F@cking badass!

Stiu c-am mai vorbit recent despre asta si nu-s idioata, realizez ca, daca tot simt nevoia sa ma reintorc la asta, inseamna ca ceva nu mi-e bine la mine si o frustrare exista acolo (sau vreun sindrom al impostorului, deh). Dar banuiesc ca asta ne face oameni si ca acceptarea faptului ca avem o frustrare e primul pas in vindecarea ei (desigur, daca nu ne oprim doar la pasul asta).

Mnoh, ce voiam sa zic e ca noi, oamenii (si da, ma includ si pe mine aici) ne uitam mereu la altii si ne gandim „Mai da-l naibii de norocos, cum a reusit el sa..?”.

Asta e unul dintre defectele firii umane si nu stiu exact pe ce treapta a cunoasterii de sine si a implinirii tre’ sa ajungi sa te lepezi de acest defect. Mnah, io n-am atins treapta aia, sorry to disappoint you.

De multe ori, ne zicem ca tanti Gigica de la 2 e norocoasa sa-si permita poseta de la Chanel.

Uneori, avem dreptate. Zau. Pentru ca tanti Gigica poate chiar face ceva ilegal (si n-a fost inca prinsa) sau imoral sa aiba poseta de la Chanel sau poate doar a dat norocul peste ea si a castigat la Loto. Doar ca, alteori, tanti Gigica a muncit pe branci sa ajunga la nivelul la care sa isi poata lua poseta de la Chanel fara sa dea jumate din salariul ei pe poseta aia. (Parerea mea subiectiva e ca, daca poseta aia face cat 50% din salariul tau, inseamna ca nu ti-o permiti, de fapt, si n-ar trebui sa ti-o cumperi).

Uneori, avem dreptatea noastra subiectiva (sa explic termenul?!) sa credem ca Gigica a obtinut o promovare mai degraba pentru ca a periat pe cine trebuia, si nu pentru ca a fost mai pregatita, capabila, experimentata decat Gigel despre care credem noi in ‘obiectivitatea noastra subiectiva’ (sa explic si acest termen? :D) ca merita mai mult.

De multe ori, nu stim insa toata povestea. Si ajungem la concluzii gresite. De multe ori, doar credem ca stim toata povestea.

Cineva-mi zicea ca le rezolva karma oricum pe toate, amen to that, sister!

Doar ca, atunci cand stim clar eforturile, munca, dedicatia, implicarea, capacitatea cuiva – hai sa nu ii mai numim „norocosi” doar din cauza gandirii noastre intunecate de invidie si neputinta si frustrari, si sa dam Cezarului ce-i al Cezarului.

In acest sens (cu frustrarea de rigoare mentionata mai sus):

Buna,

Sunt Pompilia si nu sunt norocoasa. Sunt workaholica (thumbs down, I know), m-am simtit de multe ori in pragul burnout-ului lucrand 12-14 ore pe zi, sunt implicata, am idei, sunt curioasa, intreb, ma zbat, propun imbunatatiri, ma lupt si muncesc pentru ele, nu ma limitez niciodata la „doar atat”, caut mereu sa vad „the big picture”, nu fac niciodata ce mi se cere, ci fac mai mult de atat, sunt self-driven, sunt o carierista si o corporatista convinsa, spun mereu ce gandesc, chiar si la munca (da, uneori tre’ sa temperez cu diplomatie, dar niciodata cu ipocrizie)  si n-o sa fiu niciodata aia care pupa sefii in f_nd. Indiferent de consecinte. Sunt un angajat unicorn, desi-s si la munca, precum si-n viata personala, o INCONFORTABILA. Dar a naibii de buna in munca mea.

I’m a f@cking badass, b!tch!

„De ce este, de fapt, bine sa simti tristete!”

Azi e Ziua Internationala a Fericirii.

Desi nu vreau sa fiu eu aia mereu impotriva vantului, vreau, mai degraba, sa vorbim astazi despre „De ce este, de fapt, bine sa simti tristete”.

Bookster mi-a trimis ieri articolul asta legat de a fi sau a nu fi trist. (In romana, aici, posibil sa fie nevoie sa aveti cont.) Va recomand tare sa-l cititi, il sumarizez si eu mai jos.

Daca ati citit postarea mea anterioara, ati vazut ca incurajez exprimarea emotiilor si stoparea prezentarii in social media, dar si-n real life, doar a vietii perfecte, lipsite de coborasuri, lipsite de momente in care fericirea nu-i acolo.

Pentru mine, autenticitatea conteaza atat de mult, desi, din pacate, societatea parca incurajeaza acest tras la xerox. Toata lumea merge in vacanta in Maldive, toate gagicile au un nas operat care arata la fel la absolut toata lumea, acelasi stil vestimentar adoptat de toata lumea, aceeasi marca de adidasi sau tenisi acceptata (si ceruta) social de toata lumea.

Cineva din cercul meu de cunoscuti trece printr-un moment din viata pe care eu l-as numi calvar. Serios, poveste foarte nasty. Insa Facebook-ul ii e plin de poze cu zambete, citate optimiste, viata-i frumoasa!

Si sigur ca viata-i frumoasa! Daca-ti dai timp sa procesezi suferinta si tristetea mai intai…

Si eu faceam asa acum multi, multi ani. Fiecare despartire ma mai darama oleaca, dar pe Facebook trebuia sa ii arat LUI cat sunt de bine. Doamne, ce copilarisme! Si ce lipsa de educatie emotionala!

Mnoh, articolul de care va povesteam mai sus face referire tocmai la faptul ca societatea parca pune presiune sa simtim doar stari pozitive. Presiune sa pari mereu fericit, implinit, cu viata perfecta. Si-atunci, oamenii nu vor sa fie perceputi ca fiind pesimisti sau persoane negative.

Suntem indemnati sa evitam sa ne mai gandim la ce ne aduce tristete, sa trecem peste, sa ne imbarbatam. Cei mai multi prieteni (pe umarul carora mergem sa plangem) ne vor indemna sa nu ne mai gandim la asta, sa ne punem niste muzica, sa ne gandim ca o sa treaca. Normal c-o sa treaca, dar prea putini prieteni empatizeaza cu noi si ne sfatuiesc sa dam frau liber emotiilor, chiar si celor negative…

„Evitati tristetea cu orice pret caci nu se incadreaza in sabloanele noastre!”

Si-atunci, facem lucruri care ne distrag atentia de la tristete. Facem ceva distractiv, dormim mult, ne uitam mult la TV sau facem „binge watch pe Netflix”, ne afundam in munca, bem alcool, orice, orice numai sa evitam cu orice pret tristetea, acest inamic al societatii noastre si acest sabotor al vietii noastre perfecte de aratat rudelor, prietenilor si intregului social media.

Se mentioneaza si in articol ca, atunci cand ascunzi tristetea sub pres, la un moment dat va da pe dinafara. Si e posibil sa dea pe dinafara fix in momentul in care nici tu, nici ceilalti nu va asteptati.

Vedeti voi, reprimarea tristetii nu poate tine pana la nesfarsit. Negarea unor stari nu ne ajuta, doar incetineste inceputul agoniei.

Suntem in pandemie de un an. Am obosit. Am obosit sa stam mult in casa, sa nu ne vedem la fel de des cu prietenii sau parintii, sa amanam planuri, sa nu ne putem face planuri, sa nu ne mai bucuram de o plimbare in oras, am obosit sa purtam treninguri si sa lucram de acasa, am obosit sa avem grija la fiecare pas ce atingem, cu cine interactionam, cand lasam garda jos si cand nu.

E obositor. Stiu. Si, in conditiile astea, e nevoie de un lucru cat de mic sa ni se umple paharul. De nervi, de tristete, de amaraciune, de orice simtim noi acum sau am ascuns pana acum.

In articol, se mentioneaza ca <<Tristețea este de fapt un lucru bun. Este o emotie vitala si valoroasa. Si este extrem de important sa ne facem timp sa o ascultam. Conform spuselor lui Malek, tristetea este „exprimarea sufletului, plina de informatii valoroase despre ceea ce simtim si ceea ce avem nevoie.” Este primul pas spre indeplinirea dorintelor noastre in a ne oferi ceea ce ne lipseste. In mod similar, Kahn a precizat ca tristetea este un semn pentru ceea ce vrem sa schimbam, o oportunitate sa crestem si sa invatam despre noi insine la un nivel mai profund. „Poate sa fie modul psihicului nostru de a se concentra pe un adevar pe care l-am ascuns de noi insine in mod inconstient sau un adevar pe care ne era prea teama sa-l infruntam pentru ca ne este frica.” >>

E important sa ne procesam sentimentele. Starile. Emotiile.

