Sfaturi pentru inselati?!

Tre’ sa v-aduc la cunostinta diverse perle de la utilizatorii idioti de Google, da’ poa’ va plictisesc cu asta alt’dat’.

M-a pus insa pe ganduri un anumit search : „sfaturi pentru inselati”. Sa nu va asteptati la sfaturi, sunt cea-mai-in-nemasura de dat sfaturi. In nimicitia (cuvantul asta NU exista in Deeex?) mea insa, consider ca este absolut imperios si necesar (da, imperios e al doilea neologism pe care l-am invatat in ultimii 5 ani) sa imi scriu mie pentru ceea ce voi pati. Sunt sigura ca voi da, spre norocul meu, cum altfel, de un mitocan-marlan-curvar-dobitoc de-mi va pune coarne, imi va sfasia sufletul si alte chestii pe care i le voi pune prosteste pe tava.

Draga EU,

Stiu ca suferi acum si ca citesti plangand aceste versuri randuri, dar da-ti dracu’ doua palmi palme si revino-ti. Bine, ai dreptul sa bocesti 2 saptamani, dupa care misca-ti dosu’ si shakeuieste-l prin cluburi de fitze cu alti marlani ce-ti vor rupe fasu’ gatu’ ce se poate rupe.

Te-a iubit. L-ai iubit. Ati facut sex nebun. V-ati suportat toanele, capriciile, mofturile, tampeniile. A venit insa momentul in care ai intrat pe usa si l-ai prins cu alta-n pat. E barbat si el, intelege-l. Vorba Samanthei, e in codul lor genetic sa insele. (Daca esti baiat si n-ai asta-n codul genetic, lasa numarul de telefon la intrare).

Il ierti o data, ca doar il iubesti si te visezi in rochie de mireasa alaturi de el si cu sleafta de copchii dupa voi, la mare. Dar a doua oara, deja esti proasta, a treia oara-ti iei catrafusele si pleci. Si-l dai dracu’. Ca oricum ii un bou si nu merita o printesiCA CA tine. (Tu ai fo fidela, sper. Daca nu, bravo tie, entelijento, pupa-te-ar mama.) Deci fugi mancand pamantul si nu te mai lasa tarata in rahat.

Cu stima si respect,

Cu mila si compasiune,

Cu dragoste si lehamite,

Draga EU.

Acum partea serioasa a problemei. Am mai vorbit in articolul „Barbatii inseala pen’ca E porci si femeile inseala pen’ca E curve, dom’le !” despre inselat. N-am discutat insa despre ce facem in momentul in care partenerul ne inseala. Cum trecem peste? Cum iertam? Cum uitam? Putem uita? Cat avem voie sa plangem? Cum masuram suferinta? Cum o stergem? Inselam si noi ca sa ne razbunam? Adunam frustrari? Ne ascundem lacrimile? Mergem inainte dar nimic nu va mai fi la fel? Ne ducem drept dracu’? Voi ce faceti?

Anunțuri

Ramas bun!

Zilele trecute multi blogeri (dintr-astia micuti, ca min’) se plangeau de lipsa de inspiratie. Zilele astea isi cauta inspiratia undeva pe malurile marii, printre scoici si nisip.

Nimeni nu isi abandoneaza insa blogul. Pentru ca, daca pentru tine blogul inseamna parte din sufletul tau, esti incapabil sa il distrugi. Mai ales daca el e acea hartie virtuala care suporta orice: vise, sperante, dezamagiri, despartiri.

Am scris pentru ca mi-a facut bine mie sa scriu. Pentru ca pe blogul asta ma simt EU. Si atat.

Am ajuns ca pe parcurs sa nu imi mai pese daca reusesti sa ma vezi si altfel. Daca la inceput, eram entuziasmata in incercarea de a gasi subiecte bune de scris si eram nerabdatoare sa vad amaratele alea de cifre din trafic, acum am ajuns la stadiul in care cifrele nu mai valoreaza nimic pentru mine. Nu ele imi dau certitudinea ca sunt citita de oameni buni, frumosi, curati, nu ele ma asigura ca exista cineva care sa-mi inteleaga perfect frustrarile.

Urasc intrebarea « De ce nu mai scrii ? ». Nu scriu pentru ca n-am inspiratie, nu scriu pentru ca nu am timp, nu am chef, nu am dispozitia necesara. Nu scriu pentru ca n-am nimic bun de zis.

