Stupid in love.

Mai intai, a fost articolul Andrei. Apoi, cel al lui Grapefruits. Ambele despre… femei, indragostite, proaste.

Sunt sigura ca si barbatii – pampalai (sau nu) patesc uneori ca noi (stiati de existenta acestui cuvant, nu?!). Insa noi, muierile, avem darul asta idiot de a fi proaste cand iubim.

Ne-a parasit, ne-a refuzat, nu ne vrea. Credem ca putem accepta asta. Ne mintim ca ne-a trecut, insa ne trezim plangand dupa el. Dar nimic nu il aduce inapoi…

Se preface a fi neinteresat, se foloseste de noi, ne intinde nervii la maxim cu jocurile lui de bad boy, se perinda in fata ochilor nostri cu noile cuceriri, in fine, e un porc. Insa nu vrem sa credem asta, e atat de dragut si inteligent si pare manierat si … a, da, cand isi da jos costumul…grohaie. Dar noi nu vrem sa auzim grohaitul.

Ne minte, ne prefacem ca nu observam. Ne prefacem atat in fata lui, cat si in fata noastra. Pentru ca nu vrem sa acceptam.

E un trantor. Nu lucreaza, nu ne ajuta la treburile casnice. El insa nu e vinovat. Saracul, doar nu se va angaja sofer, el are diploma de facultate. La FF, dar ce conteaza? Il putem intretine noi, din salariul nostru, nu?!

Ne inseala, il iertam. Cu siguranta nu putem sa il mai vedem la fel, cu siguranta ne mintim ca nu se va mai repeta desi in noi zace o frustrare teribila la gandul ca s-ar putea intampla iar. Pentru ca iertam, dar nu uitam.

Se poarta urat cu noi (nu, nu aici e capitolul legat de violenta, verbala cat si fizica), incercam sa gasim vina la noi. Ne spunem ca sigur am gresit noi cu ceva, poate camasile nu ii sunt bine apretate, poate dunga de la pantaloni nu e dunga, poate e stresat la serviciu, poate afara ploua. Nu acceptam ca suntem atat de proaste incat sa iubim un astfel de om.

Violenta verbala. Prima oara, ne amagim ca i-a scapat. Sigur e de la oboseala. A doua oara, de la alcool. A treia oara, sigur l-am enervat noi. A patra oara…sigur si-a pierdut cumpatul, probabil pentru ca am avut tupeul sa il palmuim. Shame on us. Nu?!

Violenta fizica. Prima oara, ne-a lovit din greseala. A doua oara a dat din instinct. A treia oara… noi am depasit limita, era normal sa reactioneze asa. A patra oara… plecam la mama. A cincea oara (da, evident ca ne-am intors de la mama) a dat pentru ca… a crezut ca avem o aventura cu vecinul care ne-a ajutat sa caram sacosele. A sasea oara, am ajuns la spital. E nevoie sa ajungem la zece, in spital, cu fata desfigurata, cu 4 coaste rupte, cu dintii rupti, mana rupta si pline de vanatai pe spate?

De ce? Pentru ca prima oara cand s-a intamplat nu am avut curaj sa punem punct? Nu, nu insinuez ca daca ii scapa o palma sau te inseala, in secunda imediat urmatoare trebuie sa bagi divort, ajungand cu cei doi copii pe drumuri, traind dintr-o pensie alimentara de 150 de lei si dintr-un salariu minim pe economie. Asa spune si Grapefruits. Insa banuiesc ca tu, femeie, nu doresti ca ai tai copii sa priveasca scene de groaza de trei ori pe saptamana cand tata o bate pe mama.

Grapefruits nu realizeaza ca nici macar o femeie care e doctor in stiinte politice, e independenta, e inteligenta, e responsabila… nici macar ea nu are, intial, curajul sa se trezeasca, sa vada cu cine imparte patul, sa realizeze ca s-au depasit limite, sa puna punct.

Pentru ca suntem proaste. Fraierici, cum ar zice Emmis. Pentru ca asa e in dragoste, pentru noi, pentru unele.

