Hai sa vorbim putin despre asta…

Te rog eu. Caci e important. Pentru noi.

Codul Bunelor Maniere clasifica discutiile despre politica fiind tabu. Ei bine, eu cred ca trebuie sa adaptam asta vremurilor noastre.

Si da, m-am certat si eu cu bunicul meu sau cu unchiul meu din cauza politicii. Si nu, nu vreau sa distrug niste relatii de prietenie sau rudenie din cauza asta. Insa…

political illiterate

Pana acum cativa ani, nu eram informata. Eram si eu un political illiterate d-asta. Pentru ca tinerete, pentru ca imaturitate, pentru ca prostie.

Cu siguranta, in ultimii doi ani, multi dintre noi s-au trezit. Sau NE-au trezit…

Am inceput sa ma (men)tin informata. Desi anul trecut cel mai mult m-am enervat din cauza politicii. Pentru anul asta, am decis sa o iau mai usor – ma pastrez in continuare informata, insa citesc putin mai putin despre politica. Ma ucid efectiv postarile lui Paul Alexandru (chiar ii musai sa-i dati follow) pentru ca, intr-adevar, stirile lui pe scurt is deprimante tare. Doar ca asta e ceea se se intampla in Romania.

Citesc mai putin despre politica pentru ca efectiv aveam seri in care ma umpleam de nervi si frustrari. Plang la reportajele Recorder, chiar si la alea despre politica. Am plans a doua zi dupa 10 august, si mi-am promis mie ca, daca la urmatoarele alegeri prezidentiale si/sau parlamentare, castiga PSD, eu PLEC. Din toate motivele din lume. Si oriunde in lume. 🙂

Am fost intrebata de ce nu intru in politica. “Ti-e frica sa nu devii corupta?” – mi s-a zis. Eu? Tocmai eu care-s mama razvratirii pe motive de nedreptate? 🙂 Aveam o discutie cu un adolescent de 15 ani, discutam despre OPC, ANPC&Co. si ii ziceam ca mi-ar fi placut sa lucrez acolo si chiar as fi dat amenzi pe bune si nu as fi luat spaga. Intrebarea pustiului m-a frapat si intristat: “Cum sa nu iei spaga?!” mi-a zis, foarte contrariat de afirmatia mea… Pentru ca, din pacate… asa ne educam copiii… E foarte greu, atunci cand ei vad modele gresite (corupte ori siliconate, botoxate, superficiale), sa ii faci sa inteleaga ca, in viata, poti reusi si prin munca cinstita. Prin inteligenta, ambitie, perseverenta. Da, e drept, nu reusesti asa repede sau asa usor cum ai face-o prin coruptie. Doar ca.. nu conteaza oare si cum pui noaptea capul pe perna, ce imagine ai tu despre tine, ce imagine ai in fata altora?

Nu intru in politica (desi m-am interesat despre asta) pentru ca nu-mi doresc functii politice / publice, pentru ca imi gestionez timpul incredibil de prost, pentru ca nu vreau ca cineva sa conteze pe mine si sa-l las balta. Am inteles ca se pot face lucruri chiar daca nu esti membru de partid, ci si doar daca faci parte din societatea civila responsabila. Si cred ca protestele au demonstrat asta.

Ce cred insa ca e cu adevarat important sa facem (si nu, n-am inventat eu roata la caruta):

