‘Esti la fel, dar totul in tine e altfel.’

In ultima vreme, am citit de la niste fete dragi mie niste povesti triste, cu un EL si o EA, cu ceva lacrimi, cu ceva inimi frante, cu ceva regrete, cu ceva neimpliniri, cu ceva durere…

Cand am scris „Let’s talk about broken hearts” am facut-o cu intentia de a ajuta alte inimi frante. Inainte sa aflu cum e, nu va intelegeam. De ceva timp insa o fac. Si stiu cum e sa fii in stadiul de negare, asa cum v-am gasit pe unele dintre voi, cand te dai puternica si crezi ca ti-e bine. Stiu si cum e sa cazi si sa doara. Stiu ca in momentul ala, „Fii puternica!” nu e de ajuns. Stiu ca „Lasa, ca tu esti frumoasa si desteapta si el e un porc care nu te merita.” nu ajuta la nimic, din contra. Stiu ca e greu sa maschezi ochi umflati, e greu sa mimezi fericire, e greu sa IL privesti, e greu sa iti amintesti de trecut. Si e imposibil sa faci sa nu mai doara, durerea aia din piept parca-ti sfasie sufletul, iti zdrobeste inima, iti fura cate un pic din ultimul strop de viata.

Da, doare, nu, nu e doar un cosmar, da, e greu, nu, nu e imposibil. Aveti nevoie doar de timp. Si de prieteni alaturi. Si de imbratisari. Si poate ca e mai bine fara cuvinte…

Nu cred in existenta unor pasi de vindecare, asa cum nu cred in vindecare 100%. Cred insa ca, desi a devenit un cliseu, „Lucrurile chiar se intampla cu un scop dintr-un motiv.”. Pe care cu siguranta nu il vedeti acum, dar il veti vedea mai incolo.

Plangeti, suferiti, lasati timpul sa treaca, lasati rana sa se vindece.

Apoi, poate, pentru un moment, desi va credeti vindecate, aveti tendinta sa mergeti iar in trecut, sa dezgropati lucruri, pentru ca nu va simtiti impacate, pentru ca inca doare uneori, insa trebuie sa renuntati, sa luati naibii lucrurile ca atare si sa va detasati.

Poate, pentru un moment, ati avut impresia ca daca va ambitionati catusi de putin, puteti cuceri lumea. Lumea voastra. Insa uneori nu e deloc asa. Dar nu lasati asta sa va opreasca. O veti cuceri, candva, cumva, fara indoiala.

Soon I’ll grow up and I won’t even flinch at your name.”

Let’s talk about broken hearts.

Niciodata nu am inteles de ce oamenii plang atat, de ce sufera atat, de ce le ia atat de mult timp sa se vindece. Ii condamnam, blamam, descreditam pe cei suferinzi. Toate astea pana cand…am devenit una de-a lor. Si atunci…am inteles.

Mie mi s-a intamplat cea mai putin dureroasa frangere de inima. Nu am fost mintita. Nu am fost inselata. Nu am fost batuta. Nu am fost parasita.

Insa a durut. Poate nu la fel de tare, dar a durut. Rau. Vreo 27 de zile. De ochi umflati. De « De ce ?»-uri. De lacrimi, de « Nu mai pot. », de dureri in piept. De ore tarzii ce te prind imbratisand perna, de servetele pe birou, pat, covor, de stari urate, de ciufutenie, de zile fara chef, de lipsa de viata. De plans, taiat vene, lamentat.

De convorbiri prelungite cu prietenele la telefon. Prietene care incearca sa te scoata din starea aia. O data, de doua ori, de trei ori. A patra oara se plictisesc. O lasa balta. Dar oare ele nu-nteleg ca ai nevoie de timp ? Timp sa plangi, timp sa te auto-distrugi, timp sa visezi, timp sa suferi ?

De convorbiri cu el, convorbiri pe care nu ti le doresti, convorbiri afurisite, convorbiri in care plangi, fara ca el sa stie, pentru ca te prefaci ca esti bine, te prefaci ca a trecut, cand de fapt inca doare, te prefaci ca ai trecut peste, te prefaci ca nu ti-a frant inima dar ea e facuta bucatele.

De mimat fericire, de dres vocea la telefon in fata celor care nu ar trebui sa te stie trista, daramite sa-ti vada fata umflata de plans.

