Stupid in love.

Mai intai, a fost articolul Andrei. Apoi, cel al lui Grapefruits. Ambele despre… femei, indragostite, proaste.

Sunt sigura ca si barbatii – pampalai (sau nu) patesc uneori ca noi (stiati de existenta acestui cuvant, nu?!). Insa noi, muierile, avem darul asta idiot de a fi proaste cand iubim.

Ne-a parasit, ne-a refuzat, nu ne vrea. Credem ca putem accepta asta. Ne mintim ca ne-a trecut, insa ne trezim plangand dupa el. Dar nimic nu il aduce inapoi…

Se preface a fi neinteresat, se foloseste de noi, ne intinde nervii la maxim cu jocurile lui de bad boy, se perinda in fata ochilor nostri cu noile cuceriri, in fine, e un porc. Insa nu vrem sa credem asta, e atat de dragut si inteligent si pare manierat si … a, da, cand isi da jos costumul…grohaie. Dar noi nu vrem sa auzim grohaitul.

Ne minte, ne prefacem ca nu observam. Ne prefacem atat in fata lui, cat si in fata noastra. Pentru ca nu vrem sa acceptam.

E un trantor. Nu lucreaza, nu ne ajuta la treburile casnice. El insa nu e vinovat. Saracul, doar nu se va angaja sofer, el are diploma de facultate. La FF, dar ce conteaza? Il putem intretine noi, din salariul nostru, nu?!

Ne inseala, il iertam. Cu siguranta nu putem sa il mai vedem la fel, cu siguranta ne mintim ca nu se va mai repeta desi in noi zace o frustrare teribila la gandul ca s-ar putea intampla iar. Pentru ca iertam, dar nu uitam.

Se poarta urat cu noi (nu, nu aici e capitolul legat de violenta, verbala cat si fizica), incercam sa gasim vina la noi. Ne spunem ca sigur am gresit noi cu ceva, poate camasile nu ii sunt bine apretate, poate dunga de la pantaloni nu e dunga, poate e stresat la serviciu, poate afara ploua. Nu acceptam ca suntem atat de proaste incat sa iubim un astfel de om.

Violenta verbala. Prima oara, ne amagim ca i-a scapat. Sigur e de la oboseala. A doua oara, de la alcool. A treia oara, sigur l-am enervat noi. A patra oara…sigur si-a pierdut cumpatul, probabil pentru ca am avut tupeul sa il palmuim. Shame on us. Nu?!

Violenta fizica. Prima oara, ne-a lovit din greseala. A doua oara a dat din instinct. A treia oara… noi am depasit limita, era normal sa reactioneze asa. A patra oara… plecam la mama. A cincea oara (da, evident ca ne-am intors de la mama) a dat pentru ca… a crezut ca avem o aventura cu vecinul care ne-a ajutat sa caram sacosele. A sasea oara, am ajuns la spital. E nevoie sa ajungem la zece, in spital, cu fata desfigurata, cu 4 coaste rupte, cu dintii rupti, mana rupta si pline de vanatai pe spate?

De ce? Pentru ca prima oara cand s-a intamplat nu am avut curaj sa punem punct? Nu, nu insinuez ca daca ii scapa o palma sau te inseala, in secunda imediat urmatoare trebuie sa bagi divort, ajungand cu cei doi copii pe drumuri, traind dintr-o pensie alimentara de 150 de lei si dintr-un salariu minim pe economie. Asa spune si Grapefruits. Insa banuiesc ca tu, femeie, nu doresti ca ai tai copii sa priveasca scene de groaza de trei ori pe saptamana cand tata o bate pe mama.

Grapefruits nu realizeaza ca nici macar o femeie care e doctor in stiinte politice, e independenta, e inteligenta, e responsabila… nici macar ea nu are, intial, curajul sa se trezeasca, sa vada cu cine imparte patul, sa realizeze ca s-au depasit limite, sa puna punct.

Pentru ca suntem proaste. Fraierici, cum ar zice Emmis. Pentru ca asa e in dragoste, pentru noi, pentru unele.

