucuri intreaga viata. Oricum, tine mai mult decat faramele de fericire care tin 3 minute sau 30. Despre farame, v-am spus mai sus. Topul meu de asa-zisa fericire suprema? Momentul in care am luat 10 la Bac la romana-oral, L. (despre care puteti citi aici), momentul in care am intrat la facultate, momentul in care am primit notele de la Testele Nationale. Nu o sa stau sa va povestesc de ce m-am bucurat ca am luat 10 la romana oral, cred ca trecuse multi ani de cand nu mai gustasem fericirea. Nu o sa va spun de ce topul meu e legat 75% de realizari scolare. Cred doar ca a fost singurul domeniu in care am facut, demult, ceva cu adevarat bun.
Tu cand esti cu adevarat fericit? Si ce anume te face sa ai parte de farame de fericire?
Si … sunt tare curioasa legat de un anumit domeniu: te face iubirea (in stadiul ala initial, cu fluturi in stomac, emotii, saruturi pasionale, primele nopti cu el/ ea) sa mori de fericire? Mortii sa nu raspunda (aveam nevoie aici de emoticonul ala de scoate limba la voi, dar nu am voie; vi-l imaginati voi, va rog? Multam’.).
Nu ma pot abtine sa nu comentez, desi se presupunea ca-s in concediu de toceala.
Am 19 ani. Auch, mi-a scapat informatia care nu trebuia sa scape. Acum ca ati aflat cati ani am, dati fuguta-n alta parte si-ascultati elucubratiile cuiva mai matur.
Si se face ca anul asta implinesc mirifica varsta de douaj’ de ani. Si pe langa faptul ca io gandesc si ma port si arat de 15 ani (cu exceptia faptului ca copchilele de 15 ani n-au curu’ asa mare) intervine o alta problema, existentiala, de altfel. Ma sperie prefixu’ asta nenorocit, nu pentru ca simt ca imbatranesc, pentru ca eu tot undeva prin perioada pubertatii am ramas (atat fizic, cat si psihic, comportamental si mental). Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura. Asta in conditiile in care de la 13 ani lupt pentru dreptul meu de a fi mai copilaroasa decat prevede legea.
M-am intalnit azi in lift cu un pustiulica de 15 ani. Maxim 17. Si mi-a deschis usa (copil educat, ce-i drept) ca unei tanti, mi-a zis « Buna ziua » sau « La revedere », n-are conteaza, e tot atat ca si cum mi-ar fi zis acest nenorocit « tanti ». Toate astea in conditiile in care eu am un metru si-un zambet. Si o fata de copil inocent (batting eyelashes). Si-atunci am devenit frustrata, plina de ura fata de prefixul « 2 -». Nu mi-l doresc. Imi fura din inocenta (radeti, radeti, fiinte uracioase ce sunteti!). Simt ca nu mai am voie sa ma prostesc. Vad cum se uita colegii aiurea-n tramvai la mine cand ma stramb la profa de conta, de parca as fi venita de pe o alta planeta. Ma inghiontesc colegele cand palavragesc cu tuta mea in timpul cursurilor atat-de-extrem-de-neinteresante. Simt ca nici sa ma distrez parca nu mai am voie asa cum as fi avut la 17, insa n-am apucat sa o fac. In cele doua sau trei zile din an cand arat bine aud claxoanele taximetristilor de 30 de ani, nu fluieraturile baietilor de 18 ani. Si atunci ma simt cu adevarat expirata. Si-mi vreau anii inapoi.
Si-apoi vin si regretele. Regret ca nu m-am distrat la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca sunt incredibile betiile de la 17 ani. Regret ca nu m-am indragostit la 17 ani ca la 17 ani. Cred ca e de poveste iubirea pe care-o traiesti la 17 ani. Pentru ca in mod clar intr-un fel iubesti la 17 ani si in cu totul alt fel la 27. Si timpul nu-l pot da inapoi.
Si nu ma pot bucura nici de varsta de 20 de ani atata timp cat nu o vreau. Pentru ca simt ca ma sufoca, imi suprima libertatea de a fi eu, copilul nebun si naiv care vrea sa danseze pe strada fara sa fie privit ciudat, care vrea sa se strambe la profi exact asa ca-n clasa-ntai, care vrea sa puna piedica colegului dragut din clasa vecina, care vrea sa simta emotia primului sarut cu el si fluturasi in stomac exact asa cum a simtit si in urma cu 5 ani, cand era chiar si-n acte…un copil.
Stiu ca la min’ pe blog (probabil) nu vin oameni pe care sa ii dea banii neaparat afara din casa. Unui baiat-elev de abia ii ajunge alocatia de 40 de lei sa isi permita sa o invite pe tipa de care-i place la un film in mall. Un student de abia reuseste sa isi plateasca taxa la facultate si chiria si mancarea cu banii pe care ii ia de la jobul part-time la care trudeste de zor. Dar m-a impresionat acest post al lui Cabral (trebuie neaparat citit, altfel eu imi bat tastele degeaba p’aci.). Prin fata ochilor mi-au trecut scene urate, cutremuratoare, infricosatoare. Scene prin care a trecut Marian George David. Cu greu. Eu ? Eu nu as fi rezistat nici macar la un gram din suferinta prin care el a trecut. Sa-i intindem, asadar, o mana de ajutor. Analiza PET (care a ridicat cheltuielile la 5100 RON, bani stransi de la un om, de la altul ) a fost facuta, e posibil ca Marian sa aiba nevoie de un transplant de celule stem, la o clinica din Milano, cheltuielile ar depasi 160.000 de euro. Daca nu va fi nevoie de transplant ci doar de tratament, va avea nevoie de aproape 100.000 de euro. Daca voi castiga la loto promit ca ii dau eu toti banii. Dar daca nu, ce-ar fi sa ne mobilizam si sa punem mana de la mana? Orice suma conteaza.
Blogu' lu' Pompi 