  • Sa ne informam – sa fim la curent cu ce se intampla in tara din punct de vedere politica, economie, justitie etc.
  • Sa nu dezinformam, sa nu promovam fake news (chiar daca-s in detrimentul PSD).
  • Sa ii informam pe ai nostri si chiar si pe cei din afara bulei noastre – e foarte important sa avem rabdare si sa le explicam oamenilor ce se intampla; cred ca asta-i cel mai greu lucru de facut… doar ca trebuie sa il facem! Si… mergeti si in afara bulei voastre. Prietenii mei de pe Facebook sunt 95% anti-PSD; voi continua sa postez chestii despre politica, dar prietenii mei deja STIU. Important e sa vorbesti calm cu unchiul ala multumit ca i-a dat PSD 100 lei la pensie, dar care nu recunoaste cresterea preturilor si toate nedreptatile comise de acest partid.
  • Sa fim copii, nepoti, frati responsabili – “Nu-ti mai lasa parintii singuri in fata televizorului pe Antena 3” – o campanie “Tu stii pe ce post tv se mai uita parintii tai?” – e amuzant, da’ nu prea.
  • Sa fim vocali si sa taxam nedreptatea – asta nu se aplica doar cand vine vorba de politica si da, o sa ti-o iei pe cocoasa cand o sa o faci; dar fa-o doar pentru ca tu ai coloana vertebrala; cand te razvratesti impotriva sefilor la locul de munca pentru o nedreptate (considerata asa in mod obiectiv); cand atragi atentia cuiva ca si-a aruncat chistocul pe jos, cu cosul de gunoi la 10 cm de el; cand adresezi intrebari justificate, chiar daca PSD le considera inoportune si chiar daca ti se taie microfonul (ca lui Nasui); cand condamni fake news, propaganda, ofranda nejustificata adusa Partidului… Cineva imi spunea ca sunt o femeie puternica si ma apreciaza pentru ca mereu comentez la cacaturi legate de politica – da, pentru ca mi se pare normal sa fac asta! Da, pentru ca ma intriga si ma irita! Da, o fac pentru ca eu cred ca asa e corect.
  • Sa nu mai credem ca pe noi nu ne afecteaza – degeaba avem salarii bune si foarte bune – asta nu ne garanteaza ca:
    – n-o sa ajungem noi sau apropiatii nostri niciodata intr-un spital de stat
    – n-o sa avem copii care sa invete intr-un sistem educational aproape la pamant
    – n-o sa avem niciodata nevoie de autostrazi
    – n-o sa ne fie afectat nivelul de trai din cauza scumpirilor cauzate de o proasta guvernare
    – you name it, for fuck’s sake!
  • Sa ne implicam in actiuni civice – sa mergem la proteste, chiar daca e bine si caldut acasa, pe canapea; sa ne interesam cum putem ajuta – discutam cu cineva (mi-a dat putin mind fuck omul ala cu altruismul lui) – si am fost surprinsa sa aflu cate actiuni civice exista – implica-te in campanii de informare, de strangere semnaturi pentru petitii, pentru schimbare.
  • Sa ne educam copiii – sa ii facem sa inteleaga ca pot reusi prin munca cinstita. Coruptia porneste de la lipsa de educatie, incluzand aici propovaduirea ideii asteia ca e mai usor daca furi, minti, inseli.
  • Sa votam si sa ii convingem si pe altii sa mearga la vot – o prietena spunea “De la vot nu se lipseste! Merg toate babele moarte si nu mergem noi?!”
  • Pastreaza-ti speranta!
  • Fii realist si renunta la a mai avea speranta cand lucrurile chiar se duc dracu’. Inca nu suntem acolo. Inca. Dar nu tre’ sa fim incapatanati ca un catar si va trebui sa ne recunoastem infrangerea cand o fi cazul, dac-o fi. Eu nu vreau sa cred ca suntem un popor de prosti si manipulati. Dar daca suntem, si astia manipulati si neinformati decid cine conduce tara asta, poate va fi timpul sa plecam de acolo de unde nu ne e bine. „Fiindca nici sufletul nu ti se poate rupe la nesfarsit.”

save the date

*Sursa foto: https://www.facebook.com/FiecareVot/

Reclame

Despre noi si despre altii…

Unul dintre modelele mele in viata a fost sotia medicului nostru de familie, medic la randul ei, o femeie blanda, calma, inteligenta si foarte cocheta. Ea era, cred, motivul pentru care atunci cand eram mica voiam sa devin “doctorita”. Cand bunicul meu a avut niste operatii la picior in urma unui accident, am zis ca ma fac “doctorita de schiopi”. 😀

De mica eram obisnuita sa cutreier holurile spitalelor cu bunicii mei.
Uneori, era o joaca de copii, ca atunci cand ii dusesem bunicului meu la spital blocul de desen pentru o tema primita de la scoala (mereu am desenat groaznic, asa ca el imi facea majoritatea desenelor🙈).
Alteori, era o joaca de adulti, ca atunci cand ii faceam manichiura bunicii mele in timp ce ma minunam ca isi aminteste lucruri si e lucida…

Prima data dupa eveniment, cand am mers pe jos pe langa Spitalul Judetean, am simtit ca urasc locul ala din tot sufletul, doar pentru ca acolo murise bunica.
Ultimul meu planset d-ala greu pe holurile unui spital a fost acum aproape 2 ani, cu o seara inainte sa moara bunicul.

Singurul lucru de care ma tem ingrozitor de tare in viata asta e sa-mi fie mama bolnava.
Mereu cand citesc postarile Irinei ma gandesc cum as fi eu in situatia asta.
Si nu stiu daca as avea atata putere sa lupt.

Tatal Irinei are cancer. Se lupta din 2017 si au gasit in Turcia un tratament care sa il ajute.
Din noiembrie 2018, de cand s-a reintors in Turcia pentru a doua serie de sedinte, a avut nenumarate complicatii, din pacate.