De ce Ileana Lazariuc s-a maritat cu Ion Ion Tiriac, desi el cu cateva luni in urma, se despartise de ea si se casatorise cu Maria Marinescu? Pentru bani? Pentru faima? De dragul vremurilor trecute? Pentru ca il iubeste? Pentru ca e proasta? Sau pentru ca e desteapta, asa cum probabil Grapefruits ar presupune? Si cum se va termina asta, oare?!

As milita poate impotriva dragostei. Nu pentru ca eu nu am cunoscut-o si nu pentru ca eu nu am simtit cum e. Ci pentru ca poate prea multi sunt raniti, iar fericirea, entuziasmul si fluturasii de la inceputul relatiei nu compenseaza nici pe un sfert dezamagirea, suferinta, lacrimile de dupa. Si cu siguranta nici ranile. Ranile sufletului, ranile trupului.

Nu pot sa va spun sa nu fiti proaste in dragoste. Pentru ca veti fi. Insa amintiti-va sa va treziti si puneti punct cand e momentul. Nimeni nu va poate aduce inapoi anii pierduti, nimeni nu va poate sterge cicatricile de dupa bataie, nimeni nu va poate sterge cu buretele durerea din suflet.

LE: Recomand articolul Alex’andrei, cel de aici.

Cititi reactia Mayei, aici.

Nu stiu cati dintre voi realizeaza ca violenta in familie e un fenomen care, din pacate, ia amploare. Si prea multe femei le permit sotilor lor prea multe.

Well, I’m sure we all have dreams…

[Za song, here. Macar melodia sa fie ritmata, daca postul e melodramatic.]

Visam sa ne atingem idealurile, banuiesc ca e oarecum anormal sa nu speram la ce e mai bun pentru noi… Speram ca intr-o buna zi ne vom intalni jumatatea, cu care vom avea o nunta perfecta, o casnicie aproape perfecta, un camin extraordinar. Ne vedem, probabil, avand o slujba bine platita care sa ne placa, pe care sa nu o dispretuim din tot sufletul in momentul in care ceasul desteptator suna la 6.30 dimineata. Ne dorim copii frumosi, ascultatori, destepti si ne dorim pentru ei tot ce e mai bun.

Suna ca un cliseu, sunt perfect convinsa de asta, insa nu poti fi extrem de original cand vine vorba de viata, de fericire. Da, stiu, o vad pe DianaEmma sau pe Grapefruits sau pe oricare alta outsideritza cu idei originale legate de viata perfecta, o vad spunand ca nu are nevoie de elementul X sa isi faca viata placuta s.a. Le voi redirectiona, evident, comentariile la spam.

Insa noi, ceilalti, din puerilitate, naivitate, romantism si alte tampenii dintr-astea ne vom autoconvinge ca lucrurile se vor termina bine, pentru ca speranta moare ultima. Insa, „O muri speranta ultima, dar la un moment dat tot se duce naibii si ea.”

Ne trezim la 30 de ani disperate ca ramanem singurele din anturajul nostru nemaritate, devenim depresive la 38 cand devine imposibil sa avem o relatie normala cu copiii nostri, deveniti adolescenti de neinteles, sau ne prinde varsta de 40 suferind de ani de zile dupa un barbat sau ne loveste brusc un divort la 45.

Unde-i viata aia ca-n povesti pe care ne-o imaginam? De ce s-a dus naibii? A fost vina mea? Sau a ta? Probabil mama-soacra a avut un rol in asta. Probabil secretara lui?! Sa invinuim florareasa din colt, mai bine, pentru ca nu a avut inspiratie sa ne trimita trandafirii mult ravniti.

Nu, nu insinuez ca noi suntem responsabile ca dupa 20 de ani de casnicie fericita, sotul ne intenteaza divort. Nu, nu insinuez ca, desi apasate de varsta de 30 de ani, ne incapatanam prea tare sa nu coboram standardele in ceea ce priveste tipii cu care ne dam intalniri.

Insa, sunt sigura ca sunt cativa oameni ca mine, putini, sau nu, care viseaza, poate, prea mult, care spera ca totul va fi bine, fara sa faca ceva in acest sens.

Si habar n-am ce sa le spun acestor oameni. Si habar nu am ce sa-mi spun mie…