E important sa le acceptam existenta, sa ne lasam sa le simtim, sa le intelegem provenienta si sa ne intelegem pe noi insine. Sa trecem prin emotiile astea. Si sa invatam din ele ca, ulterior, sa reparam, sa schimbam, sa demolam, sa construim.

Consideram fericirea normala, de ce n-am considera si tristetea? Nici una dintre ele nu e permanenta. Dar ambele-s atat de valoroase in felul lor!

„Tristetea ne poate ghida in directia in care avem nevoie sa mergem pentru a crea o viata mai implinita, conectata si semnificativa.„

„Tristetea nu e inutila. Atunci cand „petreci timp” cu tristetea ta, poti sa iti dai seama ca are multe povesti de spus. Povesti despre nevoile si dorintele tale. Povesti despre cei dragi pe care nu vei inceta sa-i iubesti sau sa-ti fie dor de ei. Povesti cu insemnatate pe care trebuie sa le asculti – si care contribuie la luarea unor decizii importante.”

Fericirea. Si lipsa ei.

Imi beau cafeaua cu muzica-n casti intr-o dimineata inceputa tarziu.

Si am sentimentul asta de “Ahhhh, viata-i asa frumoasa!” desi ma simt epuizata fizic si psihic si incarcata de task-uri la munca si acasa. Desi-i pandemie si simt ca-mi lipseste “actiunea”.

Asta scriam in introducere in 14 februarie cand voiam sa scriu un articol de Valentine’s Day si sa va zic ca e ok oricum: sarbatorind sau nesarbatorind, lasati indragostitii sa faca ce vor!

Si mai voiam, asa cum am mai facut-o, sa va transmit faptul ca fericirea vine din lucrurile mici, caci n-aveti nevoie sa plecati in Maldive sau sa aveti o viluta pentru a va simti fericiti. (N-am mai postat de Valentine’s pen’ca mi-a fost lene..)

Azi ii 14 martie (sincer, coincidenta, o luna mai tarziu..) [n.a.:articol publicat mai tarziu aici, pe blog] si tocmai am citit la actorul Marius Manole (va las link aici) ca-l “cearta” lumea pentru ca a declarat ca nu e fericit.

Bai, am luat-o razna cu to(n)tii?

Da, stiu ca avem 2 unghiuri din care privim:

– social media – unde expunem numai lucruri faine si cadouri frumoase si ne simtim atat de blessed si “love my life” de vomit curcubeie

– comparatia cu cei mai saraci sau mai lipsiti de sansa decat noi (“Ai 2 maini, ai 2 picioare, esti sanatos, ai un acoperis deasupra capului” etc.).

Mai citeam niste comentarii la podcastul lui Morar cu invitata Andreea Raicu (nici unul dintre ei nu e/era pe lista mea de oameni care-mi plac in mod special, dar podcastul asta mi-a placut mult!). Mnoh, si comentau unii cum Raicu se plictiseste de a luat-o pe calea asta a cunoasterii de sine, a dezvoltarii personale etc. Ba chiar unii adresau niste cuvinte tare urate si grele.

Ok, inteleg, unii sunt analfabeti emotional, nu au o igiena emotionala. Dar au rautate (a se citi “frustrare si necunoastere”).

Si sa stiti c-am vrut tare mult sa scriu in seara asta din 2 motive:

1. Daca voi nu puteti intelege de ce un om merge la terapie, de ce un om a avut depresie, de ce un om vrea sa sape in copilarie sa se poata ajuta astfel pe el, omul-adult, daca voi nu-ntelegeti lucrurile astea cu cunoasterea de sine si credeti ca dezvoltarea personala presupune seminarii la un pseudo-coach care “te fraiereste” si-ti vinde secretul imbogatirii rapide si al fericirii eterne, va sugerez din inima sa incepeti sa cititi despre lucrurile astea. Sau sa va intrebati un prieten pe care terapia l-a ajutat. Poate veti intelege mai bine.

Daca, dupa niste eforturi rezonabile, nu reusiti sa intelegeti, e ok, zau! Chiar e ok. Dar nu ANULATI NICIODATA sentimentele si emotiile unui om caci n-ati fost niciodata in papucii lui.

Nu va mai pi&@ti cu jetH pe calatoria emotionala a omului respectiv, caci tare mi-e ca voi n-ati avut nici macar curajul omului respectiv de a va deschide, intelege, de a va accepta si a va pansa ranile.

2. Draga Social Media, azi declar ca nu sunt fericita! (desi chiar am avut o zi faina). Ieri n-am fost fericita. Vineri poate am fost fericita putin, pentru vreo ora.

Pentru ca ma simt extenuata fizic si mental. Pentru ca ma dispera nedreptatea care se rasfrange asupra mea si a altor oameni dragi. Pentru ca am niste frustrari. Pentru ca ma dor niste lucruri. Pentru ca as vrea sa iau o pauza. Si, poate, s-o iau de la zero altundeva. Fix in momentul asta, sunt obosita si ma doare capul. Mi-e mintea coplesita de un catralion de ganduri. Ma incarca negativ niste oameni cu frustrarile sau problemele lor. Din cauza pandemiei asteia, nu m-am mai bucurat de nicio vacanta (ma ajutau vacantele). Fac in cap niste comparatii absolut idioate. Ma simt “in urma”, desi sunt (fara lipsa de modestie) la ani lumina departare de multi oameni pe care-i stiu si care au ramas acolo, agatati de lucruri insignifiante si-au ramas urâți pe interior. Incerc sa-mi dau seama cum as putea prioritiza cel mai bine pentru mine visurile mele. As vrea sa merg intr-un loc unde sa nu aud, sa nu vad. Mailuri, taskuri, bug-uri, problemele lui X, frustrarile lui Y, rahatul lui Z.

Sigur ca, de fapt, conteaza cum reactionez eu la toate astea.

Io-te ca am o perioada in care nu reactionez cum trebe la ele!

Si ma-ncarc(a). Dar stiu ca e doar o perioada. Peste care o sa trec. Maine. Sau intr-o saptamana. Sau o luna.

Pățăști, vorba ‘ceea, sa nu fii fericit zilnic. Oricat de faina a fost ziua respectiva.

Pățăști sa nu fii fericit o perioada mai scurta sau mai lunga. Unii sunt nefericiti o viata-ntreaga!

Mai trist decat sa fii nefericit e sa negi ca esti nefericit si sa nu faci nimic sa schimbi asta.

Si, desigur, si mai trist e sa te hăhăiești sau -esti la nefericirea altuia.

Social media va arata un deghizat in uneori.Toti suntem zmei in social media.

Dar hai mai bine sa acceptam ca azi nu suntem fericiti. Dar stim ca vom fi maine. Sau poimaine.Hai mai bine sa fim fericiti, din cand in cand, in coltisorul casei noastre. Si hai sa facem tot ce tine de noi sa se-ntampla asta, macar din cand in cand!

Semnat,

A voastra Nu Tocmai Fericita Azi,Da’ sigur Fericita Maine. … Sau Poimaine.

P.S.: Da, chiar si Batman are zile proaste. Doar ca ce-l face pe Batman sa fie Batman e faptul ca are curajul sa recunoasca atunci cand le are.

Sursa foto: aici

Tu cand ai donat ultima oara?

Acum cateva luni am citit la Marian Godina articolul asta in care spunea “Observ că mulți îmi spun că binele se face în liniște, discret, fără să te lauzi cu asta. Sunt parțial de acord cu asta.”

De cand am citit articolul, mi-am dorit sa scriu si eu despre acest subiect. 

Stiu, stiu ca multi oameni considera “gresit” sa arati cand donezi. 

Dar, atunci, de ce nu simtim ca e gresit cand ne punem poze din vacante, de la sala, poze cu cadourile primite, poze cu martisoare, poze cu tortul “Vreti sa fiti nasii nostri?”, poze cu cheile apartamentului achizionat si hashtag “New home”, poze cu noi la evenimente in rochii sexy sau pretzeoase si make up profesionist?

De ce nu simtim ca e gresit sa ne punem poze in cadre perfecte sau cu mancarea pe o masa unde am aranjat si rearanjat de 70 de ori obiectele?  De ce nu simtim ca e gresit sa punem selfie-uri atent selectionate din 37 de incercari facute?

