Nu mai cereti femeilor sa fie pisicute! Thks, pups!

– You’re a very complicated person.

– I know, sorry for that.

– No, don’t! You never need to apologize for that!

*

Acum cateva luni, aveam o discutie cu un coleg care mi-a spus ca sunt inconfortabila pentru barbati si ar trebui sa fiu si eu ca X, asaaa, maaai… pisicuta! Am ras… 😊

Acum cateva multe alte luni, aveam o discutie cu Iubire caruia ii spuneam ca sunt o persoana dificila, complicata. Ne-a luat vreo cateva ore sa ma faca sa inteleg ca, de fapt, sunt COMPLEXA. Dificil are, cumva, conotatie negativa, asa cum si voiam sa zic, initial. Doar ca am inteles ca toate lucrurile care par complicate la mine is – de fapt – lucrurile speciale care ma diferentiaza de altii. Toate lucrurile alea reprezinta complexitatea mea ca fiinta umana, ca femeie, ca iubita, ca fiica, prietena, sora.

Si da, complexitatea ii (si) de bine. Desi nu-i pentru oricine.

Nu, nu-s un om pe care sa-l cuceresti usor, nu-s un om pe care sa-l convingi usor, nu-s un om pe care sa-l faci rapid din vorbe.

Nu-s un om care sa se pisiceasca pentru a convinge, a cuceri, a se face inteles, a obtine.

Sunt un om sincer si direct. Pentru ca m-as dezamagi pe mine sa fiu altfel, pentru ca n-ar fi asta caracterul meu. Pentru ca am suferit teribil cand nu ii spuneam ce gandesc si simt si ce ma doare omului pe care il iubeam, doar din teama de a-l pierde…

Nu mai am timp si dispozitie de cacaturi pentru ca ma iubesc suficient incat sa imi asum ca – daca cineva e deranjat sau necucerit de comportamentul meu de ne-pisicuta – iubirea aia sau prietenia aia nu-i ceea ce am nevoie in viata mea.

Sunt copilaroasa si tampita cand simt sa fiu. Da’ nu-s pisicuta la modul ala de cucerit oamenii. Io ii cuceresc altfel. Profesional, uman, amoros.

Glumele mele is de cele mai multe ori intepatoare. Dulci acrisoare, asa, ca mine.

Nu-s pisicuta pentru ca am devenit, slava Cerului!, omul caruia ii pasa mai mult de ce simte el despre el decat de ce simt altii. Si nu, asta nu-i nici egoism, nici egocentrism, nu-i nici nesimtire sau nepasare (caci nu mai sunt omul care sa-i raneasca pe altii, ci doar omul caruia sa-i pese mai putin de ce zic altii). E doar iubire de sine.

Sunt femeia care la “No man is gonna marry you with that attitude!” iti va raspunde cu “I don’t care!”.

Sunt femeia din “Good women still exist, but our stomachs are not flat and we talk back.”

Sunt femeia care la “Dar chiar zici tot ce gandesti?” o sa-ti raspunda cu “Cam da!”.

Nu sunt femeia care “a descoperit secretul femeilor independente si pline de bani”. 😊 Sunt independenta cat sa-mi platesc singura vacantele, sa imi schimb singura becurile, sa imi car singura sacosele, covoarele, sa aerisesc caloriferele, sa folosesc surubelnita si patentul, da’ nu s-a terminat independenta la mine. Si nici nu-mi doresc.

Mi-ar placea sa se opreasca independenta mea la fermoarul de la spate al rochiei – mereu am crezut ca barbatul care ma iubeste ar trebui sa fie responsabil cu asta, ce-i drept, mai ales responsabil cu deschiderea lui. 😝

Citisem undeva o sintagma precum “Femeia potrivita te va speria un pic.”. Si femeia aia vreau sa fiu!

Nu, nu in sensul de Cruella De Vill, nu in sensul de “Io-s independenta si n-am nevoie de tine.”.

Sa fii independenta, sa fii puternica, sa nu ai nevoie de un barbat care sa te salveze nu-nseamna ca n-ai nevoie de un barbat care sa mangaie. O coapsa, un san, un suflet.

Doar ca nu toate ne-am nascut sau antrenat sa fim languroase, smiorcaicioase, plangacioase. Nu toate dam din genute ca sa induiosam. Nu toate facem mofturi de pisici razgaiate. Nu toate radem fals la glume, in timp ce ne trecem usor, usor mana prin par, ca apoi sa ne muscam buza de jos.

Nu ne asteptam toate ca barbatii sa pice ca mustele doar pentru ca am dezvaluit noi un crac. Sau sfarc.  😊

Nu toate mangaiem un umar sau un ego, unele mangaiem un suflet.

Si nu, nu zic ca pisicutele n-o fac si pe cea din urma. O fac, in felul lor. Si pentru oamenii lor.