Insa inca lupta. Iar Irina e un munte de ambitie, de optimism, de incapatanare. Au vandut tot ce se putea pentru a plati cheltuielile. Insa toate complicatiile au insemnat si bani suplimentari pe facturile de spitalizare.
Fata asta munceste zi si noapte, insa oricat s-ar da peste cap… ii e imposibil sa reuseasca singura. Pentru ca, din pacate, viata costa.

Tu ce ai face daca parintele tau ar fi bolnav si ar trebui “sa ii cumperi viata”?
Fa rai din ce ai… si da mai departe! ❤️

NICIO SUMA NU E PREA MICA! Daca poti dona 10 lei, doneaza 10 lei. Pentru tine e o suma mica, dar mic cu mic se face mare! Irina are nevoie de cat mai multi oameni cu suflete bogate, nu neaparat bogati financiar…

Puteti ajuta donand bani in cadrul campaniei de pe Facebook ( link )  in conturile de mai jos sau comandand produse personalizate de la Irina Mircea (tricou, cana, calendar, lantisor cu pandantiv s.a.):
– cont LEI: RO54 INGB 0000 9999 0754 1107 deschis la ING BANK, Titular: Mircea Irina Elena
– cont EURO: RO37 INGB 0000 9999 0754 1122 deschis la ING BANK, Titular: Mircea Irina Elena
– paypal: irinamircea.ro@gmail.com.

Grateful heart

Cand spun ca sunt un om norocos, recunosc – poate nici eu nu realizez cat de adevarata e fraza asta…

Si da, stiu ca unele lucruri s-au intamplat si pentru ca am meritat (si bune, si rele).

Fie pentru ca am muncit, fie pentru ca nu am facut destul, fie datorita felului meu de a fi, datorita caracterului meu, fie din cauza imaturitatii mele, fie din cauza alegerilor mele irationale, fie datorita inventivitatii mele, fie datorita faptului ca-s lipicioasa uneori, fie din cauza faptului ca-s asa bitchy alteori.

Ca ni s-au intamplat lucruri pentru ca am avut noroc sau pentru ca am meritat sau pentru ca aveam nevoie ca ele sa ni se intample (da, da, inclusiv dezamagirile alea nasoale si oamenii aia naspa care te-au facut sa suferi), cred ca uitam prea mult sa fim recunoscatori.

Eu am ajuns (dupa o vreme buna, dar totusi) sa fiu recunoscatoare pentru ca am fost inselata.

Am realizat ca sa pic intr-a 5-a examenul la un colegiu de prestigiu a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut intampla atunci.

Imi e greu sa fiu recunoscatoare pentru ca am avut o sefa din cauza careia aproape am cunoscut iadul, dar poate asta ma face acum sa apreciez si mai mult un sef care e pur si simplu uman.

E greu – daca un lucru rau ti-a adus in final ceva bun – sa spui ca esti recunoscator ca ti s-a intamplat raul.

Si nici n-o sa-ncerc sa merg atat de-adanc. Desi cred ca am descoperi cu totii ca – odata cu trecerea timpului, odata ce sentimentele sau emotiile noastre nu mai sunt atat de puternice, odata cu maturizarea noastra – unele dintre lucrurile alea rele care ni s-au intamplat ne-au facut mai mult bine decat rau, de fapt.

Eu sunt un om care ajunge (foarte) greu sa iubeasca. Si caruia ii ia mult timp sa spuna “te iubesc”.

Daca iti fac un compliment, apai inseamna ca eu chiar cred in lucrul ala.

Detest pupincurismul si falsitatea.

Nu imi plac oamenii care au interese ascunse.

Nu mimez niciodata orgasmul.

Fața mea nu ma ajuta niciodata sa-mi ascund starile.

Daca iti spun ca apreciez lucruri la tine, daca iti insirui niste lucruri pentru care (iti) sunt recunoscatoare inseamna ca a cazut o cometa m-a lovit una din starile mele sentimentale si siropoase si ca mi-am lasat frau liber emotiilor si mi-am deschis sufletul. Si ar trebui sa facem mai des asta.

Cred cu tarie ca atunci cand iti arati vulnerabilitatile esti, de fapt, un om puternic. Caci oamenii slabi vor reprima starile astea, pentru ca nu au puterea sa se lase sa fie vulnerabili, sa simta, si sa verbalizeze ceea ce simt.

Cred ca recunostinta nu inseamna doar cuvinte, ci si fapte. E ca-n dragoste.