De ce Ileana Lazariuc s-a maritat cu Ion Ion Tiriac, desi el cu cateva luni in urma, se despartise de ea si se casatorise cu Maria Marinescu? Pentru bani? Pentru faima? De dragul vremurilor trecute? Pentru ca il iubeste? Pentru ca e proasta? Sau pentru ca e desteapta, asa cum probabil Grapefruits ar presupune? Si cum se va termina asta, oare?!

As milita poate impotriva dragostei. Nu pentru ca eu nu am cunoscut-o si nu pentru ca eu nu am simtit cum e. Ci pentru ca poate prea multi sunt raniti, iar fericirea, entuziasmul si fluturasii de la inceputul relatiei nu compenseaza nici pe un sfert dezamagirea, suferinta, lacrimile de dupa. Si cu siguranta nici ranile. Ranile sufletului, ranile trupului.

Nu pot sa va spun sa nu fiti proaste in dragoste. Pentru ca veti fi. Insa amintiti-va sa va treziti si puneti punct cand e momentul. Nimeni nu va poate aduce inapoi anii pierduti, nimeni nu va poate sterge cicatricile de dupa bataie, nimeni nu va poate sterge cu buretele durerea din suflet.

LE: Recomand articolul Alex’andrei, cel de aici.

Cititi reactia Mayei, aici.

Nu stiu cati dintre voi realizeaza ca violenta in familie e un fenomen care, din pacate, ia amploare. Si prea multe femei le permit sotilor lor prea multe.

Scarbita.

Ieri. Si azi. De politica. Si de oameni. Si nu numai.

Revin cu un LE.

LE:

Despre politica o sa va spun pe foarte scurt pentru ca nu e un subiect care te poate conduce la un final, niciodata. Pentru ca mereu e ceva de spus, de adaugat, de corectat.

Singurul lucru pe care vreau sa il precizez e ca, in final, l-am inteles perfect pe Ionut, i-am inteles afinitatea pentru politica. E ca un microb de care nu poti scapa, e ca un drog de care esti dependent, e ca un ceva pe care trebuie sa il alimentezi, mereu si mereu. Duminica si luni am mancat politica pe paine desi e unul din domeniile pe care nu prea dau doi bani. Intamplarea face ca duminica am fost cumva in toiul petrecerii, adicatelea am fost acolo, la alegeri. Am ramas surprinsa de faptul ca multi il votau pe Basescu. Profund surprinsa. Insa acolo unde am fost eu, lumea il vota intr-un numar mai mare pe Antonescu, poate chiar si pe Oprescu, urmati undeva la distanta de Geoana. Asadar in mintea mea intrase ideea ca Antonescu intra sigur in turul doi si ca vom avea si noi un presedinte putin mai rasarit (nu, nu insinuez ca daca iesea el presedinte ne mergea cu MULT mai bine sau ca el nu ar fi furat NIMIC). Seara, cand am ajuns acasa si am aflat ca intra Geoana in turul doi, am fost dezamagita, sincer. Acum nu cred ca ne mai ramane sa spunem decat „Dumnezeu cu mila.” si sa ne…resemnam.

Despre oameni, in general, si despre perioada asta despre care imi place sa spun ca pur si simplu se intampla sa fie luna intr-o planeta de cacat si sa ma irite orice cacat pe care il fac oamenii de cacat… nu tin sa spun prea multe pentru ca se trezeste vreunu’ sa se simta cu musca pe caciula (nu ca nu ar trebui), insa nu ma pot abtine sa spun ca da, urasc sa fiu mintita, urasc sa fiu tratata asa cum nu se cuvine (desi pare-se ca si eu ii tratez pe unii cu fundul), da, urasc sa profiti de mine, da, urasc sa iti vezi de interesele tale, in defavoarea mea, da, urasc sa crezi ca eu trebuie sa fiu mereu la discretia ta, insa tu niciodata la a mea, in general, urasc sa accept toate cacaturile voastre pentru simplul motiv ca suntem prieteni si pentru ca ma vad nevoita mereu sa trec peste. Ei bine, nu vreau sa renunt la prieteni doar din cauza unor anumite toane sau capricii de ale mele, in plus, sunt convinsa ca nici eu nu sunt cel mai bun model de prieten, dar pur si simplu nu pot accepta la infinit anumite lucruri, doar de dragul „prieteniei”.

