N-o sa-nteleg niciodata foamea asta de bani!

Nu-nteleg nebunia asta de a face multi bani si de a uita sa iti bucuri sufletul (si cu ei)…

Bineinteles ca inteleg ideea de investitie, ideea de economisire.

Inteleg ideea de a-ti cumpara 6 case care sa iti aduca un venit in timp ce tu esti pe plaja in Malibu sau ai decis sa-ti dai demisia de “sclav la corporatie” (io nu-s deloc de acord cu termenul asta, but hey..).

Ce imi este foarte greu sa inteleg (si, sper eu, nu judec, doar nu reusesc sa inteleg) este de unde dorinta asta nebuna de a face multi bani, de a munci 16 ore pe zi, de a ne cumpara multe case, multe masini, multe haine, de a-i satisface copilului nostru toate mofturile, de a etala mai mult si mai mult. Stiu, din comunism o sa ziceti, din lipsuri financiare si de educatie, din proasta intelegere a ce inseamna valori si moduri de a ne remarca si a fi apreciati. Din faptul ca nu stim cand sa ne oprim.

Ce imi este iar greu sa inteleg is toti oamenii aia care castiga bani de rup si fie:

  • Refuza efectiv sa isi cumpere lucruri care le-ar face viata mai usoara si/sau mai frumoasa – nu din zgarcenie neaparat, ci pentru ca e mult mai important pentru ei sa termine creditul ala de 30 de ani in 25 decat sa isi usureze viata in tinerete (si cam cum o sa fie la 55 ani cand nu mai platesti rate? Nu mai degraba te bucuri de viata la 30?),

fie

  • Baga bani nebuneste in masini si haine si tone de note de plata pe cefe de porc si Cola, insa vacantele lor is Constanta, Bulgaria, Turcia, Grecia maxiiiiiiim. Doamne, lumea asta e ataaaaaaat de frumoasa – as calatori in toata lumea asta larga daca as avea multi, multi bani si multe zile libere!

Repet, nu judec (sper!), ci efectiv nu inteleg. Inteleg ca noi, oamenii, suntem diferiti, inteleg ca nu toti au apetitul deschis catre explorat si calatorit. Insa nu inteleg de ce ne limitam fericirea.

Pentru ca da, fericirea mai vine si sustinuta financiar, nu doar sufleteste (eu asta cred).

La fel, nu-nteleg dorinta asta nebuna a politicienilor de a fura bani, mai multi bani, si mai multi bani. Da, asta vine ulterior cu putere si influenta care ghici ce? Iti pot aduce si mai multi bani si un fals si ipocrit respect.

DE CE?!?!?!?!

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Eu am o pasiune pentru accesorii (cercei, inele, coliere) asa cum unii au o pasiune pentru sporturi. Sau motociclete. Sau gadgeturi. Doar ca accesoriile alea nu-s motiv de etalat, ci efectiv is felul meu de a-mi exprima personalitatea si gusturile…

Bineinteles ca daca as avea salariu de 10k, mi-as cumpara o poșătă de la Louis Vuitton sau niste Louboutin, dar nu dintr-o cocalareala prosteasca, ci pentru ca s-ar face sa-mi placa fix modelul ala si nu-s genul care ar purta modelul fake.

Nu-s (neaparat) genul care risipeste banii, pe unii ii cheltuiesc aiurea, recunosc, insa sunt moderata cand vine vorba de platit mai mult pe un obiect decat face acesta dpdv calitate, aspect, utilitate etc.

Maica-mea, spre exemplu, e genul de om care oricate economii sau oricati bani ar avea, nu s-ar indura sa isi cumpere ceva mai scumpel. Insa asta vine dintr-un trait in niste vremuri (hai sa le zic indulgent) neprietenoase.

Bunica mea, pe de alta parte, pe care se pare ca am mostenit-o la “d-astea bune”, a vazut o haina de blana care costa cat o Dacie, si-a luat-o pac tzac. Insa poate si la ea dorinta pentru haina aia venea tot dintr-un trait in vremuri neprietenoase, insa care la ea se manifesta diferit. Apoi, haina aia n-a fost niciun moment o cheltuiala care sa ii destabilizeze bugetul si s-o faca sa manance rabdari prajite o luna-ntreaga.

Stiu, stiu, echilibru. Stiu, stiu, suntem diferiti.

Cei mai bine investiti bani ai mei anul asta au fost pe terapie, vacante, un tratament hai sa-i zicem estetic, pe flori pentru mama, cadouri pentru oameni dragi si donatii.