27 de zile de incercari de a-ti umple timpul, incercari care esueaza, iar tu sfarsesti tot printre servetele.

27 de zile de « As fi vrut sa fie altfel …», de neputinta, de regrete si evident, de plans.

Am simtit pe propria-mi piele ce inseamna sa fii gol pe dinauntru. Am simtit pe proprii obraji ce inseamna sa plangi zilnic, timp de o luna. Am simtit cum e sa ai inima franta si, desi nu e o senzatie la fel de afurisita ca o durere de masea, e a naibii de urata.

Cand s-a terminat totul ? Nu atunci cand am numarat zilele de suferinta si nici pachetele de servetele. Poate atunci cand l-am vazut (fericit) in bratele alteia, poate atunci cand am realizat de ce nu eram eu potrivita, poate atunci cand am inteles ca nu exista alta cale. Am simtit un cutit infipt in moalele capului si un puternic nod in gat, am fost intr-un fel de transa cateva ore si apoi m-am eliberat. Si-am inceput sa zambesc. Si am regretat doar faptul ca nu a venit nimeni sa ma scuture zdravan si sa urle la mine zicand ceea ce mie nu mi s-a zis pe cel mai taios ton cu putinta :

« Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »*

Poate-am suferit prea mult, poate-am dramatizat prea mult, poate nu-s cea mai in masura sa dau sfaturi insa … eu cred ca cel mai mult ajuta sa plangi. Cea mai mare greseala este sa te arunci in cele mai provocatoare haine si sa iesi in club cu fetele. O sa te intorci acasa simtindu-te, poate, si mai mizerabil. Ia-ti tot timpul de care ai nevoie si plangi, analizeaza, sufera. Ai dreptul asta. Ai nevoia asta. Nu uita insa sa iti spui la un moment dat acel : « Opreste-te, a fost destul, ai mers prea departe… e timpul sa traiesti si tu ! »

Sa nu te minti insa spunandu-ti ca esti vindecata complet. Nu vei fi niciodata, pentru ca ti-a lasat, fara indoiala, o urma undeva. Urma pe care, am zis nu demult, o vei avea mereu in privire.

Astazi am citit undeva ca ii place o piesa care-mi place si mie. Am zambit.  M-am uitat pe geam si ningea frumos. M-am lasat pentru o clipa sa visez. … Si-am plans. Si-mi pare rau. Si regret. Insa trebuie sa merg mai departe. Mi-am sters repede lacrimile. Pentru ca a fost destul…

Si asta trebuie sa faci si tu, inima franta.

Heart_Broken_by_truth__hurts

*Fraza ii apartine lui Rhenus, o gasiti aici.

** Imagine furata de pe deviantart.com.

Putem azi sa fim tristi, urati, suferinzi si gri?

M-am regasit in cateva articole de la Andra si Lotus. M-a pus pe ganduri fraza „Când doare cicatricea ne doare rana veche sau faptul c-am uitat-o?” (Octavian Paler). Si m-am pus pe filosofat…

Iti rupi piciorul. Doare. Rau. Durerea dureaza. 3 zile. Sau poate doar una. Ti se pune piciorul in ghips. Nu il poti folosi o perioada. Ti se scoate piciorul din ghips. Treptat, inveti din nou sa mergi. Rana ti s-a vindecat. Nu mai doare. Ti-a ramas insa cicatricea. Si din cand in cand, cand ploua, te doare locul ranii. Te va durea mereu. Cicatricea va ramane acolo. Mereu.

Ti se frange inima. Doare. Rau. Durerea dureaza 3 luni. Sau o luna. Sau poate 48 de ore. Ok, ok, 53. Doctorii de suflete nu si-au dat inca licenta. Nu e nimeni sa-ti bandajeze sufletul. Incerci sa-l carpesti ca pe niste blugi rupti. Iti aduce un prieten un petic. Si parca-parca lucrurile se schimba. Putin. Cate putin. Daca esti norocos, incepi sa iti folosesti iar inima. Si de durut, nu te mai doare acum. Insa ai o cicatrice. Pentru ca ai fost operat pe inima. Si te va durea. De fiecare data cand bate vantul. De fiecare data cand vei asculta melodia pe care ai plans nu demult. Iar cicatricea….stii unde se ascunde? In privirea ta. Va fi acolo. Mereu.