De ce postam atat de mult lucruri care ne hranesc egoul, ne aduc like-uri ce produc dopamina, dar suntem atat de „zgarciti” cand vine vorba de a face mai bine printr-un lucru atat de simplu cum e puterea exemplului? 

Sigur, in social media vom gasi foarte rar oameni care vor arata si partea mai putin frumoasa a vietii lor – iar cei mai multi o vor face pentru a transmite optimism si pentru a transmite, prin puterea exemplului, ca, de cele mai multe ori, dupa orice lucru greu din viata noastra, o sa ajungem sa vedem, intr-un final, si luminita de la capatul tunelului.

Cred mult in puterea exemplului. Sigur, uneori exemplul poate fi unul negativ. Sau il vedem exemplu doar din prostie, invidie, gelozie, o ambitie prost inteleasa si prost aplicata („X s-a dus in Maldive, ia sa ma duc si eu sa pun si eu poze pe Facebook sa se vada ca imi permit!”, „Y nu poarta masca, ia sa nu port nici eu sa arat ca nici mie nu imi e frica.” si lista continua).

Doar ca, uneori, exemplul poate fi unul pozitiv si poate contribui la ceva mai mult bine in lume. „Dar din dar se face rai!”, nu?!

Si-atunci, ce ne opreste? Reactiile unui adult razgaiat si frustrat care ne critica pentru ca ne dam noi rotunzi si destepti si superiori? Hahaha! Eu, una, am invatat ca putine is parerile care sa conteze cu adevarat. Si, cu cat ma iubesc si apreciez mai mult pe mine, cu atat mai putin catre deloc ma afecteaza parerile care chiar nu conteaza.

Asa cum zicea Godina in „De ce dai, de ce nu dai?” – sa stiti ca mereu vor exista carcotasi. Si-atunci, prefer sa fac ce simt eu; sa „bravez” – asa cum percep unii, dar sa stiu ca, in sufletul meu, motivele-s altele, caci prefer de un milion de ori sa scriu adevaruri dureroase sau sa dau un branci unor oameni care au nevoie de el pentru a evolua, decat sa am un Facebook plin de poze cu mine in ipostaze atent studiate, dar sa nu transmit nimic din ce sunt eu ca om, cum gandesc, cum simt.

Va incurajez, asadar, sa donati si, daca simtiti, sa „dati sfoara in tara” – nu pentru a brava, ci pentru a-i starni si pe alti 2-3-7 oameni sa doneze si ei.

In Romania ne lipseste educatia, asa cum ne lipsesc multe. Ne lipseste educatia financiara, nu suntem invatati sa economisim, sa investim, sa ne imprumutam de la banci cu cap, nu suntem invatati sa vorbim frumos si sa oferim frumosul doar asa, fara motive si interese ascunse.

Dar putem sa ne auto-educam. Si sa ne ajutam intre noi, cu o vorba, cu un sprijin, cu un gest, sa ajutam financiar sau moral.

De ce sa donezi? Nu stiu, poate e un gest „egoist”, cum zicea Godina. Eu insa cred ca sunt atat de multi oameni mult mai putin norocosi decat mine, incat as fi un om cu adevarat urât daca nu as dona. Si (urati-ma pentru asta) judec (da, stiu ca nu-i bine) oamenii dupa donatiile pe care le fac sau nu. 

Sigur, o sa ziceti, dar in asta sta caracterul unui om? In asta cred ca eu ca sta o parte din caracterul unui om. Poate nu poti dona, dar poti face voluntariat sau poti zambi vanzatoarei de la alimentara si ii poti spune un „Multumesc!”. Lucrurile astea sunt parte din caracterul tau.

Inteleg ca unii oameni se descurca greu cu salariul de la o luna la alta. Si n-as avea pretentia de la un tata cu salariul minim pe economie sa doneze bani. Dar am „pretentia” de la influenkeritze sa doneze din propriul lor buzunar si sa ii indemne si pe altii. Am „pretentia” ca, daca mergi la shopping la mall pentru lucruri de care nu ai neaparat nevoie, sa iti „stea si donatiile in caracter”, si nu doar o data pe an, de Craciun.

Eu nu dau bani cersetorilor apti de munca si dau foarte rar bani cersetorilor-copii (caci nu vreau sa incurajez astfel de practici).

In anii trecuti, cand am inceput sa donez mult mai des, m-am gandit: ce suma pot dona fara sa o simt? Ce suma imi poate pleca din cont fara sa ii simt lipsa?

Si, daca voi credeti ca va ajuta, va sfatuiesc sa va puneti intrebarea asta. Si sa donati suma aia lunar.

(Dam banii pe atat de multe prostii si prostioare: o agrafa cu perlute, niste lucruri total dispensabile de la Jumbo, o cafea de 15 lei, un meniu de la KFC, chiar nu putem sa ne lipsim de 20-30-50-100 de lei lunar?!)

De cele mai multe ori, donez din senin cand ma impresioneaza o poveste, un om, un caz. Insa, pe langa o plata lunara pe care o fac, anul acesta mi-am propus sa ma asigur ca fac minim inca o donatie lunara egala cu suma aia pe care stiu ca o pot dona fara sa simt ca imi „afecteaza” bugetul.

Si in nici o luna din cele 3 pana acum nu a fost nevoie sa le caut. Din scroll in scroll pe Facebook sau alte parti, mereu afli de cate un caz. Cand simt ca ma atinge unul, donez. Sigur ca toate ma ating. Dar, recunosc, unele mai mult ca altele.

Daca v-am starnit interesul, va propun o lista scurta, prin hashtag puterea exemplului:

1. Stabileste o suma de bani lunara pe care o poti dona fara sa iti afecteze bugetul.

2. Asigura-te ca donezi cel putin lunar.

3. Da sfoara-n tara: le poti mentiona (macar) celor apropiati de un caz care te-a impresionat si, cine stie, poate doneaza si ei, impulsionati de tine.

(Ce mai poti face, desi, recunosc, mie nu mi-a iesit cu grupul meu: propune-le prietenilor sa donati fiecare lunar o anumita suma, chiar si 25 de lei care is efectiv effortless, si fiecare dintre voi, prin rotatie, va alege „Cazul lunii” catre care se va duce suma stransa).

4. Nu te feri niciodata sa donezi chiar si 10 lei, daca atat poti. Mic cu mic se face mare!

5. Asigura-te ca nu uiti in niciun an sa directionezi cei 3.5% din impozitul tau pe venit* (sau 20% din impozitul pe profit al companiei) catre o cauza. 

(*Formularul 230 – pentru directionare 3.5% din venit se completeaza cu datele tale si ale asociatiei catre care directionezi %, il pot depune reprezentantii asociatiei sau il poti depune chiar tu fizic la ANAF-ul de care apartii sau in spatiul virtual al ANAF, pana in luna mai.)

6. Asa cum zice Cristina Hurdubaia, faptul ca faci curat prin dulap si te descotorosesti de lucruri pe care nu le mai folosesti NU E DONATIE. Adauga alimente sau haine noi sau altceva acolo.

7. Urmareste cativa oameni in care ai incredere si despre care stii ca sunt implicati in strangerea de donatii (astfel, te asiguri ca citesti mereu de cate un caz).

Cateva nume care-mi trec prin minte (cu mentiunea ca nu toti au mereu campanii): 

• Cristina Hurdubaia – Copacul cu fapte bune
• Laura Bercean – #ChristmasEveryMonth, BertaLand
• Daruieste Viata – #NoiFacemUnSpital
• Petronela Rotar (anul trecut a strans bani pentru a ajuta o batranica, efectiv iti rupea inima povestea!)
• Marian Godina
• Oana Dobre-Dimofte (chiar zilele astea Oana a postat informatii despre un caz, aici a mers donatia mea pe luna martie)
• Ioana Chicet-Macoveiciuc (Printesa urbana)
• Codin Maticiuc.

Habar n-am daca binele se intoarce. Habar n-am daca ne hranim orgoliul cand donam. Ce stiu, in cazul meu, e ca donez pentru ca asa cred ca e corect. Nu „frumos”, nu „dragut din partea mea”, nu „bine ar fi sa..”. Sigur ca e optional. Sigur ca putem avea motive diferite, unele dezinteresate, altele ba. 
Dar, cred eu, e lucrul corect de facut cand tu esti putin mai norocos decat altii. 

*
Fa rai din ce ai si da mai departe!

2020, habar n-am ce-a fost asta!