Acestea fiind spuse, imi iau ramas bun de la voi. Nu e un adio. E un simplu ramas bun. Ramane sa ne vedem/ auzim/ citim ceva mai incolo. Cand moleseala verii, lenea si lipsa inspiratiei ne vor parasi pe toti. Cand voi fi terminat de adunat 352 de ore de somn. Cand imi voi rezolva problemele si voi putea zburda c-un zambet larg pe fata. Cand o sa ma satur de vantul ce-mi bate prin plete. Cand sufletul nu ma va mai durea de la supradoza de lacrimi.

P.S. 1 : Pentru cei gen Invatatorul sau Koodooletz, care-mi dadeau un cot in stomac  de fiecare data cand luam o pauza din postat : ia poftiti, domniile voastre, de serviti articolele mele de suflet :

Sunt defecta intr-o lume imperfecta, dar tu iubeste-ma asa cum sunt.

Mi-e dor. Si doare.

I’m everything I am Because you loved me.

Cenusareasa, caut Fat Frumos. Part II.

Pitzipoanca parazit

Lasilor.

Femei. Materialiste.

Nu te mai minti.

Ma sting.

P.S. 2: Voi fi zgarcita cu raspunsurile la comentariile voastre. Voi fi zgarcita cu postarea de articole, desi voi continua sa scriu. In drafts.

P.S. 3 : Nu am uitat de liga noastra. Poate m-a mahnit putin dezinteresul. Asta nu inseamna ca o lasam balta. Nicidecum. Poate imi va veni inspiratia pentru numele grupului. Poate cu putin ajutor :

Reggio Calabria_307-05-59-19-2630

P.S.4: Un mic bonus, un clip pe care l-a publicat si Koodoo, pe care nu pot sa nu il public si eu:

Flori, fete sau baieti…

Contrar aparentelor, postul meu nu este legat de jocurile copilariei si alte amintiri precum cele din acest post. (Si totusi, care-si aminteste de Sticluta cu otrava, Ratele si vanatorii, Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti, Taranul e pe camp, Trecea un print calare, De-a v-ati ascunselea s.a. ?)

Vorbim astazi insa despre…fete ; si baieti.

Sunt sigura ca daca esti fata, mereu ti-ai spus ca ti-ai fi dorit sa fii baiat ; sau cel putin, ai spus-o macar o data in viata, probabil in zilele alea cu crampe, nervi si dureri de sani. Pentru ca in viziunea ta, e inimaginabil de greu sa fii fata ; ingrijirea pielii, a tenului, a parului, haine, accesorii, pantofi, reguli de asortare/combinare a hainelor, aranjat par, machiat s.a. (c-am obosit) toate fara exceptie iti dau batai de cap ; si spui ca e mult mai simplu sa fii baiat intrucat ei rezolva totul cu un dus, un barbierit, un deodorant si un tricou .Untitled-TrueColor-02

Daca esti baiat, probabil ti-ai dorit sa fii fata in momentul in care ai intampinat probleme cand veni vorba de…bagat vaporu’-n port, vorba reclamei de la Foltene. Pentru ca ai impresia ca e usor sa ai tzatze si cur si ca lumea-ntreaga iti sta la picioare doar pentru simplul fapt ca ai vagin.

Sunt sigura insa ca probleme tehnice intampinam toti, indiferent de sex, rasa, specie. Ma refer la genul de probleme tehnice pe care le avem cand vine vorba de a relationa cu o persoana de sex opus in vederea unor … . Ne facem fel de fel de probleme, fel de fel de griji. Ne punem nenumarate intrebari, incercam sa punctam la capitolul teorie ; ne ajutam de prietenul Google cautand sintagme de genul « cum sa il fac sa… » si aruncam banii pe reviste care ne ajuta cu fel de fel de sfaturi pe care oricum nu le punem in practica.

Sa fii fata nu-i usor. Mai ales acum, cand trebuie sa vinzi sex mai mult ca oricand, mai ales acum cand aspectul fizic a devenit o bariera pe care nu o poti trece fentand, mai ales acum cand nimeni nu are timp si rabdare sa iti vada sufletul din spatele ochelarilor si a aparatului dentar (nu, nu port nici una, nici alta).

Sa fii baiat nu-i usor. Mai ales daca nu te cheama Poponet, mai ales daca nu ai un Bmw, mai ales daca mama si tata nu sunt Mama si Tata.

Ideea insa e sa lasam lamentarile deoparte si in acelasi timp sa renuntam sa credem in sfaturi-minune despre cum sa pui mana pe cum sa agati cum sa faci un tip/o tipa sa te placa. Eu cred ca lucrurile astea vin de la sine. Iar momentele in care tu o vrei, ea nu te vrea sunt doar momente. (Desi, daca stau sa ma gandesc mai bine, sunt momente urate sau chiar groaznice, in functie de intensitatea sentimentului, in functie de cat de tare e afectat corazonul, si nu orgoliul.)