Va recomand „Suflet”. Cine nu citeste, e un morocanos insensibil, uracios si acru. Am zis!

LE: Va speriati prea tare de conceptul de „poezie”. Nu e o chestie siropoasa, sunt pur niste versuri superbe. Nu as fi capabila sa va bag pe gat alte prostii, decat ale mele.

Game over.

Am scris acum ceva timp un articol pe care am preferat sa il pitesc pe blogul Alexandrei, care a fost atat de draguta sa ma gazduiasca. Acum insa cred ca m-am eliberat de tot ceea ce a trebuit sa ma eliberez, unicul lucru ramanand acest articol pe care prefer sa mi-l asum acum.

Iti urasc atat de mult vocea la telefon, iti urasc privirea, zambetul strengar, ochii caprui, tenul creol, iti urasc forma mainii si degetele-ti lungi, precum iti urasc atingerea, iti urasc buzele precum iti urasc saruturile, urasc ca esti atat de inalt si ca eu sunt atat de mica, iti urasc vocea si frazele-ti care-mi lipesc zambetul pe fata, urasc toate momentele in care ma faci sa rad, precum urasc fiecare particica din fiecare moment in care plang din cauza ta, urasc ca ma faci sa tremur in preajma ta, asa cum urasc ca ma faci sa sar de bucurie, precum copiii de 3 ani, urasc fiecare lacrima sarata ce-mi umple ochii de tine, urasc fiecare vis in care esti personajul principal, urasc fiecare dorinta in care te regasesti, urasc fiecare scenariu, fiecare zi in care-mi vorbesti, fiecare zi in care te prefaci ca nu exist, urasc c-a trebuit sa te intalnesc, urasc ca plang acum, urasc ca nu mi te pot scoate din minte, din inima, din suflet, urasc ca esti ambitios si incapatanat, urasc ca esti sensibil si puternic, urasc ca esti altfel, urasc ca nu te deranjeaza sanii mei mici si fundul meu mare, urasc ca nu te deranjeaza puerilitatea mea, urasc ca retii fiecare detaliu, urasc ca ma asculti mereu, indiferent de cat de mult as vorbi, urasc felul in care m-ai putea iubi, urasc toate zilele pe care le-am putea petrece impreuna, urasc noptile tarzii in care m-ai tine in brate, urasc felul in care ai face dragoste cu mine, urasc ca esti tot ce imi doresc, urasc ca esti tu, te urasc din strafundurile sufletului meu si-mi doresc sa te smulg din minte, inima si vise.

Pentru ca nu mai pot. Pur si simplu nu mai pot. Am obosit.

Some say love, it is a razor
that leaves your soul to bleed…

Leapsa 2 from DianaEmma.

Mi-a pasat DianaEmma leapsa primelor dati. Multumesc, a fost placut sa-mi amintesc de vremurile bune.

Primul acasa: A fost la bunicii mei, loc unde am stat de la 2 la 14 ani. Acolo-s toate cele care mi-au marcat copilaria: primii prieteni, primul „Elastic”, prima coarda, primul „De-a v-ati ascunselea”, primele „Sticluta cu otrava”, „Ratele si vanatorii”, „Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti”, „Taranul e pe camp”, „Trecea un print calare”, prima bicicleta cu trei roti (rosie cu cosulet alb), primele cazaturi, primele boacane, primele poezii, primii oameni de zapada, primul brad de Craciun, primul oracol completat, primul sarut, prima mana-pe-fund, primele amintiri fericite (prima mana-pe-fund n-ar trebui sa fie tocmai o amintire fericita, dar noh, unii oameni E mai perversi si anormali de fel).

Prima rochita: E foarte greu sa imi amintesc de prima-prima, stiu ca am avut multe-multe (ca doar am fost un copil rasfatat), pot insa sa inchid ochii si sa-mi amintesc perfect cum aratau aproape toate rochitele mele, pe 3 dintre ele le…pastrez pentru fetita mea.