Pentru mine, retrospectiva anului a devenit o traditie de cativa ani si e un lucru de care imi doresc tare sa ma tin. So here we go…

Am inceput anul 2020 cu gandul de a-mi gasi curajul sa iau decizia de a pleca din tara. Era un gand. Gandul ala e inca acolo. Doar ca exista ceva inexplicabil ce nu ma lasa sa trec de stadiul “e doar un gand”…

Incepeam totodata 2020 spunand Nu sunt neaparat extrem de entuziasmata pentru 2020, il astept mai degraba calm, linistit, doar cu increderea si speranta ca lucrurile vor fi cel putin la fel de bune ca pana acum.

Si, desi am avut pandemie, pot spune ca au fost, in felul lor…

Calatorii

HAHAHAHAHAHAHA. Let’s all laugh together! Pentru ca n-a fost un an tocmai minunat, incep fix cu topicul care-mi e cel mai mare regret. Caci eu nu-s omul a carui viata e perfecta nici in realitate, nici in online…

Cred ca prin ianuarie facusem planuri pentru un city break in Barcelona pe final de martie. Si, desi veneau vesti de prin Europa ca situatia nu e roz, am crezut pana in aproape ultima clipa ca mergem in Barcelona. Doar ca… doar ca nu.

Si, desi am un goal de a vizita minim 5 tari pe an, anul asta de abia am iesit din Brasov de cateva ori. Si cred ca asta e cel mai mare regret al meu pe 2020. Faptul ca nu am calatorit. Doar ca, vedeti voi, s-ar fi putut. Am zis pas! unor oportunitati din teama de necunoscut, nesiguranta, poate si dintr-o precautie exagerata, poate si pentru ca, in mintea mea, ideea de city break/vacanta inseamna relaxare, nu stres, purtat masti si carat dezinfectant dupa tine. Insa da, acum regret. Si mi-am zis ca in 2021 nu va mai fi asa. Fie ce-o fi…

Lockdown

In ianuarie si februarie ma amuzam de cei ce-si faceau provizii de hartie igienica si conserve. In 12 martie am ramas acasa, neimaginandu-mi ca nu ma voi mai intoarce tot anul la birou.

Am fost afectata financiar in perioada lockdown-ului, nu am fost insa stresata si am profitat de timpul ala sa-mi fac atunci curatenie in pozele de pe telefon – si am revizitat (macar asa) niste locuri minunate in care am fost in ultimii ani.

Am sarbatorit Pastele si zile de nastere online. Mi-am imbratisat mai putin mama si prietenii.

Insa am realizat ca sunt un om care are multe motive pentru care sa fie recunoscator vietii, am incercat sa fiu precauta, si nu paranoia (desi nu mi-a iesit mereu), am incercat sa fiu chibzuita si realista, sa ma tin cu picioarele pe pamant, desi inima mea ar fi zburdat ca nebuna. 

2018 si 2019 au fost cei mai frumosi ani din viata mea de pana acum, am crescut cel mai mult profesional, am calatorit mult si mi-am bucurat sufletul, m-am dezvoltat mult ca om, relatia cu familia mea e si mai frumoasa, am pastrat alaturi prieteni absolut minunati si zapaciti (fix pe placul inimii mele) si, cel mai important, imi place cel mai mult de mine, cea de acum, la final de 2020.

Sigur ca nu voi renunta niciodata la calatoritul care-mi aduce zambetul tamp pe fata, sigur ca voi evolua si mai mult si voi deveni un om si mai fain. 

Insa, pentru toate astea, e important sa stim ce ne dorim de la viata. Ce ne face fericiti si impliniti. Sa muncim pentru lucrurile alea si sa ne incapatanam mereu sa ne luam cele mai frumoase lucruri de la viata. Iar eu sigur voi face asta!

Mai e un lucru tare important pe care l-am realizat pe timpul lockdown-ului: acela ca mie imi e foarte usor sa stau in casa, mi-e foarte usor sa stau perioade lungi singura si asta m-a facut sa ma gandesc ca… poate nu mi-ar fi atat de greu daca as pleca din tara.

Nu-s o singuratica, ador intalnirile cu oameni dragi si faini, insa nu mi-a fost atat de greu sa ii vad doar online. Sigur ca temerile mele legate de plecatul din tara (acum ca am rezolvat-o pe cea de mai sus) inca exista. And we shall see…

Am mai realizat ca nu toti oamenii reactioneaza la fel in lockdown/carantina. Si e perfect normal sa fie asa. Nu tutoror le e usor sa stea inchisi in casa, uneori nu isi vor putea controla iesirile, vor varsa frustrari si temeri. Insa am invatat sa fiu empatica cu ei si starile lor.

Pandemie, familie, prieteni, cariera si suferinte

Cred ca pandemia mi-a furat putin din entuziasm si veselie. Din cheful ala absolut nebun de viata. Dupa ce mi-am revenit financiar, am inceput sa dau putin iama in magazine online si offline. Mi-am cumparat lucruri “pentru cand ma voi intoarce la birou”. Si momentul ala n-a mai venit. Ulterior, mi-am comandat carti in prostie. Si, desi eu nu-s omul caruia sa ii placa stilul sport, in toamna mi-am luat o groaza de joggers care-s tare comfy, dar tare inselatori cu silueta. M-am mentinut destul de bine pe parcursul anului cu kilogramele, am mai pus un kg, doua, am slabit pana inapoi la 47, iar pe final de an am facut-o puuutin lata luand 3-4 kg. Doar ca stiu ca aspectul asta depinde doar de mine, de ambitia si vointa mea, asa ca nu-mi fac deloc probleme ca n-o sa scap de ele curand.

Imi spuneam ca ar trebui sa petrec mai mult timp cu mama si anul asta am petrecut mai mult timp cu familia decat cu prietenii mei. Insa asta a fost atat de bine. Si m-a mai ajutat oleaca. Mama a mai evoluat putin, iar eu am devenit puuutin mai empatica si toleranta. Ma bucur de momente, ma mai enervez uneori, dar sunt si mai intelegatoare si nu ma mai supar asa mult. Le iau asa cum sunt..

Sunt incredibil de mandra de mine ca am reusit sa imi aleg niste prieteni asa faini. Simt, cumva, ca sunt in punctul ala in care mana aia de omuleti e fix ce(-mi) trebuie si e fix cum (imi) trebuie. Si sunt asa norocoasa pentru asta…

Totusi, am si suferinte. Sufar cand oamenii mei dragi nu-s bine. Si cred ca cel mai tare sufar ca mama nu si-a vindecat ranile. Si ca ma simt atat de neputincioasa in a o ajuta.

Anul asta (mai mult ca oricand – caci pandemia a adaugat asta) am suferit pentru oamenii needucati, neinformati, iresponsabili si nesimtiti. Daca in 2018 cel mai tare m-am enervat din cauza politicii, in 2020 m-am enervat cel mai tare din cauza lipsei de educatie, de informare, din cauza superficialitii si a rautatii (a se citi “nefericirii”) oamenilor.

Nu-s vreo Sfanta Filofteia, dar va zic cu o sinceritate venita din suflet: pe mine ma doare partea aia de romanasi. “Amar ca fierea” este ceea ce simt cand vad astfel de oameni. Si as vrea sa fug, intr-o tara in care lumea e mai civilizata si mai educata. Sa nu ma mai doara. Sau sa ma doara mai putin. Stiu, stiu, la naiba, ca oamenii astia exista in fiecare tara. Poate-s mai putini, poate-s la fel de multi, nu stiu. Stiu doar ca simt ca vreau sa fug. Sa nu imi mai iau energie negativa de la ei si sa nu mai simt durere si frustrare.

Profesional, mi-am parasit pasiunea pentru ca (asa a fost conjunctura) simteam ca bat pasul pe loc. Iar eu sunt un om care iubeste evolutia, desi schimbarea nu mi-e niciodata confortabila la inceput. Eu inca cred ca lucrurile facute din pasiune is cele mai bine facute, insa detest plafonarea, stagnarea, iar acum, desi am trecut printr-un stres incredibil, simt ca ma dezvolt din nou. Si asta-i ceea ce-mi doresc. Eu sunt o carierista si o corporatista pe viata (pe mine nu ma atrage ideea de antreprenoriat) si stiu ca ce fac acum ma va ajuta mult pe viitor. Inca n-o fac cu pasiune, sincera sa fiu. Nu stiu daca o sa ajung sa o fac cu. Insa am ramas acelasi om muncitor, dedicat si-n jobul asta si o sa iau tot ce-i mai bun din el.