Insa noi, oamenii, uitam de multe ori puterea cuvintelor. Daca nu ne e la indemana sa ne aratam recunostinta prin fapte (sau o facem mai rar), sa o aratam prin cuvinte e atat de simplu…

Oamenii tanjesc dupa apreciere. Desi nu prea stim cum sa reactionam la ea. Asta poate pentru ca nu e ceva ce ni se intampla des…

Insa cum ar fi sa ne dam voie sa fim vulnerabili si cum ar fi sa ii aratam unui om aprecierea noastra?

De la “Multumesc pentru ca ai spalat tu vasele azi.” la “Sunt un om norocos ca esti prietena mea si iti multumesc pentru ca imi faci viata mai frumoasa!”

De la “Multumesc pentru ca m-ai ajutat cu raportul ala.” la “Multumesc pentru ca ai fost alaturi de mine cand mi-a fost greu.”

De la “Multumesc pentru ca ti-ai amintit tu sa dai citirea la ape.” la “Multumesc pentru ca ma iubesti chiar si-atunci cand te enervez!”

Ca si atunci cand primesc complimente, cred ca oamenii nu prea stiu cum sa reactioneze cand primesc aprecieri. Insa asta nu trebuie sa ne opreasca sa o facem, din contra. Cred ca fiecare zid pe care noi l-am ridicat isi mai pierde o caramida si sufletul nostru se poate emotiona atat de usor doar auzind niste cuvinte…

De asemenea, cred ca e important si sa aratam recunostinta divinitatii (sau in ce am crede noi ca exista acolo) si noua insine.

Eu Ii multumesc prea rar lui Dumnezeu pentru toate lucrurile frumoase din viata mea (pentru ca, nu-i asa?, avem tendinta sa le luam de-a gata).

Si imi multumesc mie prea rar pentru lucrurile de care sunt mandra la mine.

Oricat de lame ar suna pentru unii (pentru ca oamenii nu inteleg ceea ce le e necunoscut – sa fii sincer si deschis si sa iti lasi sufletul vazut):

Multumesc, Pompi, pentru omul care ai devenit! Multumesc pentru ca ai fost puternica atunci cand ti s-a prabusit lumea. Multumesc pentru ca nu ai renuntat. Multumesc pentru ca iti gasesti mereu puterea sa fii vesela. Multumesc pentru ca ai adunat in viata ta niste prieteni atat de minunati. Multumesc pentru ca faci greseli, desi ma dor – e singura cale prin care ma pot dezvolta.

“Be big in your appreciation of the so-called little things!”

De ce nu (ne) schimbam?!

De frica. 🙂 Din teama de a iesi din zona noastra de confort. Din teama de a ne privi si de a NE lasa priviti asa, goi. Intr-un mod obiectiv, realist, fara masca.

*Acest articol nu se vrea a oferi vreun adevar absolut sau vreo idee revolutionara, nemaiauzita, nemaintalnita, asa cum eu nu pretind ca sunt omul care le stie el pe toate.*

Oamenii nu se schimba. Parca ziceam altceva in titlu, nu? 🙂

Nu cred ca oamenii se pot schimba fundamental. Nu cred ca pot schimba esenta fiintei lor umane, ci doar ca se pot adapta la alti oameni, la imprejurari, circumstante, locuri; pot evolua sau involua, pot acumula frustrari si reactiona ca atare, asa cum isi pot gasi linistea si modela pe ici, colo personalitatea.

E ca atunci cand nu mai lasi sosetele langa pat pentru ca partenera te-a cicalit de prea multe ori si stii cat o deranjeaza. E ca atunci cand renunti la fumat pentru ca devine mai important sa aduci un copil sanatos pe lume decat sa iti satisfaci tu o dependenta. E ca atunci cand ii urezi o seara placuta vanzatoarei de la alimentara doar pentru ca stii ca ii aduce un zambet pe buze. You get the point.

Cred insa ca putem schimba lucruri (mai mici sau mai mari) la noi sau putem schimba lucruri din viata noastra.

Doar ca e al naibii de greu.

E greu sa schimbi ceva care, cumva, functioneaza si asa. E drept, functioneaza cumva mediocru, nu in parametri maximi, nu iti aduce fericirea deplina, dar cine naiba o fi cunoscut-o si experimentat-o si pe-asta?!

E greu sa vrei mai mult: de la tine, de la o relatie, de la oamenii de langa tine, de la familia ta. Pentru ca toata lumea s-a obisnuit asa. Pentru ca traim intr-o obisnuinta care ne e atat de usoara, familiara… Iubim rutina, oricat de mediocra si trista e ea.