Mi-am propus la inceput de an sa donez lunar o suma infima pentru mine – in unele luni am reusit, in unele nu (desi as fi putut), in unele chiar am depasit bugetul ala de vreo 3 ori.

Insa cred extraordinar de mult ca o suma nesemnificativa pentru mine impreuna cu o suma mica de la altul, si de la altul, si de la altul pot face atat de mult bine.

Mic cu mic se face mare, asta-i gandirea mea cand vine vorba de donatii. Pe care multi insa o uitam.

Anul asta am facut putin voluntariat nu pentru copii defavorizati, ci pentru copii pe care i-am putea educa si pregati frumos pentru viitor. Nu m-am regasit insa foarte bine in structura proiectului, insa, daca ajung sa nu am familie si copii, ma vad foarte tare alocandu-mi timpul liber pentru voluntariat.

Cred sincer ca si genul asta de activitate e tot un fel de donatie – a timpului tau liber pentru binele unui alt om.

Ce voiam sa zic, de fapt…

Dispretuiesc femeile materialiste. Ma dezgusta femeile care isi asteapta salvarea financiara de la un barbat.

Stiu c-am mai zis-o, da’ de fiecare data cand vreo matusica imi spunea sa-mi gasesc “un baiet frumos si cu bani”, ii ziceam mereu ca vreau mai bine sa fie destept, ca bani facem impreuna (si, slava Cerului, chiar is un om cu noroc la bani).

Si… nu dispretuiesc, insa nu reusesc sa inteleg oamenii ahtiati dupa bani care nu stiu insa sa se bucure frumos de viata… fie ca e vorba de alegeri sufletesti, sau materiale…

De ce punem atat de mult pret pe lucruri materiale?

Cand e ultima oara cand ai cheltuit bani pentru placerile tale sufletesti?

Pentru o vacanta intr-o destinatie diferita, speciala, niste experiente, un masaj, o coafura noua?

Pentru un nutritionist, un terapeut?

Pentru a aduce un zambet pe fata celor dragi?

Dar a celor pe care nu-i cunosti, dar a caror suferinta si neputinta te fac sa le vezi pana adanc in suflet?

Nu mai cereti femeilor sa fie pisicute! Thks, pups!

– You’re a very complicated person.

– I know, sorry for that.

– No, don’t! You never need to apologize for that!

*

Acum cateva luni, aveam o discutie cu un coleg care mi-a spus ca sunt inconfortabila pentru barbati si ar trebui sa fiu si eu ca X, asaaa, maaai… pisicuta! Am ras… 😊

Acum cateva multe alte luni, aveam o discutie cu Iubire caruia ii spuneam ca sunt o persoana dificila, complicata. Ne-a luat vreo cateva ore sa ma faca sa inteleg ca, de fapt, sunt COMPLEXA. Dificil are, cumva, conotatie negativa, asa cum si voiam sa zic, initial. Doar ca am inteles ca toate lucrurile care par complicate la mine is – de fapt – lucrurile speciale care ma diferentiaza de altii. Toate lucrurile alea reprezinta complexitatea mea ca fiinta umana, ca femeie, ca iubita, ca fiica, prietena, sora.

Si da, complexitatea ii (si) de bine. Desi nu-i pentru oricine.

Nu, nu-s un om pe care sa-l cuceresti usor, nu-s un om pe care sa-l convingi usor, nu-s un om pe care sa-l faci rapid din vorbe.

Nu-s un om care sa se pisiceasca pentru a convinge, a cuceri, a se face inteles, a obtine.

Sunt un om sincer si direct. Pentru ca m-as dezamagi pe mine sa fiu altfel, pentru ca n-ar fi asta caracterul meu. Pentru ca am suferit teribil cand nu ii spuneam ce gandesc si simt si ce ma doare omului pe care il iubeam, doar din teama de a-l pierde…

Nu mai am timp si dispozitie de cacaturi pentru ca ma iubesc suficient incat sa imi asum ca – daca cineva e deranjat sau necucerit de comportamentul meu de ne-pisicuta – iubirea aia sau prietenia aia nu-i ceea ce am nevoie in viata mea.

Sunt copilaroasa si tampita cand simt sa fiu. Da’ nu-s pisicuta la modul ala de cucerit oamenii. Io ii cuceresc altfel. Profesional, uman, amoros.

Glumele mele is de cele mai multe ori intepatoare. Dulci acrisoare, asa, ca mine.