In mintea fiecaruia se traseaza, probabil, un portret, probabil si fizic, nu doar moral, al EI / LUI. Dar acest portret se destrama cerinta cu cerinta, acea lista imaginara se arunca la gunoi cu fiecare bifat sau cu fiecare icsulet in momentul in care te indragostesti. Pentru ca se-ncapataneaza dragostea asta sa fie precum niste ochelari cu lentile roz. Si pentru ca zice-o vorba din popor ca in momentul in care iubesti o persoana, o accepti cu tot cu defecte. Nu cred insa in ceea ce imi spunea un comentator, si anume ca “Apreciem oamenii pentru calitati. Ii iubim pentru defecte.”. E un “Nu cred” si punct.

Nu am reusit sa fiu fluida in postul asta. Sfidez legile limbii romane, n-am cuprins si incheiere, nu pot aseza cuvintele altfel decat aleatoric in pagina. E genul de scriere pe care nici insusi autorul nu si-o intelege.

Cred ca voiam sa sugerez ca indiferent de cat de greu e sa fii fata sau baiat, indiferent de cat de greu e sa suporti epilatul cu ceara sau cat de greu e sa fii romantic in fata partenerei tale, toate lucrurile astea isi pierd orice urma de valoare in momentul in care intervine sentimentul. Iar teoria despre cum sa cladesti o relatie sau despre cum sa o faci sa mearga e pura teorie in momentul in care practica e cea care te doboara.

Cred ca-mi place sa ma complic, pentru ca marele meu vis e acela de a avea o fetita (si nu, nu un baiat). Asta probabil pentru ca, undeva, in inconstientul/subconstientul meu, imi doresc sa fiu mama pe care eu nu am avut-o. Am fost crescuta 12 ani de bunici si relatia mea cu mama nu e tocmai aceea de bune prietene. Si lucrul asta se vede in fiecare frustrare de a mea, in fiecare modalitate de a-mi rezolva problemele, in fiecare coltisor din mine. Insa, daca te crezi in stare sa imi faci un baietel atat de incredibil de dulce ca cel de mai jos, ma sacrific si ma fac mama de baiat.

the_boy_by_bamhugbug-png

Prima imagine e furata de pe trilulilu.ro, a doua am furat-o de pe deviantart.com sau am furat-o de la unul/una din voi. Zau ca nu-mi amintesc.

Ma sting.

Prea multe relatii imi miros a adio, prea multe sentimente imi miros a dezamagire, prea multe probleme-mi miros a disperare.

Nu ii mai pot da timpului timp sa le rezolve pe toate, iar eul meu moare sfasiat de durere.

E clipa in care izbucnesc in hohote de plans si  „Nu mai rezist” isi dobandeste adevarata identitate.

Preferam un cutit infipt in inima, un glont in stomac, o lovitura strasnica in cap. Ar fi durut mai putin.

Tanjesc dupa zambetele mele si mi-e dor de mine.

Doo probleme.

In afara de problemele mele existentiale, in afara de problemele mele despre care am scris sau la care am facut referire, am descoperit, de multa vreme, dar acum fac treaba publica: am doua mari probleme. Sau chiar trei, dar pe aia o lasam pe altadata.

1. Vorbesc cu oameni; se intampla ca omul sa aiba o problema; primul meu impuls nu e acela de a-l compatimi, consola, sfatui, alina. Ci acela de a spuna « Da, bă, stiu cum e, uite si eu am patit asa cand … . » Cum s-ar zice sunt o egoista ; o egocentrica ; o nesimtita. Omul moare langa mine, eu insa il las sa moara pen’ca ma napadesc amintirile si tre’ sa imi dau importanta povestind cum era sa fac eu atac de cord cand m-a speriat o broasca. Si evident, am nevoie ca omul care moare si care e vai si-amar de el, saracu’, sa ma compatimeasca. Pe mine. Egoismul asta isi are radacinile undeva in copilaria mea de tzacan rasfatat si mi-e greu sa il tratez. Deci am o problema.