Pentru ca ne refuzam dreptul la fericire ascunzandu-ne in spatele celor mai stupide motive. Voi realizati ca nu ne lasam sa fim fericiti din…teama? Din teama de a risca, din teama de a ne misca curu’ de pe canapea, din teama de a ne caca pe noi de frica daca iesim din zona aia unde-i caldut si bine? Da, e cumva un instinct de supravietuire, cred, dar cat suntem de… tampiti sa nu ne lasam sa fim fericiti? Sa nu luptam pentru NOI?!

Nu ne parasim sotul care ne raneste pentru ca tinem mai mult la un cacat de apartament. Si pentru ca ne mintim ca ne putem invata sufletul sa traiasca in afara relatiei aleia (desi tehnic suntem inca in ea) si ca putem fi fericite in bula pe care ne-am creat-o. Dar nu facem altceva decat sa alimentam durerea sufletului nostru.

Ne spunem ca “cine ma place, ma place asa cum sunt” dintr-un egoism si o imaturitate greu de inteles. Nu, cand ranesti, cand esti nedrept, cand esti rau – nimeni nu ar trebui sa te accepte asa cum esti.

Negam ca suntem egoisti si suntem mereu pregatiti sa ne aparam… atacand. Pentru ca e cel mai usor asa. Pentru ca e greu sa acceptam ca poate chiar suntem egoisti… si sa schimbam asta.

Nu parasim jobul ala plictisitor pentru ca ne complacem si ne multumim cu putin. Chiar daca schimbarea ne-ar dezvolta, ne-ar aduce mai multi bani. Dar suntem prea puturosi sa o facem.

Daca cineva ne spune un lucru pozitiv, gasim mereu 70 de alte lucruri negative de spus. Mai ales daca-s despre altii. Pentru ca e atat de greu ca tu sa recunosti si sa accepti un lucru frumos la un alt om cand tu ai atatea frustrari pentru toate cele care-ti lipsesc tie.

Stiti cat de urati suntem cand avem frustrari si nu ni le “tratam”? Stiti cat de urati suntem cand suntem oameni de cacat? Stiti cat de neplacut se vede din afara cand revarsam plafonare, mediocritate, furie, venin, invidie, egoism, rautate, cand cream in mintea noastra competitii care-s de fapt puerile, cand credem ca detinem adevarul absolut, cand ne supraevaluam?

Am inceput sa inteleg ca in spatele tuturor acestor comportamente stau frustrari si poate nu rautate pura. Doar frustrari. Insa – desi inteleg ca oamenii aia au niste frustrari acolo care-i fac sa fie asa – imi este atat de greu sa am rabdare, sa fiu ingaduitoare, sa mai tolerez astfel de comportamente ale oamenilor care nu vor sa SE vada, care nu vor sa SE schimbe, care nu vor (in primul rand, pentru EI!) sa fie niste oameni mai blanzi, mai calzi, mai frumosi.

Pentru ca ma enervez. Pentru ca imi pasa de omul ala si mi-as dori, pentru el, sa fie impacat cu sine. Si, da, partea mea egoista spune: si pentru ca MA afecteaza. Pe mine. Cand imi futi nervii. Cand vad nedreptate (caci pe mine ma seaca lipsa dreptatii chiar si daca nu ma afecteaza pe mine direct, ci pe altii – I’m stupid like that). Cand refuzi cu desavarsire sa vezi niste lucruri atat de evidente sau atat de bine argumentate. Cand efectiv you take people for granted. Cand iti pierzi anii in relatii care te fac nefericit. Cand accepti violenta, infidelitate.

Daca imi pasa de tine, o sa incerc o data, de doua, de noua ori sa iti explic. Dar daca esti un catar incapatanat, n-o sa mai stau sa te conving de lucruri pe care refuzi sa le vezi. Ne e mai bine sa nu ne futem nervii unul altuia. Si sa traim fiecare linistiti in bula noastra. Oricat de reala sau fake ar fi ea.

Si da, pe masura ce “imbatranesc” (but always a kid at heart, ok? 🙂 ), devin mai egoista din perspectiva faptului ca nu mai vreau sa accept astfel de oameni langa mine. Pentru ca nu are sens (ba chiar e masochism pur) sa stai langa niste oameni care iti aduc mai multa mahnire decat fericire.

Pentru ca e realmente absurd sa pastrezi in viata ta niste oameni cu care nu esti compatibil sau oameni carora nu le pasa si de tine, de ce simti, de ce emotii sau ganduri ai. De cum te fac sa te simti. De ce stari iti provoaca.

Oameni buni, tratati-va frustrarile. Nu va raniti doar pe voi, ci si pe cei din jur.

Sapati acolo, adanc, si vedeti ce va doriti de fapt.

Ce v-ar aduce fericirea?

De ce se plang oamenii din jurul vostru la voi si de ce refuzati sa schimbati?