O chestie tare faina anul asta (pe care musai tre’ s-o punctez) e reprezentata de toate aprecierile alea profesionale pe care le-am primit. Anul asta au fost mai multe ca niciodata. M-au impresionat, m-au ajutat, m-au facut sa inteleg si mai bine cat de mult valorez si ca… nu e in zadar.

Care e scopul meu?

La final de 2019, vorbeam despre “Gaseste-ti calea!”… Si cred ca-s destul de aproape.

Desi suna morbid, le tot spun prietenelor mele ca, la priveghiul meu, mi-as dori ca toti oamenii prezenti acolo sa povesteasca o intamplare amuzanta cu mine. 

Acum cateva saptamani, vorbeam cu o prietena legat de o dorinta de-ale mele de a ajunge la mai multi oameni. Si ea insista: de ce? De ce vrei asta? Care e scopul? Nu inceta cu intrebarile, fortandu-ma sa imi raspund MIE, mai intai de toate. O faci pentru aprecieri, like-uri, te-ar ajuta sa te placi (si) mai mult pe tine? Bai, nu! Nu. Nu. Sigur ca sufletul meu zambeste cand vad/aud aprecieri. Si am invatat sa le primesc mai bine si cu inima mai deschisa.

Insa eu mereu zic – atunci cand ma lupt in comentarii pe Facebook sa combat dezinformarea si nedreptatea legate de pandemie sau politica sau orice altceva ca – daca eu reusesc sa ajut un om – un singur om – eu sunt multumita si simt ca asta mi-a fost scopul.

Va ziceam de ziua mea ca cea mai faina urare pe care am primit-o a fost “Sa iti iubesti oamenii dragi asa cum ai facut-o si pana acum.” 

Doar ca…

Eu sunt o fiica, o prietena, o colega, o sora, o iubita inconfortabila. Sigur ca le aduc oamenilor mei dragi chicoteli de ras. Sigur ca ii ajut de cele mai multe ori. Dar eu nu sunt un om confortabil. Eu sunt omul care te va provoca, te va critica, iti va arata unde gresesti, va fi langa tine cand plangi, dar iti va da sutul ala in fund de care ai nevoie.

Chiar citeam la Dezideriu (si stiti ca eu cred cumva in zodii) ca “Scorpionul este sutul in fund pe care il primesti de la viata sa evoluezi. Iubitor al limitelor si mai ales al proceselor care darama limitele. De obicei, pe ale tale, pentru ca el si le-a depasit deja.”

Probabil ca am profil de salvator si asta e un trauma response. Asa cum si lupta mea impotriva nedreptatii e un trauma response. Sunt constienta de asta, le inteleg, accept si usor, usor incerc sa le vindec.

Eu nu sunt convinsa ca-mi doresc copii. Gandul asta ma bantuie de mai bine de un an. 

Insa nu cred ca scopul meu in viata va fi acela de a aduce un copil pe lume.

Implinirea mea, pe langa multumirea si fericirea interioare pe care sa le simt eu, vine si va veni si din faptul ca am reusit sa aduc ceva bun in vietile altor oameni. Unul. Trei. Cinci. Nu conteaza cati! 

Recent, o prietena mi-a multumit ca am starnit in ea curiozitatea de a evolua:

Îți sunt recunoscătoare că nu ai renunțat să îmi apeși acele butoane care-mi stârneau curiozitatea despre acele multe dureri și traume, atât de bine ascunse și închise la lacat. Am descoperit părticică cu părticică, m-ai stârnit sa sap adânc și să înțeleg că fericirea și echilibrul sunt in interior și nu trebuie căutate în exterior. 

Știi, oamenii nu pot oferi ceea ce nu au, sunt absolut sigura de asta. Ca sa fii un om împlinit și echilibrat trebuie să muncești tare mult, nu un an, nu doi, ci oricât e nevoie – poate o viață întreagă. 

Îți mulțumesc că ai împărtășit cu mine împlinirile tale și nu numai (că doar pe asta se bazează o relație frumoasă și sănătoasă de prietenie), iar asta m-a motivat și mai mult sa caut luminița care îmi aduce echilibru și împlinire. 

Atat! Aici ma pot opri!… Daca am reusit sa am un impact cat de mic in viata cuiva, lucru care se va reflecta si in vietile tuturor oamenilor pe care-i iubeste, eu simt ca nu am trait degeaba in viata asta si am reusit ceva de care-s tare mandra. 

Am mai avut cateva succese si cu alti oameni dragi din viata mea. Sigur, cu unii, batandu-i mult la cap. Insa daca un lucru pe care l-am facut sau zis ii ajuta sa evolueze, sa vindece – asta e multumirea, asta e implinirea mea. 

Stiu ca sunt inconfortabila chiar si pentru oamenii mei dragi, insa stiu ca am adus si aduc, cand tragem linie, un impact pozitiv oamenilor din viata mea. 

Si asta e tot ce vreau sa las in viata. Si simt ca asta e, de fapt, scopul meu.

Urarea mea

Poate ca eu sunt omul “te plac daca te placi”. Insa niciodata daca esti un om care contravine principiilor mele sau te minti singur ca te placi. Nu-mi plac oamenii superficiali, plini de ei si/sau care nu se dezvolta.

Asadar, ce va urez pentru 2020 e sa va placa, pe bune, de voi insiva. Sa iesiti din relatiile alea care va macina. Sa apreciati mai mult relatiile alea care va fac si mai fericiti. Sa fiti mai empatici. Sa iubiti mai pe bune. Sa fiti mai blanzi, sa va implicati in cauze, sa nu mai stati pe margine, sa nu mergeti niciodata pe principiul “lasa, ba, ca merge-asa”, sa va descoperiti, sa continuati sa evoluati, sa presarati bine in jurul vostru, sa aduceti zambete pe chip oamenilor iubiti, sa fiti corecti, cu coloana vertebrala, sa fiti sincer, sa incercati sa nu raniti, sa fiti profunzi. Asa cum zicea Lia, “Sa faceti lucruri mai mult cu sufletul si ratiunea decat cu orgoliul si frustrarile”.

Sa aveti un an usor! Nu neaparat cu teluri de atins si lucruri musai de bifat (caci ma astept ca 2021 sa fie inca imprevizibil).

Ci sa fie un an in care sa va mai descoperiti putin, sa va imbunatatiti ca oameni si… sa emanati bine! Mult bine!

An Nou Fericit, dragilor!

Influenkăreala și chiloțăreala

O inima franta e unul dintre cele mai bune lucruri ce ti se pot intampla

Deschid azi dimineata Youtube-ul si-mi apare piesa asta. Dau play din curiozitate si descopar o piesa tare faina. Nu ma regasesc 100% caci.. nu (mai) doare. 

Insa cred mult in “Trebuia sa ne intalnim. Si-atat.”

Sa ne potolim. N-am inima franta. Ultima oara cand mi-a placut un barbat la modul “as vrea o relatie cu el” a fost prin 2016-2017. (Well, da, stiu…).

Insa, ascultand piesa asta, mi-a revenit in minte un gand si l-am verbalizat.

Sa ai inima franta e unul dintre cele mai bune lucruri care ti se pot intampla.

Aveam de dimineata o discutie cu cineva si ii ziceam ca eu intr-o relatie am invatat cum sa “ma cert” calm, rational, argumentat. 

Eu sunt o persoana impulsiva si usor irascibila. Imi sare tandara repede. 

Insa intr-o relatie am invatat sa nu fiu nervoasa intr-o cearta, ci calma. Poate era o resemnare inconstienta. Poate era o maturitate invatata. 

Ideea e ca am invatat sa port o “cearta de cuplu” intr-un mod in care cred acum ca ar trebui sa se poarte o “cearta”.

Cu… (realizez ca o sa sune ciudat) bunavointa. Vointa de a rezolva o situatie negativa pentru cel putin unul din parteneri intr-un mod impaciuitor si empatic. 

Si realizez ca asta e modul in care vreau ca “certurile” mele cu un partener sa aiba loc. Tot pun “cearta” in ghilimele pentru ca nu vreau sa zic doar “discutie in contradictoriu”, asa cum nu vreau ca prin cearta sa se inteleaga chestia aia cu tipete, urlete, trantit de usi si busit lucruri prin casa.

M-am maturizat in timpul unei relatii si am evoluat dupa terminarea ei.