Si nu, nu zic ca sa fii pisicuta ii lucru rau. Absolut deloc. Ba, uneori, le apreciez pe cele care pot fi, natural sau antrenat. Pentru ca eu nu prea pot. Ba chiar cred ca e mai greu sa fii pisicuta decat sa fii ca mine.

Tot ce zic e ca fiecare dintre noi are publicul ei tinta. Si iar, NU zic ca publicul de pisicuta e superficial. Absolut deloc. Is pe lumea asta barbati pentru care miorlaitul, in forma lui cea mai gingasa si pura!, este mangaiere pentru suflet. Poate pentru ca ei cred mult mai tare ca barbatul e cel care sa protejeze, sa alinte.

Doar ca, sper eu, is pe lumea asta si barbati pentru care miorlaitul zgarie pe creier si suflet sau, cel putin, nu le starneste musai interesul si care apreciaza mai degraba un pumn in masa (de sare toata ciorba din farfurie) – cu dragoste, de la nebuna lor tampita. ❤

Nu mai cereti femeilor sa fie pisicute! Unele ne dorim putin mai diferit de-atat. 😊

Reclame

Oftat de multumire!

Oh, viata la tara! Cum as fi putut uita?!
Mult verde si multa liniste. Si cata nevoie aveam de asta! ❤️

As fi pus pauza momentului aluia dimineata la cafea, cand soarele se incapatana sa ma trezeasca, greierii cantau, un latrat de caine se auzea in departare, o pisica se alinta pe iarba, iar cafeaua mea parca n-avusese niciodata un gust mai bun.

Cred ca as putea face o meserie adevarata din lenevitul in pijamale sau din statul pe o patura, pe iarba! 😅

Am zambit mult cu sufletul, m-am bucurat de apusuri, am cules zmeura si mi-am odihnit mintea. Am sarit in trambulina si m-am imprietenit cu un baietel de 3 ani, am luat cu intelepciune de la o doamna formidabila de 70 ani.

M-am bronzat ca un tractorist 🤦🏻‍♀️, am luat satul la pas, am fost claxonata de cateva (bune) ori pe strada (inca mai poate fata! 💪🤣, iar 2 claxoane tocmai de la tiristi mi-au confirmat asta indubitabil 🤣), era sa-mi rup gatul de prea multe ori pe trotuarele inexistente, am reusit sa ma ratacesc pe poteci si potecute (daca gasiti o femeie care le are cu orientarea in spatiu luati-o de nevasta, frate, astea-s specimene unice, asa, ca unicornii!😅) si m-am oprit de 70 ori pe drum sa admir apusul.

Cred ca aveam asa multa nevoie sa ma deconectez (nici nu mi-am verificat mailurile de la munca 😜), sa stau putin eu cu mine: nici n-am avut chestii sa-mi reprosez, nici nu m-am gandit la planuri de viitor, ci efectiv mi-am pus putin creierul pe pauza si m-am bucurat de moment. De momentul meu cu mine. Si fu bine. Zau! ❤️

1b.JPG

Asa, pe de-a-ntregul…

Inca mai invat lucruri despre mine… unele-mi plac, altele nu.

Inca sunt impulsiva si mereu voi fi vulcanica. N-ai cum scoate nebunia din nebuna. 😝

Nu voi fi niciodata un om caruia sa-i lipseasca modestia, insa chiar ma vad ca pe un om mult mai misto acu’. Sunt (in general) un om vesel si fain de avut prin preajma. Sunt amuzanta si desteapta (de cele mai multe ori 😝). Sunt pasionala si sincera. Sufletista, da’ a dracu’. Puternica, da’ si sensibila ca un-barbat-cand-e-la-ciclu-care-are-gripa. 😊 Nu cred c-as fi avut curaj in trecut sa spun cu voce tare toate lucrurile astea. Insa acum am, pentru ca imi place mult mai mult de mine. E drept, am si lucrat la asta. Si n-a fost un exercitiu usor.

Imi place ca-s mai empatica. Si, pentru ca mi-am vindecat frustrari si neimpliniri, nu mai port ranchiuni asa usor. Incerc sa iau oamenii asa cum sunt. Sa trec mai usor peste (cu buldozerul). Sa inteleg de ce unii oameni is rai si sa n-o mai iau personal. Sa inteleg de ce nu contez asa mult pentru alti oameni si sa nu mai cred ca-s io de vina. Pan’ la urma, nici nu-mi doresc sa ma agat de niste oameni care nu ma apreciaza suficient.

Imi place ca-s si mai profunda acu’. Atunci cand un om e naspa, nu mai vad omul naspa, ci incerc sa vad frustrarile care-l fac sa fie asa. Desi, fiind mai profund, asta face ca oamenii cu care poti rezona sa fie intr-un numar (si) mai limitat.