Nu-s pisicuta pentru ca am devenit, slava Cerului!, omul caruia ii pasa mai mult de ce simte el despre el decat de ce simt altii. Si nu, asta nu-i nici egoism, nici egocentrism, nu-i nici nesimtire sau nepasare (caci nu mai sunt omul care sa-i raneasca pe altii, ci doar omul caruia sa-i pese mai putin de ce zic altii). E doar iubire de sine.

Sunt femeia care la “No man is gonna marry you with that attitude!” iti va raspunde cu “I don’t care!”.

Sunt femeia din “Good women still exist, but our stomachs are not flat and we talk back.”

Sunt femeia care la “Dar chiar zici tot ce gandesti?” o sa-ti raspunda cu “Cam da!”.

Nu sunt femeia care “a descoperit secretul femeilor independente si pline de bani”. 😊 Sunt independenta cat sa-mi platesc singura vacantele, sa imi schimb singura becurile, sa imi car singura sacosele, covoarele, sa aerisesc caloriferele, sa folosesc surubelnita si patentul, da’ nu s-a terminat independenta la mine. Si nici nu-mi doresc.

Mi-ar placea sa se opreasca independenta mea la fermoarul de la spate al rochiei – mereu am crezut ca barbatul care ma iubeste ar trebui sa fie responsabil cu asta, ce-i drept, mai ales responsabil cu deschiderea lui. 😝

Citisem undeva o sintagma precum “Femeia potrivita te va speria un pic.”. Si femeia aia vreau sa fiu!

Nu, nu in sensul de Cruella De Vill, nu in sensul de “Io-s independenta si n-am nevoie de tine.”.

Sa fii independenta, sa fii puternica, sa nu ai nevoie de un barbat care sa te salveze nu-nseamna ca n-ai nevoie de un barbat care sa mangaie. O coapsa, un san, un suflet.

Doar ca nu toate ne-am nascut sau antrenat sa fim languroase, smiorcaicioase, plangacioase. Nu toate dam din genute ca sa induiosam. Nu toate facem mofturi de pisici razgaiate. Nu toate radem fals la glume, in timp ce ne trecem usor, usor mana prin par, ca apoi sa ne muscam buza de jos.

Nu ne asteptam toate ca barbatii sa pice ca mustele doar pentru ca am dezvaluit noi un crac. Sau sfarc.  😊

Nu toate mangaiem un umar sau un ego, unele mangaiem un suflet.

Si nu, nu zic ca pisicutele n-o fac si pe cea din urma. O fac, in felul lor. Si pentru oamenii lor.

Si nu, nu zic ca sa fii pisicuta ii lucru rau. Absolut deloc. Ba, uneori, le apreciez pe cele care pot fi, natural sau antrenat. Pentru ca eu nu prea pot. Ba chiar cred ca e mai greu sa fii pisicuta decat sa fii ca mine.

Tot ce zic e ca fiecare dintre noi are publicul ei tinta. Si iar, NU zic ca publicul de pisicuta e superficial. Absolut deloc. Is pe lumea asta barbati pentru care miorlaitul, in forma lui cea mai gingasa si pura!, este mangaiere pentru suflet. Poate pentru ca ei cred mult mai tare ca barbatul e cel care sa protejeze, sa alinte.

Doar ca, sper eu, is pe lumea asta si barbati pentru care miorlaitul zgarie pe creier si suflet sau, cel putin, nu le starneste musai interesul si care apreciaza mai degraba un pumn in masa (de sare toata ciorba din farfurie) – cu dragoste, de la nebuna lor tampita. ❤

Nu mai cereti femeilor sa fie pisicute! Unele ne dorim putin mai diferit de-atat. 😊

Oftat de multumire!

Oh, viata la tara! Cum as fi putut uita?!
Mult verde si multa liniste. Si cata nevoie aveam de asta! ❤️

As fi pus pauza momentului aluia dimineata la cafea, cand soarele se incapatana sa ma trezeasca, greierii cantau, un latrat de caine se auzea in departare, o pisica se alinta pe iarba, iar cafeaua mea parca n-avusese niciodata un gust mai bun.

Cred ca as putea face o meserie adevarata din lenevitul in pijamale sau din statul pe o patura, pe iarba! 😅

Am zambit mult cu sufletul, m-am bucurat de apusuri, am cules zmeura si mi-am odihnit mintea. Am sarit in trambulina si m-am imprietenit cu un baietel de 3 ani, am luat cu intelepciune de la o doamna formidabila de 70 ani.