Si cred cu tarie ca asta e scopul inimilor frante. Sa cresti. Sa evoluezi. Sa inveti. Sa faci mai bine apoi.

V-am mai tot zis ca vad oameni stand nefericiti in relatii. Din teama de singuratate, din confortul unei relatii cumva sigure, dar insuficiente. 

Insuficienta sexual sau emotional sau comunicational. Sau toate la un loc.

O relatie nu ar trebui sa iti aduca fericirea. Daca te astepti sa faca asta, esti prins intr-o capcana periculoasa. O relatie ar trebuie sa adauge la fericirile si implinirile tale deja existente, reale, autentice. 

Relatia e the cherry on top. Tu ai tortul ala frumos decorat, incredibil de delicios si cu ingrediente sanatoase de care esti incantat. Cu sau fara cireasa, incantarea e acolo. Relatia e doar cherry on top. Ceva care adauga si mai mult bine la binele tau deja existent.

Revenind la inimi frante… ele ne ajuta sa crestem frumos. Fara experienta unei relatii cu toate ale ei, bune si grele, nu reusim sa ne cunoastem pe noi insine. Nu reusim sa ne autoevaluam. Sa invatam din greseli si sa le ajustam, reparam. Nu reusim sa invatam cum sa gestionam o relatie. Sa facem compromisuri, sa evaluam cand suma compromisurilor e mai mare decat suma implinirilor. Nu reusim sa intelegem cand e momentul sa plecam si sa avem curajul sa o facem.

Fara o inima franta si fara dezamagire nu reusim sa intelegem ce vrem de fapt. Ce e suficient pentru noi in iubire si ce e insuficient.

O inima franta te ajuta sa intelegi ca “ce-ti doresti de la un partener” NU E despre o lista lunga cu calitati dorite si defecte de neacceptat. Si niste note minime la BAC (cough cough 😜).

Ci e despre lucruri pe care le poti numara pe degetele de la o mana. Bine, o mana si jumatate? 😊

Comunicare, sinceritate, profunzime, empatie, inteligenta. Atractia AIA. Sa nu fie homofob si sa nu voteze PSD.

Sa nu mai permit nimanui sa-mi fure veselia.

A voastra care e?

La multi ani in pandemie!

Postarea asta e despre mine, ce-i drept. Si doar putin despre voi. 

Sa iti sarbatoresti ziua de nastere in pandemie e tare complicat, mai ales cand video call-ul se gaseste sa mearga fix atunci cel mai prost din toata istoria pandemiei. (O ora de „Nu te aud, ai zis ceva?”, „Voi ma auziti?”, „Nu te vad bine” le-am considerat un preview al dialogului nostru avut la 80 de ani.)

Dar, una peste alta, livrarile surpriza is aducatoare de magie, dulce si frumos! 

Cea mai faina urare pe care am primit-o anul asta a fost: “Sa iti iubesti oamenii tai dragi la fel cum ai facut-o si pana acum!” si zau ca m-a emotionat tare pentru ca am realizat ca ceva chiar fac bine! ️

Am niste oameni minunati langa mine si sunt profund recunoscatoare pentru asta. Pret de zeci de minute am citit toate urarile si am raspuns la ele cu un zambet involuntar pe fata pe care l-am constientizat de abia cand am simtit ca ma dor obrajii. 

Am observat, comparat cu alti ani, cu cata bucurie sincera si surprindere am citit fiecare urare, cum am avut zero ganduri uracioase, cum m-am entuziasmat la fiecare lucrusor cat de mic si cu cata deschidere si serenitate am raspuns la fiecare urare.

Stiti de ce zic comparat cu alti ani? Pentru ca eu am fost un om rautacios si frustrat si grumpy asa, uneori. Sigur ca mai am frustrarile mele si acum, dar doar cand si cand.

Caci m-am schimbat. Sunt un om mai fain decat acu’ un an si sunt un om care continua sa adauge fainosag in personalitatea lui. 

Ma uimesc in continuare lucrurile alea incredibile pe care oamenii le spun despre mine, dar le accept mai usor acum (pentru ca sunt mult mai aware de ele), si am observat ca, cu cat sunt mai deschisa si mai comunicativa si arat parti de-ale mele la care nu multi aveau acces pana nu de mult, cu atat mai multi oameni vad frumosul din mine. 

O buna prietena de-ale fratelui meu ii spusese: “Bai, eu nu cred ca sora-ta stie ce misto e!” – si prietena lui n-a vazut nici 50% din mine. Si ba daaa, stiu cat de misto sunt! 

Si sa stiti zau ca nu zic lucrurile astea cu infatuare. Nup. Le zic cu constientizare – chestie care mi-a lipsit multi ani din viata. Insa mi-a luat mult sa ajung aici. Si am lucrat cu mine, atat ajutata, cat si de una singura.

Inca imi pisa ochii la urarile alea profunde si la insiruirea aia de aprecieri de la omuletii mei – si stiu ca-s reale, nu impachetate cu fundita. Scorpie sunt, da’ ma emotionez si eu.

Am avut o zi de nastere foarte, foarte faina, cu toate piedicile aduse de pandemie. Toate buchetele mele de flori au fost, intr-un fel sau altul, MOV – caci da, pe tata lumea am innebunit cu ce-mi place-n lume! Mov, unicorni, prinzatoare de vise si… suflete de oameni frumosi. Cu accent pe suflete. 

Da, postarea asta a fost mai mult despre mine. Mai putin despre voi. 

Insa va doresc tare sa fiti oamenii aia speciali care sa primeasca niste cuvinte calde aducatoare de emotii si lacrimi pe obraz. Cred ca atunci stii realmente ca… ceva faci tu bine! 

Nu e despre tine, e despre ei…

Scroland azi pe Facebook, mi-am luat un ragaz dupa postarea asta. Imi era deja cunoscuta informatia. Asta nu inseamna insa ca sunt imuna atunci cand o persoana nefericita vine si isi varsa frustrarile in ograda mea.

O prietena a fost “trasa la raspundere” pentru un cadou „prea” scump pe care mi l-a facut.

Eu am fost judecata pentru un cadou „prea” scump pe care l-am facut.

Am fost judecata pentru ca am un salariu mai mare decat altcineva, desigur, “pentru ca ai noroc”, nu pentru ca munca mea e de calitate, nu pentru ca muncesc uneori pana la epuizare si caut constant sa evoluez profesional.

Am fost criticata pentru ca sunt un overthinker si despic firul in patru, desigur, pentru ca asta ma face naspa, nu pentru ca e injust sa mi se ceara sa neg ceea ce sunt ca om.

Sunt ironizata cand explic cum se poate evita o greseala pe viitor si care e impactul ei, desigur, pentru ca sunt eu ciufuta, nu pentru ca cineva a facut greseala.

Inteleg ca, in cele mai multe cazuri, lucrurile astea nu sunt despre mine, ci despre ei. 

Inteleg teoria conform careia totul tine de cum reactionam noi la o situatie sau la un om.

Insa, la nivel practic, din pacate, nu sunt chiar acolo. Nu-s imuna. Si, uneori, ma mai ranesc lucrurile astea. 

Incercati sa va vindecati ranile si traumele si frustrarile. Fiti curiosi, invatati sa fiti mai empatici, vindecati lucrurile astea pentru a fi voi niste oameni mai frumosi si niste prieteni sau parteneri mai buni. 

Igiena emotionala e cel putin la fel de importanta ca spalatul pe dinti si, cu siguranta, mult mai importanta decat genutele false si cele cateva kilograme in plus.

Ganduri bune!

Spread kindness (not germs)!

Nu stiu daca ati citit sau auzit despre “Cele cinci limbaje ale iubirii” (Gary Chapman), dar, basically, oamenii au 5 limbaje prin care isi exprima iubirea (si isi doresc sa fie iubiti): cuvinte, timp, atingeri, servicii, cadouri.

Limbajul meu principal e reprezentat de cuvinte, apoi vine timpul (aloca-mi timp, petrece timp cu mine etc.).

Si observ ca asta nu se reflecta doar in viata mea amoroasa, ci in viata, in general, prietenii si work life.

In ultimele zile am vorbit cu oameni care au parasit compania in care lucram impreuna, iar eu am parasit echipa din care faceam parte, luand un alt job.