Inca mai scap la chipsuri pe care le combin cu ciocolata (mmmhm, e grozava combinatia dulce-sarat!)

Inca nu m-am apucat de alergat. Desi as vrea sa alerg seara, cu castile-n urechi, cu zambetul pe fata. Doar ca workaholica ajunge si la ora 23 acasa, deci imaginati-va care-ar fi sansele… 😊

Nu cred ca as fi un sef bun, momentan. Pentru ca, daca oamenii nu se ridica la nivelul asteptarilor, as face micromanagement si poate as da prea putine sanse oamenilor care au nevoie de ceva mai multe… Nici macar nu cred/stiu daca-mi doresc sa fiu seful cuiva. Pentru ca mi-ar fi un chin sa lucrez cu oameni mediocri.

Asteptarile mele de la oameni sunt ..mari – asa le numesc unii, “high expectations”. Pentru mine, insa, reprezinta, cumva, normalitatea. Pentru ca stiu ce pun eu pe masa in prietenii, la job, in iubire, la sex, in relatii, intr-un umar de sprijin, intr-o mana de ajutor.

E foarte important sa rezonez cu oamenii. Si nu-mi mai pierd timp cu cei care nu-mi dau un vibe bun. Am invatat (si chiar aplic uneori 😝) sa fiu mai pretentioasa cu timpul meu acordat altora. Cu energia mea, sentimentele mele, starile mele.

Usor, usor, remarc ca nu mai strig “pick me, choose me, love me”. Pentru ca, asa cum zice Iubire, “tu esti o fata extraordinara”. Si, daca cineva nu observa si apreciaza asta, nu mai fac tumbe sa-i demonstrez ca-i prost.😉 Extraordinaritatea mea o sa shake that ass acolo unde, pe ringurile de dans, muzica-i mai imbietoare, lumina-i difuza, oamenii-s faini si zambesc mai tare, si acolo unde eu sunt eu, asa, pe de-a-ntregul…

Esti cel mai important om din viata ta. Iubeste-te ca atare! … asa, pe de-a-ntregul…

Dream big and work smart!

Nu stiu cum stati voi cu ambitia si cu motivatia, da’ eu am avut nevoie de un om sa ma impinga de la spate sa-mi misc curu’ de pe canapea. Pățăști, stabilisem ca nu-s perfecta, am si eu rahaturile mele.

Doar ca de atat a fost nevoie.. de un impins de la spate, de ridicat curu’ de pe canapea si de vointa de a face mai mult decat job-casa.

Sunt inca la stadiul de pasi mici, dar am cunoscut oameni care imi dau stari misto si/sau de la care invat chestii asa faine, m-am bagat intr-un proiect de voluntariat din care simt ca mai mult primesc decat dau, toate insa is lucruri care imi dau o stare de bine si ma fac sa ma iubesc olecutica mai mult… Pentru ca, fara urma de ingamfare, constientizez si eu ca-s un om mai fain decat credeam, indiferent de cat de mic e aportul meu la a-i ajuta pe altii.

Habar n-avem noi, oamenii, cat de mult inseamna chiar si lucrurile mici: fie ca donezi tu 10 lei si putin cu putin se face mult si face bine!, fie ca arunci o jignire necontrolata care face atat de mult rau…

Nu sunt in nicio postura de a tine cuiva morala, nu-s nici eu acolo unde as vrea sa fiu daca n-as mai fi asa o putoare (inca procrastinez si inca nu m-am apucat de facut miscare si inca nu m-am lasat de fumat), da’ stiti ce? Voiam doar sa va incurajez… caci puteti mai mult si lucrurile astea, chiar si ele mici, va pot face atata bine si va pot aduce atata implinire incat… daca aveati nevoie de un impins de la spate, considerati asta un semn.

Habar n-aveti cat sunteti de norocosi sau habar n-aveti cat de mult ar trebui sa va apreciati eforturile si reusitele… si habar n-aveti ce oameni (si mai) faini puteti fi si cat de mult puteti sa va cresteti singuri increderea in sine si iubirea fata de voi insiva. Ii nevoie doar sa va ridicati fundu’ de pe canapea… Va zice una care, pana nu demult, numa’ acolo si-l tinea…

De la inceputul anului, am inceput sa lucrez la si pentru dezvoltarea mea, pasii sunt mici, nu-i insa usor deloc, insa atunci cand iti vezi evolutia si reusitele, sentimentul de multumire e absolut minunat.

Inca fac greseli prostesti, inca mai am de reparat, dar is mandra de felul in care (inca mai) cresc si-mi place si mai mult de omul care devin…

Nu va plafonati! Nu va resemnati! Suntem cam singurii responsabili de cat de frumoasa ne facem viata si de cat de faini devenim ca oameni.