Mi-am amintit ca atat cu unele prietene bune din scoala generala, cat si cu unele din liceu am intrerupt legatura din cauza unor divergente. Ciudat sau nu, nu regret absolut deloc. Asta a fost trierea prietenilor si ma multumesc sa am doi despre care stiu ca vor fi langa mine indiferent de orice, decat sa am zece care ma parasesc la prima cotitura.

Sunt datoare cu inca doua articole, dupa care ma retrag (adicatelea ma retrag, o saptamana, 5 luni, doi ani).

Toate cele bune!

Leapsa from Maya.

Poti sa refuzi omu’ si sa-i ignori leapsa? Nu poti, cum sa poti?! O faci cu placere. Mai ales daca omu’ ti-e drag. Mai ales daca omu’ te crede cumva-cum-nu-esti. Mai ales daca omu’ ii Maya.

[Click aici pentru coloana sonora.]

Ziua cea mai frumoasa – Daca stau sa privesc in urma…cred ca undeva, departe, in copilarie, as gasi cele mai frumoase zile. De cand am crescut am avut doar franturi de fericire care nu stiu in ce masura au facut zilele respective sa fie cele mai.

Cel mai mare obstacol – Eu. Eu cu lipsa mea de ambitie, eu cu lenea mea, eu cu chichitele mele.

Cea mai mare greseala – Am facut mult greseli pe care le regret insa cred ca cea mai mare a fost minciuna…pentru ca de acolo a pornit totul si s-a intins, s-a intins, s-a intins.

Radacina tuturor relelor – Depinde. Minciuna? Lacomia? Nepasarea ?

Distractia cea mai placuta – Iarasi, depinde. Desi cred ca undeva pe un loc fruntas e dansul.

Cea mai mare infrangere – Cred ca a fost tot undeva intre mine si mine. Unele defecte mi-au invins majoritatea calitatilor, cred.

Cei mai buni profesori – Am avut in scoala generala o profesoara de romana extrem de severa, dar extrem de competenta. E singura care m-a marcat si singura a carei materie mi-a placut, fara exagerari.

Prima necesitate – Oamenii. Prietenii, mai exact. Imi sunt mai esentiali decat preaiubitul meu somn.

Ceva ce te face cea mai fericita – Oamenii, iar. Sau poate chiar eu. Sau poate vreun sentiment. Impartasit.

Cel mai mare mister – Exista Rai ? Exista Iad ? Exista Viata de Apoi ? Exista viata anterioara ?

Persoana cea mai periculoasa – Persoana care tine in maini sentimentele mele, persoana care ar avea puterea sa imi franga inima…

Cel mai rau sentiment – Insensibilitatea.

Cel mai bun cadou – Sa iasa materialismul din mine la iveala : chestii practice. Nu ma refer la cutite de bucatarie, ci la : cercei, bluze si bluzite, inele, parfumuri, genti, fel de fel de dintr-astea. V-ati prins voi. Apropo, 16 noiembrie, 16 noiembrie!

Calea cea mai rapida – Catre ? Daca rapiditatea presupune si incalcarea principiilor, zic pas !

Sentimentul cel mai placut – Sa fii iubit. Sa iubesti. Sa fii iubit.

O protectie efectiva – Crema cu SPF 15+ ? 30+ ?

Cel mai bun remediu – Somnul.

Forta cea mai puternica – Depinde de la caz la caz.

Persoanele cele mai necesare – Prietenii.

Lucrul cel mai placut dintre toate – Starea aia de bine. Determinata de un sentiment, de o melodie, de o cafea buna, de soare, de cineva.

Alegeri. Regrete.

Imi pare rau sa vorbesc astazi… despre regrete.