Ieri si azi am auzit cuvinte atat de frumoase despre mine si aprecieri care m-au uns pe inima. E surprinzator de placut sa te vezi prin ochii altor oameni (astfel, aud/citesc trasaturi pe care poate nu m-am gandit ca le am sau nu le vedeam ca asa mari calitati si, cel mai important, nu stiam sa le exprim in cuvinte). Insa, pentru ca tot mai sufar oleaca de sindromul impostorului, mi-e greut sa accept cuvintele astea frumoase. Ma simt flatata, simt ca poate nu merit indeajuns aprecierile alea si ca nu-s eu asa grozava. Desi is a naibii de grozava, la dracu’! 😝

Am avut azi un workshop in care am raspuns la intrebarea: What motivates me in my work-life?

Si fix despre asta am vorbit: aprecieri! Nu conteaza ca vin de la vreun ditai manageru’, sau un simplu coleg sau femeia de serviciu care ma prindea la 7 seara la birou si-mi zicea ca-s sexy (well, long story!) si ce om fain is.

Pentru mine cantaresc la fel. De mult.

Dar stiti ce cantareste, la naiba, si mai mult? Feedbackul negativ! Rar, extrem de rar primesc si din ala, dar atunci cand il primesc reactionez extrem de prost – nu (neaparat) pentru ca nu il accept sau il neg, insa pentru ca el loveste in mine mai mult decat imi gadila orgoliul zeci de cuvinte frumoase.

Sunt omul care se ghideaza dupa “Ensure your work is as flawless as possible.” nu pentru ca-s perfecta, ci perfectionista, ma enervez foarte tare pe mine cand fac o greseala job-related (asa cum ma enervez foarte tare pe altii din acelasi motiv…), accept greu cuvintele frumoase, sufar tare la critica.

Nu stiu daca si tu esti asa… (Daca aveti ponturi legate de cum sa deal better with criticism, dati-mi un ping, pls! 😊). Insa mi-ar placea sa sugerez ceva, atat pentru voi, cat si pentru mine (caci oho, mai am de imbunatatit).

Am mai zis-o in trecut: spuneti-le mai des oamenilor care merita cuvinte frumoase! Aratati-va mai des aprecierea!

Pastrati in minte gandul ca “Nobody is born with the knowledge of everything.” Si puneti naibii mai mult accentul pe oamenii aia faini si muncitori si creativi si proactivi! Is tare suparata cand aud ca oameni incredibil de buni is lasati sa plece si nu-s apreciati prin fapte sau cuvinte. La locul de munca sau in relatii.

*

Auzisem mai demult fraza “The world is full of sharks, you either bite, or get bitten.” Ah, ce m-am infuriat! Sunt in total dezacord cu fraza asta, ma irita la culme si reprezinta parte din ce urasc cel mai mult in viata si la oameni.

Cred cu tarie ca oamenii au ajuns intr-un punct mult prea urat al umanitatii. Si cred cu tarie ca doar facand mai mult (fiind mai toleranti – good luck with that, Pompi!, fiind mai calzi, mai amabili, mai veseli, mai buni) putem crea in jurul nostru o lume mai buna.

Asa cum se spune ca “Your kids don’t need a perfect mom, they need a happy mom.”, asa cred si ca lumea nu are nevoie de oameni perfecti, ci de oameni fericiti. Caci doar aceia pot raspandi bine si frumos in jurul lor… atat, dar atat de usor!

P.S.: Spune cuiva azi niste cuvinte frumoase prin care ii multumesti sau ii arati aprecierea. Si-ncearca asta mai des!

Despre rasfatati ai sortii… si restul.

Stiti, vorbeam azi cu cineva despre rasfatati ai sortii versus… restul. 😊

Sigur ca sunt momente in viata cand ne comparam cu altii. Care parca au primit mai mult bine, care au fost feriti de mai multe grele decat noi, carora viata le-a zambit mai frumos, pe cand parca la noi a plouat mai des…

Cred ca involuntar facem comparatii si, desi sustin cu vehementa ca singura comparatie pe care trebuie sa o facem este cea intre noi cei de acum si noi cei de acum x ani, pic si eu din cand in cand in capcana asta urata de a ma compara cu altii.

Sigur ca vedem in jurul nostru oameni carora (ni se pare ca) lucrurile le-au venit usor.

Parinti care ii sprijina financiar mai mult decat au putut-o face parintii nostri. Soti care isi rasfata si sprijina sotiile mai mult decat ne sprijina pe noi partenerul. Sefi care sunt mai indulgenti si mai darnici cu colegii nostri care zambesc mai frumos, desi nu ii vedem la fel de competenti sau muncitori ca noi.

Si lista poate continua, ati inteles ideea. Oameni pentru care lucrurile vin asa, mai usor decat ne-au venit si ne vin noua.

Si sigur ca ne gandim ca nu-i drept. Si poate ca de multe ori avem dreptate. Asa cum ne si putem insela (caci habar n-aveti ce-i in sufletele unor oameni…).

Doar ca, vedeti voi, desi nu o sa va consoleze, desi o sa vi se para nedrept in continuare, cred ca cea mai mare satisfactie o ai cand realizezi lucruri marete pe munca ta, pe implicarea ta, pe valoarea ta, ca om. Fara interventii si sprijin din partea celorlalti.

Oamenii care primesc lucrurile usor poate nu reusesc sa le vada valoarea asa cum noi o facem. Si poate nu reusesc sa vada valoarea unor lucruri, reusite sau oameni din jurul lor asa cum noi o facem.

Mereu m-am considerat norocoasa cand a venit vorba de bani. Nu pentru ca mi-au venit usor, insa pentru ca mereu, daca ramaneam cu putini bani, se intampla o magie si primeam bani dintr-o alta parte, asa, fara sa ma astept. Pacat ca nu-mi merge si cu altele asa… 😊

Am avut momente in viata cand, dintr-o lipsa de incredere in mine, am considerat ca nu merit atat frumos. Ca a fost o promovare, o apreciere, orice. Imi amintesc ca acum multi ani fusesem selectata pentru o promovare si m-a framantat tare mult gandul ca team leader-ul meu de atunci a avut de-a face cu asta, nu ca neaparat eram eu omul potrivit pentru echipa aia. Uitam insa ca – si daca ar fi fost asa – team leader-ul meu ma sustinea din motivele corecte si datorita valorii mele ca angajat. Si-n prima luna am avut cele mai bune rezultate din echipa (nu m-am calificat la bonus din alte motive, dar din punct de vedere centura fusesem prima). Asadar, buna dimi, omulet, you’re not that bad as you think…

Observ ca multi oameni din jurul meu se lupta cu lipsa de incredere in sine. Si asta pentru ca, din pacate, exista oameni in viata lor care lovesc asa, constient sau inconstient, putin cate putin.

E foarte greu sa nu te lasi afectat si e foarte greu sa ai mereu in minte cat valorezi tu ca om si sa iti pastrezi increderea in sine cand simti ca altii nu te apreciaza suficient. Nu iti vad valoarea, nu iti recunosc meritele. Insa asta spune ceva despre ei, nu despre voi (desigur, doar daca voi sunteti niste oameni cu suflet frumos, nu niste puslamale care isi neaga defectele si nu vor sa se imbunatateasca)…

Dezaprob in aceeasi masura oamenii care favorizeaza, cat si oamenii care defavorizeaza. Sigur ca e ‘uman’ (caci suntem oameni cu emotii si reactii), dar nu atunci cand e din motivele gresite.

E perfect adevarat ca conteaza mult oamenii de care ai parte in viata (ca-i iubit, sef, sau prietenul ala bun de la care simti nevoia de sprijin). Dar sa nu uitati ca, de cele mai multe ori, desi poate nu-ntotdeauna, avem libertatea de a-i alege pe cei de langa noi.

Asadar, sigur ca am si eu momente cand ma simt mai putin norocoasa decat altii. Mai ales ca eu niciodata nu ma compar cu cei sub mine, ci cu cei deasupra.

Doar ca… imi dau doua palme sa-mi revin si ma gandesc la mine de acum si la mine din trecut.

Si va sfatuiesc sa faceti si voi asa.

Stiu ca doare cand succesul si meritele si aprecierea si tot vin mai tarziu si vin mai greu decat la altii.

Insa in loc sa va ganditi ca e nedrept ca un coleg ce zambeste frumos primeste tratament preferential, desi voi ati muncit tzashpe ani pana sa ajungeti undeva, in loc sa va ganditi ca e nedrept ca o (hai sa-i zicem) acritura de femeie are un sot de pus la rana, in loc sa va ganditi ca si voi meritati x lucru, comparativ cu vecina de la 3 care le primeste de-a gata… ganditi-va la cat de mult ati evoluat voi in viata, poate cu prea putin (sau deloc) ajutor de la altii.