Ce-ati putea face sa va infrumusetati sufletul?

Cum v-ar placea sa fiti ca sa ajungeti sa va iubiti (mai mult)?

Cum ati putea sa va faceti partenerul (mai) fericit?

Cum v-ar putea face pe voi (mai) fericiti?

Ce v-ar face sa fiti mandri de voi?

Ce vreti, cu adevarat? De la voi, de la viata, de la job, de la prieteni, de la relatie?

Daca nu v-ar fi teama, daca nu ar exista niciun risc sa pierdeti absolut nimic, daca ati putea sa pocniti din degete si sa se intample ceva (realist, lasati castigurile la loto si unicornii-n pace): care ar fi lucrul ala?

Acum, cum ar fi, desi stiti ca va fi al naibii de greu, sa si luptati pentru toate astea?

*

„- Pentru ca nu e atat de rau.

– Deci… e rau.”

 *

“You change your life by changing your heart.”

Stii, e…

Stii… e rabdarea aia infinita pe care o ai cu mine.

E felul ala in care ma privesti si zambesti teribil de amuzat, desi subtil, cand iti fac o criza de nervi. Ti-e greu sa te abtii sa nu pufnesti in ras, asa-i? Dac-ai sti cat imi place asta la tine!

E felul in care te uiti la mine cand ma plang ca sunt grasa in a saptea rochie probata. Desi am vrut ieri Happy Meal la Mec.

Modul in care te uiti la mine cand ies pe usa intr-o fusta stramta, asteptand sa mi-o dai jos cand vin acasa. E felul in care te uiti la mine cand facem dragoste si ma topesc sub privirile tale.

E modul ala in care ma asculti cu interes, insa nu-mi dai mereu dreptate. Caci stii ca nu de asta am nevoie. Ci de tine sustinandu-ti sincer parerea. Si facandu-ma sa realizez cand gresesc. Urasc si ador in acelasi timp discutiile in contradictoriu cu tine!

E faptul ca ma enervezi teribil cand ti-ai aruncat iar pijamalele pe pat. Chiar nu le poti impaturi, asa-i?

Felul in care radem de conversatiile amuzante cu familia mea. Felul in care ma intelegi cand ma enerveaza mama. Faptul ca o accepti asa, cu toate ale ei, doar pentru ca e mama. Mea.

Spalatul pe jos pe care-l iei asupra ta doar pentru ca stii ca detest teribil sa fac asta.

Cat te amuza faptul ca dansez atunci cand spal vase, doar pentru ca… ma plictisesc. N-o sa ne cumparam niciodata masina de spalat vase din cauza asta, asa-i? 🙂

Faptul ca accepti sa-mi intitulez omleta ca fiind “cea mai buna omleta din lumeee!” desi stii clar ca nu-i asa. Dar stii si ca-i bai sa te pui cu nebuna. 🙂

Ma enervezi cand vrei sa gatim. N-ai putea sa o faci doar tu, iar eu sa salivez mai mult la tine decat la mancare?

Faptul ca ma obligi sa beau ceai cand sunt racita, desi urasc teribil asta. Ceaiul, nu obligatia.

E cafeaua aia pe care mi-o aduci in diminetile de sambata cand ma-ncapatanez sa mai lenevesc in pat.

Is glumele tale despre fata mea somnoroasa dimineata si despre parul meu ravasit.

Faptul ca-mi spui “Esti nebuna, dar te iubesc mai mult decat ma enervezi!”.

Discutiile noastre profunde, cuibariti in fata unui semineu, cu un pahar de vin in mana.

Inflacararea cu care imi povestesti ce te-a enervat la munca si felul in care stai cuibarit in bratele mele apoi. Pentru ca acolo ti-e linistea.

Sunt gesturile tale marete pe care le ador, precum iti ador si gesturile mici.

Pentru ca stii ca gesturile alea pentru mine inseamna mult, caci inseamna mai presus de toate ca ma cunosti, ca imi stii stilul, visurile alea deloc modeste si ma faci fericita in felul meu.

Apoi, mai e felul tau in care ma faci fericita. Felul ALA. Cu gesturi mai mici sau mai mari. Cu fiecare strans in brate si sarut pe frunte. Cu fiecare zambet pe care mi-l furi. Cu fiecare zambet de-al tau… Cu fiecare privire de-a mea tanjind dupa tine si multumindu-le Cerului, zeilor ca te-am intalnit.

Ma uit la tine si sunt… norocoasa. Pur si simplu. Pentru iubire si implinire si liniste si zambete si tandrete si intelegere. Si priviri. Iti citesc in privire iubirea; in atingeri, in tonul vocii, in gesturi mici si gesturi mari.