Fie ca e vorba de regretul provocat de faptul ca nu ne-am urmat un vis, ca ne-am jignit partenera, ca ne-am certat cu mama, ca am uitat de ziua celui mai bun prieten, ca am pierdut bani, ca am inselat, ca am mintit, ca nu ne-am bucurat de ceea ce ni s-a oferit, ca nu am apreciat, ca am desconsiderat, ca nu am dat importanta, ca ne-am prefacut a fi imuni, ca nu am aratat ce trebuie sa aratam, toate, absolut toate sunt lucruri care dor. Desi suntem (perfect) constienti in momentul in care le savarsim, urmeaza profundul regret, urmeaza acel « As da timpul inapoi. », urmeaza acel « As vrea sa fie totul altfel. », urmeaza acel « Si nu mai pot face nimic. »

Si e drept ca deseori nici nu incercam sa remediem situatia pentru ca pornim din punctul mort « Oricum nu s-ar schimba nimic. » Si poate deseori asa e. Nu discreditez lasitatea aici, nu incurajez remedierea. Consider insa ca in momentul ala, ar trebui sa gandim de doua ori. Patru. O data cu inima, o data cu creierul. Si repeat. Probabil o vom da oricum in bara. Dar regretul, alaturi de dragoste, minciuna, ura, dezamagire, lacrimi, zambete, priviri, strangeri de mana, inseamna, probabil, viata.

E groaznic sa fii rapus de boli incurabile. Insa e cumplit sa fii rapus de suflet.

*

“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce ai ales.” (Personajul “Oracolul” în “The Matrix Reloaded”, replica gasita aici.)

Nu te mai minti.

Cred ca un om poate fi indiferent doar daca e nesimtit. Si atat. Sau poate ma insel.

Ne dorim sa fim indiferenti si ne amagim singuri ca am si reusit. Dar e doar o minciuna.

Vanzatoarea indolenta din mall, gunoierul care ne-a fluierat pe strada, tipul dragut din autobuz care ne-a aruncheat ocheade, bunicul care ne-a crescut, mama care ne-a certat, prietenii care ne-au tradat, care ne-au dezamagit, profesoara care ne-a dat 9 la Bac, verisoara care ne-a confiscat margelele preferate, colegul care ne face ochi dulci, controlorul care ne-a amendat, taximetristul care a fost amabil, medicul care ne-a tratat, psihologul care ne-a sfatuit, croitoreasa care ne-a stricat rochia, hotul care ne-a luat telefonul, prietena care ne-a sters lacrimile, iubitul care ne-a inselat, iubitul care ne-a oferit primul orgasm, baiatul care ne-a spus primul “Te iubesc”, toti, dar toti, fara exceptie, ne fac ceea ce suntem azi, fac parte din viata noastra nu doar in acele 47 de secunde in care ii intalnim, ci in cei 47 de ani pe care ii traim.

Nu toti cei pe care ii intalnim trebuie sa fie alaturi de noi in cei 47 de ani ; prietenii cu care nu mai tinem legatura, dusmanii care ne-au facut zile amare, sefii care ne-au scos peri albi nu mai sunt langa noi din cauza distantei, a orgoliului, a schimbarii. Nu neaparat pentru ca nu au fost suficient de buni incat sa ii tinem langa noi si in prezent si mai departe, in viitor. Ci pentru ca acesta e ciclul vietii.

Nu suntem indiferenti cu fostii prieteni, nu suntem indiferenti nici cu copilul care ne-a zambit din carucior. Toti conteaza, toti ne marcheaza, toti ne influenteaza, intr-un fel, sau in altul.

Minte-te. Frumos.

De cate ori v-ati mintit ca o sa ii uitati pe cei care se merita a fi uitati, ca o sa stergeti cu buretele sentimente, ca o sa fiti altfel, ca veti fi mai puternici, ca veti avea tarie de caracter, ca le veti demonstra ca ei nu sunt centrul universului, ca nu ii veti mai cauta, ca nu veti mai fi slabi, ca nu veti mai ceda (ispitei), ca nu veti mai permite, ca nu veti mai indura, ca nu veti mai ierta la nesfarsit tradari, dezamagiri, ca veti pune piciorul in prag, ca lucrurile se vor schimba, ca nu va va pasa, ca nu va veti lasa afectati, ca va veti detasa ?!

« Dar m-am lasat incurcat de o mana de valuri… »

P.S.: Versul de mai sus face parte din melodia “Cum am crescut” – Dagga. Contextul e altul, probabil si sensul se schimba, dar intelegeti ce voiam sa subliniez, sper.