Si-atunci, de ce ne-am pune oprelisti singuri?!

Tu ce bunic ai de convins?

Bunicul meu era simpatizant PSD. Si se uita la Antena 3. De-ar fi fost astea cele mai mari greseli ale lui in viata…

Avea doar 10 clase (sau 8?), insa stia foarte bine istorie, avea cultura generala si – desi a venit in Brasov doar cu hainele de pe el – a reusit sa isi construiasca o afacere (cinstita) care in ~‘90-‘94 i-a adus o caruta de bani, inclusiv din exporturi. Ii mergea omului mintea.

In curtea noastra veneau oameni cu pozitii importante, insa bunicul meu n-avea nicio problema in “a duce” o discutie cu ei pe diverse subiecte: politica, istorie, economie.

Datorita bunicului meu, am avut o copilarie foarte frumoasa. Ma rasfata, insa era si sever cu mine. Ii datorez lui o mare parte din omul care am devenit azi.

Cred ca atunci cand candidase Iohannis pentru presedintie, am avut o discutie in contradictoriu cu el legata de politica.

Cumva, cred ca PSD era partidul in care bunicul meu se regasea.

Bunicul meu nu mai e. Daca ar mai fi trait, cred insa ca ar fi fost suficient de inteligent incat sa vada adevarul legat de PSD. Eu asa sper.

Si daca nu, m-as fi certat cu el (era si asta un mod de-al nostru de a comunica) mai aprig din cauza PSD-ului decat din cauza amantei lui (don’t judge, cica dragostea n-are varsta).

Cred ca m-as fi simtit cu adevarat invinsa daca bunicul meu n-ar fi inteles argumentele mele impotriva PSD.

Dar eu nu mai am cum sa aflu… caci bunicul meu nu mai e…

Tu ce bunic ai de convins? Poti, te rog, s-o faci si pentru mine?

Cand sufletul doare…

Pentru ca nu simtim ca facem suficient. Pentru ca nu simtim implinire. Nici macar liniste nu mai simtim, pentru ca e mult prea multa incarcatura emotionala.

Nu mai simtim fericire si pace.

Sunt atat de multi oameni tristi. Unii isi poarta tristetea pe chip – ii vezi pe strada si recunosti chipuri mohorate ducand poveri. Altii isi poarta tristetea in suflet in timp ce fatza le zambeste fals si amar.

Sunt atat de multi oameni singuri, fie ei single sau in relatii (aici e si mai trist).

Nu mai avem timp si rabdare sa cunoastem oamenii de langa noi. Construim ziduri pentru ca am mai fost raniti si stim cum e. Nu mai vrem sa simtim sentimentul ala. Nu mai avem timp si rabdare sa ascultam tristetea celor din jur. Sa incercam sa ii intelegem si sa le aratam partea frumoasa a vietii.

Nu mai avem rabdare sa asteptam lucrurile frumoase. Vrem acum, aici. Nu mai avem rabdare si ne enervam prea repede.

Nu mai avem disponibilitatea sa spunem lucruri frumoase. Nu mai stim sa fim empatici si nici sa ne oferim in mod real sprijinul.

7 munti si 7 mari si luna si stelele nu ne-ar aduce fericirea. Pentru ca ne trebuie mai mult, si mai mult pentru a ne simti fericiti.

Nu ne mai bucura oamenii, un ciripit de pasarele, mirosul unei flori.

Ne dezumanizam. Cerem din ce in ce mai mult de la noi si de la altii. Si niciodata nu e suficient.

Luptam prea mult pentru lucruri care, in final, nu conteaza si prea putin pentru ce e cu adevarat important.

Renuntam usor. Nu mai avem satisfactia reusitei cand drumul a fost greu – pentru ca noi nu mai alegem drumul ala greu.

Facem prea putine lucruri pentru noi si prea multe pentru a starni invidia altora. Avem nevoie de prea multe confirmari pentru ca nu putem sa ni le dam singuri. Pentru ca nu ne iubim si nu ne apreciem suficient pe noi insine.

Nu ne mai uitam in sufletele oamenilor. Pentru ca nu mai avem timp, chef, stare si pentru ca nu ne mai pasa. Ne-ntrebam prea mult noua ce ne iese si prea putin ce-am avea de pierdut daca… daca investim in oameni, daca ne-am arata curiozitatea si disponibilitatea de a vedea ce e dincolo de zid. Ce il framanta pe cel de langa noi. Pentru ce visuri lupta. La ce visuri a renuntat. Ce il face fericit. Ce il enerveaza la culme. La ce spera. La ce a incetat sa mai spere.

Traim haotic, iubim putin si nu prea mai suntem fericiti.

Si ma-ntreb: cum iti aduci parti de suflet inapoi? How do we „unfuck ourselves and be who we were before all that stuff happened that dimmed our fucking sparkle”?