Te-ai uitat vreodata la un om pana acolo-adanc, in suflet, ti-ai pierdut vreodata privirea in el si ti-ai zis: Doamne, ce-am facut sa merit omul asta minunat?

Nici eu. 🙂 Imi doresc sa ni se intample.

*

“Plouă în ochii mei prea mult ca să te strig.”

 

Tu de ce pierzi timp? Si, mai ales, pe-al cui?

Asa cum spuneam aici, oamenilor le este frica de singuratate. Si este perfect normal. Unde mai pui si ca s-a descoperit ca singuratatea ne afecteaza inclusiv sanatatea fizica.

Si poate nu toti suntem profunzi, nu toti cautam sa ne vindecam inclusiv mici sau mari rani din copilarie (de care suntem constienti sau nu), nu toti cautam un sens al vietii, ci mai degraba o aliniere la normele societatii. Si cine sunt eu sa judec asta?

Nu cred in destin. Nu 100%. Cred cumva in reincarnare si poate mai cred in varianta conform careia sufletul nostru isi alege anumite vieti pentru a trai anumite experiente… Nu cred in destin, ci in faptul ca suntem pusi in fata unor oameni, trairi, experiente, decizii si – in functie de cum reactionam noi, lucrurile merg mai departe intr-un fel sau altul.

Relativ recent, cineva drag mie mi-a spus ca divorteaza. Si am felicitat-o. Am felicitat-o pentru curaj, pentru decizie (caci nu a fost una pripita sau fara incercari de a salva casnicia). Am felicitat-o pentru constientizare, pentru tarie, pentru forta interioara, pentru trecut peste tot, fie ca-s ele rate comune la banci, ce-o sa zica parintii?, ce-o sa fac de-acum? etc. Pentru ca nu e usor sa te desparti de un om alaturi de care te vedeai imbatranind, despre care credeai ca va fi parintele copiilor tai, pe care il iubeai odata si il credeai … pentru totdeauna.

Si mai recent, nasii nostri ne-au invitat la aniversarea celor 50 de ani de casnicie. Mai auzi asa, in treacat, o stire pe ici, pe colo cu batranei sarbatorind jumatate de secol de casnicie. Insa pe oamenii astia ii stiu de cand eram…mica. Stiu, stiu ca pe vremea lor era mai usor sau mai …de la sine inteles ca lucrurile sa functioneze, indiferent de orice. Recunosc ca nu i-am vazut niciodata aratandu-si gesturi de afectiune de fata cu noi – insa stiu ca, in felul lor, au avut o casnicie fericita, solida, au muncit impreuna, s-au respectat si si-au fost alaturi, indiferent de orice.

Pentru mine, cuvintele “50 de ani de casnicie” au rasunat puternic in suflet. Pentru ca, din pacate, traim in vremurile in care noi de abia reusim sa mentinem o relatie vreme de 5 ani…

Asa cum am mai zis (imi place mie tare sa repet chestii), nu (mai) idealizez iubirea. Nu cred doar in norisori roz si pufosi, cu siguranta perioada indragostirii e un lucru incredibil si extraordinar, insa tot cu siguranta cred ca… iubirea nu inseamna doar sentimentul ala cand esti indragostit nebuneste, ci e ceva mai mult de atat. Bineinteles ca iubirea pentru partener e ceva ce se transforma in timp. Pentru ca mai inseamna maturizarea voastra si a relatiei, trecut prin bine si greu impreuna, construit si demolat: case, visuri, sentimente, asteptari.

Doar ca… eu ma incapatanez sa nu accept mai putin decat ceea ce simt eu ca am nevoie cand vine vorba de iubire.

Desi ma straduiesc, mi-e inca destul de greu sa renunt la a-i judeca pe ceilalti, de-asta inca ridic din spranceana la cupluri care stau in relatii din comoditate, din obisnuinta, din atasament, la care nu se mai adauga iubire, cupluri care stau din teama de singuratate, de gura lumii etc.

Noi, oamenii, suntem fiinte egoiste. Orice ati spune. Si cred ca unul dintre cele mai egoiste lucruri pe care il putem face omului de langa noi e sa il tinem acolo, dandu-i sperante, amagindu-l cu putina iubire, furandu-i ani din viata pe care nimeni, niciodata n-o sa-i recupereze, desi STIM ca omul ala NU E EL. Pentru ca simti. Daca e el. Sau nu.

Si uite asa ne trezim la un moment dat ca ba ne preseaza familia sa ne casatorim si noi odat’, ba avem nevoie de un codebitor la creditul garantat, ba am cam face un copil caci ‘e timpul’, ba am ajuns cam batrani, ba suntem de vreo 7 ani in relatie si…noh!, ba a ramas ea accidental sau nu gravida si ‘se cade sa…’.