Atunci cand ma uit in spate si ma compar cu mine cea de acum 8 ani sau 5 sau 3… sunt atat de mandra si multumita de cum am evoluat.

Am evoluat uman, profesional, am evoluat ca sora si fiica, am evoluat ca prietena si, cred eu, ca iubita. Si asta a fost in mare parte datorita mie, desi n-o sa neg niciodata ajutorul unor spiridusi (dar si sconcsi) ce mi-au trecut prin viata si, fie prin bune, fie prin grele, m-au ajutat sa devin omul de acum.

Cheia e la voi. E intotdeauna la voi.

Si nu, viata nu e dreapta. Si n-o sa fie niciodata, din pacate. Insa trebuie sa constientizati valoarea voastra si, desi simtiti ca va trebui sa munciti si razbiti de 3 ori mai mult decat altii mai norocosi, ganditi-va ca si reusita si satisfactia voastra vor fi de 3 ori mai intense.

N-o sa fie cinstit mereu. Dar promit ca viata va fi uluitoare, ravasitoare, vibranta, incitanta si… frumoasa, daca voi va incapatanati sa vi-o faceti asa!

Una dintre urarile mele cel mai des folosite e fix asta: incapataneaza-te sa iti iei cele mai frumoase lucruri de la viata!

Si o sa fie bine si frumos, o sa vedeti! ❤

*

“C’est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante.”

“It is the time you have wasted for your rose that makes your rose so important.”

“Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.”

(Antoine de Saint-Exupéry, The Little Prince)

 

Ce e cu adevarat important pentru tine?

Dragilor, VA PROVOC LA UN EXERCITIU (caci sunt convinsa ca timp avem).

#CeECuAdevaratImportantPentruMine

Zilele astea am avut discutii cu mai multi omuleti dragi din viata mea legat de cum ar trebui/ar putea perioada asta sa ne faca sa intelegem ce e cu adevarat important in vietile noastre.

Recunosc, io-s mai realista defel (unii ar zice chiar pesimista), insa eu am zis ca, desi unii dintre noi isi vor da seama, in perioada asta, ca poate acordau o importanta mult prea mare unor lucruri superficiale si “uitau” de lucrurile cu adevarat importante in viata, chestia asta ne va tine 2-3-5 luni dupa ce Coronavirusul trece, insa, usor-usor, o sa uitam.

Probabil ati vazut ca circula pe net o postare legata de faptul ca toate masinile alea scumpe si hainutele si lucrurile superficiale din viata noastra nu mai ajuta si nu mai au nicio insemnatate acum. Si ca poate ne dam seama de asta si reanalizam prioritatile noastre in viata.

Intre timp, un tip din lista mea de Facebook postase o poza cu BMW-ul lui seria 4 scriind “De-abia astept sa treaca timpurile astea nebune ca sa imi pot scoate jucaria preferata la o plimbare lunga catre oriunde.” Valori si ce e important in viata ziceti, huh?

PENTRU A NU UITA si pentru a iesi din perioada asta mai buni, mai empatici, mai intelepti si… mai fericiti, in mod real, nu superficial!, va invit sa luati o hartie si sa asterneti acolo lucrurile pe care ACUM le vedeti CU ADEVARAT IMPORTANTE PENTRU VOI. Pastrati hartia, promiteti-va sa nu o aruncati niciodata, puneti-o intr-un loc la vedere si urmariti-va pe voi in urmatoarele luni/ani cum va veti tine de lista, cum, in timp, veti considera unele lucruri de acolo ca fiind neimportante. Puteti chiar sa va scrieti o scrisoare pentru omul din voi post Coronavirus (puteti chiar sa va santajati putin emotional, daca asta credeti ca va functiona). Puteti posta lista pe Facebook (daca nu e prea personala) astfel incat anual sa va reaminteasca de ea.

Incep eu cu lista mea (unele, pentru ca sunt mult prea personale, le voi “blura”). Unele lucruri deja le faceam si ante Coronavirus, insa sunt pe lista pentru ca… vreau sa ma asigur ca ele vor ramane la fel de importante. Unele lucruri le-am pus aici gandindu-ma si la cum voi fi eu, financiar, post Coronavirus. Ordinea e aleatorie.

Cum e cu terapia?

„All the ways that we haven’t grown in our own life, they’re going to be reflected in our relationship.”

Eu recomand din inima terapia oricarui om, cu sau fara traume, tragedii in viata. La terapie, vorbesti despre lucruri pe care le stiai (sau nu) perfect constient, dar le ascundeai sub pres, incercand sa le ignori.

Si cineva vine si te impinge SA LE REZOLVI. Sa faci mai mult. Sa te ocupi de ele. Sa poti trai linistit, impacat. E foarte greu sa lucrezi cu tine si sa nu mai amani, sa nu mai tii rahatul sub pres. Doar ai amanat toata viata fix asta! Apoi, sunt lucruri in subconstientul nostru pe care nu le stiam. Nu le intelegeam. Si, dintr-odata, se face lumina, devenim constienti de ele, le verbalizam. Si-atunci realizezi nu doar ca tre’ sa lucrezi cu rahatul de sub covor, dar a mai aparut un alt rahat care sta frumos in mijlocul livingului. Si n-ai unde sa il mai ascunzi…

Dau cu praf magic!

Dragilor, 𝗱𝗮𝘂 𝗰𝘂 𝗽𝗿𝗮𝗳 𝗺𝗮𝗴𝗶𝗰 𝗱𝗲 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗿𝗶 𝗣𝗢𝗭𝗜𝗧𝗜𝗩𝗘!

Nu stiu cum au fost la voi zilele astea, dar azi-si-numai-azi cel putin 5-6 persoane mi-au venit cu lucruri negative. Din fericire, eu am fost flower-power-zen-cu-chakrele-la-locul-lor si am incercat sa dau cu praf de optimism si empatie mai departe.

Cred sincer ca usor-usor oamenii incep sa cedeze (nervi, frustrari, neputinta, ingrijorari, stres etc.), prin urmare, m-am gandit sa 𝘃𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱 oameni sau lucruri pozitive, funny, faine:

Jurnal de Covid-19

Stiti… am trecut prin multe stari legate de Coronavirus. Azi am plans insa prima oara.

Initial, ne-am hăhăit cand oamenii au dat buzna in magazine (sa fie acu’ vreo luna) si si-au facut provizii.

Apoi, am devenit putin paranoica legat de transmiterea virusului. Ulterior, m-am panicat, mai mult decat o faceau oamenii de langa mine.

Dar m-am calmat apoi.

La diferenta de 2 zile, “Eu zic ca mergem in Barcelona!” s-a transformat in “Eu zic ca nu mai mergem in nicio Barcelona!”.

Am ales sa sarbatorim ziua mamei intr-un video call pe Whatsapp in care eu i-am desfacut cadoul frumos impachetat. Mama a plans. Si cred ca nu chiar de la cadou, ci pentru ca nu eram noi langa ea.

M-am mahnit apoi, caci Coronavirusul m-a lovit si financiar (si asta e doar inceputul).

Si mi-e teama atat de perioada cu Coronavirus, cat si de perioada de dupa.

Mama a inceput sa imi planga zilele trecute la telefon pentru ca ii e dor de noi (iar eu sunt la doar 15 km distanta). Am incercat insa sa o fac sa zambeasca.

Astazi, insa, am plans eu. Pentru ca mama, oricat de responsabila a fost in astea 2 saptamani (si zau ca a fost!), e/era pe cale sa se expuna indirect. Si incercam sa o conving cu toate argumentele (rationale si sentimentale) ca mai bine sa nu…

Si am inceput sa plang cand ii spuneam ca nu o voi ierta niciodata daca nu are grija de ea (aici am luat-o cu santaj emotional si am mintit-o) si ca eu imi doresc ca mama mea sa mai traiasca.

Suntem coplesiti de emotii, stres, mahnire, suntem bombardati cu informatii, suntem socati (inca?) de modul in care autoritatile actioneaza, ne-am schimbat brusc stilul de viata si privim atat de neputinciosi si nesiguri spre viitor.

Imi doresc doar sa vina ziua aia in care sa putem iesi din nou liberi si fericiti pe strazi. Si mai intelepti, mai empatici si mai buni.

Aveti grija de voi! ❤️ #stamacasa