Primele cele-mai-ce incaltari: Niste cizmulite albe superbe, cu niste stelute argintii cumparate de mama din banii lu’ bunicu’. Eram tare mandra de cizmulitele mele si inca ma urasc c-a trebuit sa trec de marimea 26 la picior. Si tot n-o iert pe mama ca le-a dat. Apoi au urmat niste saboti negri din lac, cu talpa putin inalta, adusi de bunicul meu din Republica Moldova. Perechile astea doua de incaltari mi-au marcat copilaria.

Primul caine: De fapt, am crescut alaturi de doi caini: un caine lup caruia ii spuneam … Lupan si o catea-corcitura, numita Moldiţa, care facea multi-multi pui si care-mi insenina zilele. Au murit, pe rand, amandoi.

Primul baiat de care mi-a placut: Se numeste G., aveam amandoi 5 ani. El: blond, ochi albastri. O minunatie de baiat. A facut insa pe el la găgăniţa si de atunci mi-a trecut dragostea. Pentru ca nu-s io aia careia sa-i plaCA CAcaciosii.

Prima formatie al carei fan am fost: André. Aveam toate casetele cu ele, cantam si dansam prin casa, stiam toate versurile pe de rost, aveam coregrafii la piesele lor, la scoala, in pauze sustineam recitaluri alaturi de cateva colege. Inca nu pot sa cred ca a trecut perioada aia.

Primul meu sarut adevarat: Cu L., la 13 ani juma’. Baiatul ala a reusit pur si simplu sa ma faca sa ajung in al noualea cer.

Prima mea iubire: Ramane L.

Primul „Te iubesc”: Ciudat sau nu, cred ca i-a fost adresat lui A., cel mai bun prieten al lui L. Ciudata poveste. Sau sa ii fi fost adresat lui R.? Oricum, in niciunul din cazuri nu vorbeam serios, desi in cazul lui A. am avut un moment in care simteam ca parca-parca. Din pacate, pana la mirifica varsta de 20 de ani n-am reusit sa aflu ce inseamna un „Te iubesc” spus sincer, din inima, pentru un Fat Frumos.

Primele lacrimi din iubire: Au fost pentru L. sau pentru Fat Frumos, habar n-am. Intotdeauna am sustinut sus si tare ca „Nu am plans niciodata pentru vreun baiat.” dar iata ca a sosit momentul adevarului.

Leapsa o pasez celor trei crai de la rasarit: Koodoo, Invatatorul si ChuckNorris pentru ca sunt absolut convinsa ca o veti face in cele mai amuzante moduri cu putinta (nu trebuie sa folositi primele mele dati, ci sa va imaginati un primul/o prima in…orice; desi ar fi amuzant sa aflu care fu prima voastra rochita si prima mana-pe-fund). Daca incercati sa va sustrageti va asteapta un mare si calduros .

LE: Leapsa a, vorba ei, furat-o pe sestache si gagica faina de scrie pe de fete.

Colour me pretty, please.

De ce atunci cand … functia shuffle (atat de ne-aleatoare, de fapt) imi alege pur intamplator o melodie de trezit emotii, de varsat lacrimi, de infipt cutite in inima, in stomac, in intregul corp, gandul imi fuge tocmai la tine ? Si de ce nu ma desprind, de ce raman blocata, de ce ma invart in jurul aceluiasi cerc, pentru a ajunge mereu si mereu in acelasi punct mort, de ce nu mi se destrama cercul, de ce nu mi se transforma intr-o dreapta asa cum puteam sa fac la ora de geometrie cu doar un creion si o radiera? Nu inteleg daca inima e cea care se joaca cu mine, nu inteleg daca orgoliul e cel care imi joaca feste si ma orbeste, nu inteleg daca e creierul meu defect si daca felul meu de a fi e cel care ma leaga inutil de tine. De ce tind sa vad perfectiunea in tine si de ce vad in tine tot ceea ce imi doresc ? De ce te amestec pe tine in lacrimile altora si de ce am nevoie de tine ca de o perna pe care o strang in brate atunci cand plang ? De ce nu incerc nici macar sa umplu golul pe care il lasi, de ce nu incerc nici macar sa sterg atingerea ta ? De ce nu imi cumpar un creion si o radiera sa imi desenez un trapez, o dreapta sau un cub ?

Pentru ca sunt un om limitat. Stiu sa desenez doar cercuri. Pe care nu reusesc sa le colorez frumos.

*

Si totusi, nu luati postul ca atare. “I’m no broken-hearted girl.”