Si asa se nasc relatiile nefericite. Cand nu esti sigur ca E EL. Cand intram intr-o rutina si nu facem nimic pentru schimbare si fericire. Cand luam decizia mai mult ca pe un compromis, decat ca pe lucrul care ne face cei mai fericiti.

Si asa se nasc frustrari. Nu ne mai place cum ne-a calcat camasa. S-a ingrasat si nu mai e inventiva in pat. Ciorba nu mai are gustul de altadata.

Si asa ajungem sa inselam. Nu ma intelegeti gresit, cumva, discutand cu oameni casatoriti de ani buni, am inteles-o cumva si p-asta cu inselatul. Nu sunt de acord cu asta, insa… poate dupa 7-8-15 ani, cand iubirea s-a transformat cumva, simti nevoia sa verifici daca mai esti ‘valid’. Simti nevoia de flirt, poate chiar simti nevoia de sex cu alta persoana. Si cumva cred (asa-s io, naiva) ca o partida de sex in afara relatiei sau casniciei poate chiar sa ajute. Sa te descarci fizic, sa-ti confirmi ‘valabilitatea’, sa mai adaugi putin la increderea in tine, mai ales ca pentru barbati, spre deosebire de cele mai multe femei, poate fi un lucru strict fizic. No feelings involved, it’s just sex! So why the hell not?!

Cred insa ca atunci cand o partida de sex se transforma in mai multe, apoi in escapade deghizate in delegatii sau alte nebunii – lucrurile cam scapa de sub control. Poate pentru barbat ramane tot sex. Insa pentru relatia voastra devine o Aventura. Si cred ca asta-ti afecteaza mai mult relatia decat o singura partida aleatorie de sex.

Bunicul meu avea amanta la 71 de ani. Era cu bunica mea de vreo 43 de ani. Toata viata a fost banuit ca avea amante. Ce a fost foarte amuzant pentru mine, cumva, a fost sa descopar niste sms-uri pe care el si ultima lui amanta si le dadeau. Cat soare si luna si stele si siroposenii am citit in sms-urile alea n-am vazut in toate poeziile citite de mine, in nicio declaratie de iubire a zilelelor noastre, mai ca mai aveam putin si-l certam pe iubitul meu de-atunci caci “el de ce nu asa?”. 🙂

Bunicul a iubit-o mult pe bunica mea la inceput. Si au incercat niste lucruri extrem de curajoase pentru anii ’70. Si, intr-un fel, le-a reusit. Insa au intervenit si frustrari. Multe. Care probabil l-au facut pe bunicul meu sa mai …caute si-n alta parte. Cu toate astea, nu a rezistat nici un an dupa moartea ei. Caci – imi spunea – “Tu crezi ca e usor dupa mai bine de 40 ani sa vin acasa si sa nu ma mai astepte nimeni?”…

*

Mi-am intrebat o prietena mai experimentata cum simte ea ca a facut alegerea potrivita si nu s-a multumit cu putin… Mi-a spus ca al ei a enervat-o de multe ori, insa ca ea crede ca nu sunt perfecti; asa cum ea nu e perfecta in relatie, nu i-ar putea cere nici lui sa fie. A mers si merge pe compromis, spune cand o deranjeaza lucruri, insa “e acolo o chestie, cum ma face sa ma simt atunci cand sunt cu sau langa el… E clar ca intre noi nu mai este iubirea aia de la inceput, insa e o altfel de iubire…una mai matura. Am incercat de multe ori sa imi imaginez o zi fara el, dar nu am reusit. Simt acolo ceva ce nu pot explica. Si da, cand ma enerveaza imi vine sa arunc cu castronul de ciorba dupa el.”

Si despre asta cred ca e vorba, in final. Daca nu simti asta, de ce mai pierzi timp?

Daca totusi ai facut o alegere, tine-te de ea pana la capat (cand se poate). Daca un om iti incredinteaza iubirea lui, anii lui din viata, don’t take him for granted. Caci oamenii isi pot gasi puterea sa se ridice si sa o ia de la capat, chiar si fara tine.

Asuma-ti alegerea si fa tot ce tine de tine sa fii fericit. Si tu, si partenerul tau. Indiferent daca impreuna sau separat. Nu, n-a zis nimeni ca-i usor. Dar nu-i asta tot farmecul?!

Sa iubiti si sa fiti iubiti! Da’ pe bune!

*

„The biggest coward of a man is to awaken the love of a woman without the intention of loving her.”

(Bob Marley)