M-am bronzat ca un tractorist 🤦🏻‍♀️, am luat satul la pas, am fost claxonata de cateva (bune) ori pe strada (inca mai poate fata! 💪🤣, iar 2 claxoane tocmai de la tiristi mi-au confirmat asta indubitabil 🤣), era sa-mi rup gatul de prea multe ori pe trotuarele inexistente, am reusit sa ma ratacesc pe poteci si potecute (daca gasiti o femeie care le are cu orientarea in spatiu luati-o de nevasta, frate, astea-s specimene unice, asa, ca unicornii!😅) si m-am oprit de 70 ori pe drum sa admir apusul.

Cred ca aveam asa multa nevoie sa ma deconectez (nici nu mi-am verificat mailurile de la munca 😜), sa stau putin eu cu mine: nici n-am avut chestii sa-mi reprosez, nici nu m-am gandit la planuri de viitor, ci efectiv mi-am pus putin creierul pe pauza si m-am bucurat de moment. De momentul meu cu mine. Si fu bine. Zau! ❤️

1b.JPG

Asa, pe de-a-ntregul…

Inca mai invat lucruri despre mine… unele-mi plac, altele nu.

Inca sunt impulsiva si mereu voi fi vulcanica. N-ai cum scoate nebunia din nebuna. 😝

Nu voi fi niciodata un om caruia sa-i lipseasca modestia, insa chiar ma vad ca pe un om mult mai misto acu’. Sunt (in general) un om vesel si fain de avut prin preajma. Sunt amuzanta si desteapta (de cele mai multe ori 😝). Sunt pasionala si sincera. Sufletista, da’ a dracu’. Puternica, da’ si sensibila ca un-barbat-cand-e-la-ciclu-care-are-gripa. 😊 Nu cred c-as fi avut curaj in trecut sa spun cu voce tare toate lucrurile astea. Insa acum am, pentru ca imi place mult mai mult de mine. E drept, am si lucrat la asta. Si n-a fost un exercitiu usor.

Imi place ca-s mai empatica. Si, pentru ca mi-am vindecat frustrari si neimpliniri, nu mai port ranchiuni asa usor. Incerc sa iau oamenii asa cum sunt. Sa trec mai usor peste (cu buldozerul). Sa inteleg de ce unii oameni is rai si sa n-o mai iau personal. Sa inteleg de ce nu contez asa mult pentru alti oameni si sa nu mai cred ca-s io de vina. Pan’ la urma, nici nu-mi doresc sa ma agat de niste oameni care nu ma apreciaza suficient.

Imi place ca-s si mai profunda acu’. Atunci cand un om e naspa, nu mai vad omul naspa, ci incerc sa vad frustrarile care-l fac sa fie asa. Desi, fiind mai profund, asta face ca oamenii cu care poti rezona sa fie intr-un numar (si) mai limitat.

Inca mai scap la chipsuri pe care le combin cu ciocolata (mmmhm, e grozava combinatia dulce-sarat!)

Inca nu m-am apucat de alergat. Desi as vrea sa alerg seara, cu castile-n urechi, cu zambetul pe fata. Doar ca workaholica ajunge si la ora 23 acasa, deci imaginati-va care-ar fi sansele… 😊

Nu cred ca as fi un sef bun, momentan. Pentru ca, daca oamenii nu se ridica la nivelul asteptarilor, as face micromanagement si poate as da prea putine sanse oamenilor care au nevoie de ceva mai multe… Nici macar nu cred/stiu daca-mi doresc sa fiu seful cuiva. Pentru ca mi-ar fi un chin sa lucrez cu oameni mediocri.

Asteptarile mele de la oameni sunt ..mari – asa le numesc unii, “high expectations”. Pentru mine, insa, reprezinta, cumva, normalitatea. Pentru ca stiu ce pun eu pe masa in prietenii, la job, in iubire, la sex, in relatii, intr-un umar de sprijin, intr-o mana de ajutor.

E foarte important sa rezonez cu oamenii. Si nu-mi mai pierd timp cu cei care nu-mi dau un vibe bun. Am invatat (si chiar aplic uneori 😝) sa fiu mai pretentioasa cu timpul meu acordat altora. Cu energia mea, sentimentele mele, starile mele.

Usor, usor, remarc ca nu mai strig “pick me, choose me, love me”. Pentru ca, asa cum zice Iubire, “tu esti o fata extraordinara”. Si, daca cineva nu observa si apreciaza asta, nu mai fac tumbe sa-i demonstrez ca-i prost.😉 Extraordinaritatea mea o sa shake that ass acolo unde, pe ringurile de dans, muzica-i mai imbietoare, lumina-i difuza, oamenii-s faini si zambesc mai tare, si acolo unde eu sunt eu, asa, pe de-a-ntregul…

Esti cel mai important om din viata ta. Iubeste-te ca atare! … asa, pe de-a-ntregul…

Dream big and work smart!