2. Sunt o ingamfata. Pe cat de vorbareata, sociabila, draguta, de treaba pot fi cu cei din cercul meu dă prieteni, pe atat de vipera, scorpie, gretoasa, plina de mine pot fi cu cei din afara lui. In ultimii ani m-am mai schimbat putin, am lasat-o mai moale. Dar oricum sunt o ingamfata. Asta tot in copilarie isi gaseste radacinile. Asadar bunicii mei sunt vinovati. Ideea e ca mi-a povestit M., prietena mea cea mai buna, ca a intrebat-o un X-ulescu daca tot atat de multe fitze am in cap sau daca m-am tratat schimbat. Pentru M. eu am fost o normala intotdeauna. Mai putin la gradinita, cand i-am furat scaunul si ma credeam mare diva. Nu vreau sa se trezeasca vreunu’ sa spuna ca mi-e teama sa ma apropii de cei din jur sau ca sunt timida si de asta am instinctul de a nu lasa lumea sa se apropie de mine si alte chestii parapsihologice dintr-astea. Ca oricum n-aveti dreptate. Numa’ io am!

Mnoh, ideea e ca tre’ sa ma tratez. Urjent ! Da’ pan-atunci raman o frumoasa si-o desteapta. Si-o deosebita. Si-o modesta, evident. (Daca nu te-ai prins c-am fost ironica in ultimele 28 de secunde, vezi icsuletu’ dreapta sus.)

Later edit: Prietena mea, M., s-a aratat de-a dreptul indignata de faptul ca nu am precizat ca ea si-a recuperat scaunul, ca doar era sa ma si bata pentru el. Uite, graso, precizez acum. Batausa lu’ mama…

Sa sau sa nu?

Citeam pe blogul Alexandrei despre o intamplare nefericita: un prieten de al ei din copilarie s-a spanzurat. Dumnezeu sa il odihneasca!

Banuiesc ca e inutil sa precizez ca majoritatea celor care au comentat au spus referitor la oamenii care aleg aceasta cale ca sunt lasi, ca au idei tampite, ca aleg cea mai usoara cale, fara sa le pese de cei care raman in urma lor, suferind s.a.

Acum… vreau sa intreb : Cati dintre voi v-ati pus vreodata cu adevarat problema sa va sinucideti ? Spun cu adevarat pentru ca situatiile de genul « Ah, as vrea sa mor pen’ca m-a parasit iubi. » nu se pun la socoteala. De cate ori ati stat la un metru de geam dorindu-va ca in secundele imediat urmatoare sa il deschideti si sa sariti ? De cate ori v-ati uitat jos si v-ati gandit cum ati arata intinsi acolo, plini de sange, cu oameni adunati in jurul vostru ? De cate ori v-ati uitat in jos, gandindu-va daca in urma caderii va veti pierde viata sau veti ramane infirmi ? De cate ori v-ati gandit cum ar reactiona mama sau bunicul vostru ? De cate ori v-ati imaginat chipurile prietenilor vostri apropiati la auzul vestii ca voi ati murit ?

Sa ma scuzati insa greu imi va fi sa aprob comentariile in care imi spuneti « Eu ? Niciodata. Eu lupt. Eu nu sunt las(a). ». Citeam un comentariu pe blogul Alexandrei, scris de Nebunelul: « mi se pare un act de lasitate… desi consider ca iti trebuie mult curaj sa faci asta». E drept ca o (mare) parte din cei care aleg sa faca acest gest sunt, probabil, bolnavi. Dar zic si eu ca, desi vine ca o contrazicere a postului meu in care urlam zicand « Nu va resemnati ! », nu ar trebui sa ii judecati pe oamenii care, desi nu sufera de nicio boala mintala, aleg sa se sinucida. Ganditi-va la omul care nu este influentat de vreo boala, de vreo dependenta, ci de… un necaz, un of, o problema nu pe care nu poate sa o rezolve, ci o problema care il macina, ii scoate sufletul, il innebuneste, il subjuga. Pierzand sau nu controlul, esti chinuit, distrus, faramitat nu de gasirea rezolvarii problemei ci de problema in sine, de ceea ce presupune ea ; fiecare lacrima, fiecare gol in stomac, fiecare clipa de frica te duc in pragul disperarii, iti pun mana pe manerul geamului, apasa butonul liftului catre ultimul etaj, iti pun mana pe sfoara si sapun. Nu nerabdarea, nu faptul ca nu ii acorzi timpului timp sa le rezolve pe toate, ci lacrimile, golurile in stomac, frica, toate sentimentele acelea de 4 sau 5 zile te imping sa da.

Nu incercati sa cautati justificari, sa faceti acuzatii de lasitate, de dementa ; eu o pot acuza pe Monica Columbeanu ca e materialista, dar eu nu sunt in locul ei sa stiu ce simte, ce gandeste, cum traieste. Daca te-ai uitat pe geam, in jos, daca te-ai vazut acolo, scrie. Daca nu, abtine-te.