Nu stiu cum stati voi cu ambitia si cu motivatia, da’ eu am avut nevoie de un om sa ma impinga de la spate sa-mi misc curu’ de pe canapea. Pățăști, stabilisem ca nu-s perfecta, am si eu rahaturile mele.

Doar ca de atat a fost nevoie.. de un impins de la spate, de ridicat curu’ de pe canapea si de vointa de a face mai mult decat job-casa.

Sunt inca la stadiul de pasi mici, dar am cunoscut oameni care imi dau stari misto si/sau de la care invat chestii asa faine, m-am bagat intr-un proiect de voluntariat din care simt ca mai mult primesc decat dau, toate insa is lucruri care imi dau o stare de bine si ma fac sa ma iubesc olecutica mai mult… Pentru ca, fara urma de ingamfare, constientizez si eu ca-s un om mai fain decat credeam, indiferent de cat de mic e aportul meu la a-i ajuta pe altii.

Habar n-avem noi, oamenii, cat de mult inseamna chiar si lucrurile mici: fie ca donezi tu 10 lei si putin cu putin se face mult si face bine!, fie ca arunci o jignire necontrolata care face atat de mult rau…

Nu sunt in nicio postura de a tine cuiva morala, nu-s nici eu acolo unde as vrea sa fiu daca n-as mai fi asa o putoare (inca procrastinez si inca nu m-am apucat de facut miscare si inca nu m-am lasat de fumat), da’ stiti ce? Voiam doar sa va incurajez… caci puteti mai mult si lucrurile astea, chiar si ele mici, va pot face atata bine si va pot aduce atata implinire incat… daca aveati nevoie de un impins de la spate, considerati asta un semn.

Habar n-aveti cat sunteti de norocosi sau habar n-aveti cat de mult ar trebui sa va apreciati eforturile si reusitele… si habar n-aveti ce oameni (si mai) faini puteti fi si cat de mult puteti sa va cresteti singuri increderea in sine si iubirea fata de voi insiva. Ii nevoie doar sa va ridicati fundu’ de pe canapea… Va zice una care, pana nu demult, numa’ acolo si-l tinea…

De la inceputul anului, am inceput sa lucrez la si pentru dezvoltarea mea, pasii sunt mici, nu-i insa usor deloc, insa atunci cand iti vezi evolutia si reusitele, sentimentul de multumire e absolut minunat.

Inca fac greseli prostesti, inca mai am de reparat, dar is mandra de felul in care (inca mai) cresc si-mi place si mai mult de omul care devin…

Nu va plafonati! Nu va resemnati! Suntem cam singurii responsabili de cat de frumoasa ne facem viata si de cat de faini devenim ca oameni.

Si-atunci, de ce ne-am pune oprelisti singuri?!

Tu ce bunic ai de convins?

Bunicul meu era simpatizant PSD. Si se uita la Antena 3. De-ar fi fost astea cele mai mari greseli ale lui in viata…

Avea doar 10 clase (sau 8?), insa stia foarte bine istorie, avea cultura generala si – desi a venit in Brasov doar cu hainele de pe el – a reusit sa isi construiasca o afacere (cinstita) care in ~‘90-‘94 i-a adus o caruta de bani, inclusiv din exporturi. Ii mergea omului mintea.

In curtea noastra veneau oameni cu pozitii importante, insa bunicul meu n-avea nicio problema in “a duce” o discutie cu ei pe diverse subiecte: politica, istorie, economie.

Datorita bunicului meu, am avut o copilarie foarte frumoasa. Ma rasfata, insa era si sever cu mine. Ii datorez lui o mare parte din omul care am devenit azi.

Cred ca atunci cand candidase Iohannis pentru presedintie, am avut o discutie in contradictoriu cu el legata de politica.

Cumva, cred ca PSD era partidul in care bunicul meu se regasea.

Bunicul meu nu mai e. Daca ar mai fi trait, cred insa ca ar fi fost suficient de inteligent incat sa vada adevarul legat de PSD. Eu asa sper.

Si daca nu, m-as fi certat cu el (era si asta un mod de-al nostru de a comunica) mai aprig din cauza PSD-ului decat din cauza amantei lui (don’t judge, cica dragostea n-are varsta).

Cred ca m-as fi simtit cu adevarat invinsa daca bunicul meu n-ar fi inteles argumentele mele impotriva PSD.

Dar eu nu mai am cum sa aflu… caci bunicul meu nu mai e…

Tu ce bunic ai de convins? Poti, te rog, s-o faci si pentru mine?