Cum e cu terapia?

„All the ways that we haven’t grown in our own life, they’re going to be reflected in our relationship.”

Eu recomand din inima terapia oricarui om, cu sau fara traume, tragedii in viata. La terapie, vorbesti despre lucruri pe care le stiai (sau nu) perfect constient, dar le ascundeai sub pres, incercand sa le ignori.

Si cineva vine si te impinge SA LE REZOLVI. Sa faci mai mult. Sa te ocupi de ele. Sa poti trai linistit, impacat. E foarte greu sa lucrezi cu tine si sa nu mai amani, sa nu mai tii rahatul sub pres. Doar ai amanat toata viata fix asta! Apoi, sunt lucruri in subconstientul nostru pe care nu le stiam. Nu le intelegeam. Si, dintr-odata, se face lumina, devenim constienti de ele, le verbalizam. Si-atunci realizezi nu doar ca tre’ sa lucrezi cu rahatul de sub covor, dar a mai aparut un alt rahat care sta frumos in mijlocul livingului. Si n-ai unde sa il mai ascunzi…

*

Ma consider, sincer si fara sa fiu lipsita de modestie, un om profund. Si, credeti-ma, nu e deloc usor sa fii asa. Caci prea putini oameni te inteleg, desi remarc ca din ce in ce mai multi oameni merg la terapie.

Eu citeam de ceva ani articole, poate carti mai putin, despre cum lucrurile din copilaria noastra ne influenteaza viata de adult. Personalitatea, comportamentul, relationarea, ce ne face sensibili, la ce suntem sensibili, de ce suntem intr-un fel, si nu in altul. Apoi, am inceput foarte usor sa lucrez cu mine. Dar… poate ar fi mai bine sa incep cu inceputul…

Eu am avut o copilarie foarte fericita, jur cu mana pe inima. Bunicul meu m-a iubit enorm si m-a rasfatat si el e cel caruia trebuie sa ii multumesc in mare parte pentru fericirea copilariei mele. Am fost un copil dintr-o familie cu o situatie financiara buna, un copil cu o familie ok, nebuna numa’ atat cat is toate familiile din lumea asta mare. 😊

Tatal meu a murit cand eu aveam 4 ani, am mult prea putine amintiri cu el. Am fost un copil care a invatat (foarte) bine la scoala (premiu-ntai cu coronita-n clasele 1-8), care se trezea la 5.30 dimineata sa citeasca “Fratii Jderi”, am fost un adolescent cuminte, nu am creat probleme, am avut prieteni apropiati, de suflet, am fost muncitoare si desteapta si apreciata la toate joburile (ah, stai, is si acu’ 😝). Sunt un om caruia ii place interactiunea cu oamenii, insa is foarte selectiva cu acestia. Mi-am luat tepe date de incredere tradata de unii prieteni, dar, cred eu, astea-s lucrurile normale in viata.

Anul 2016 a fost cel mai urat an din viata mea, de pana acum. In 2016 am facut o schimbare de job care urma sa imi aduca extrem de multa frustrare.

In 2016 relatia mea toxica se destrama din ce in ce mai mult.

Bunica mea (omul pe care l-am iubit extrem de mult) s-a imbolnavit si a fost intr-o conditie extrem de proasta o luna in spital.

Luna aia a fost incredibil de grea pentru mine. Cu cel mai rau sef avut vreodata, cu demotivare profesionala (ma duceam la munca strict gandindu-ma la mama, caci mi se parea atat de nedrept sa o rog sa imi ofere sprijin financiar pana mi-as fi gasit alt job, insa va jur ca efectiv nu aveam niciun alt motiv pentru care sa ma trezesc dimineata si sa ma misc catre munca).

Luna aia mi-a adus si despartirea de partenerul pe care l-am iubit cel mai mult pana acum.

Eu eram la urgente cu bunica mea, as fi avut nevoie doar ca el sa ma tina in brate, nimic mai mult. Insa cred ca a fost cel mai bun lucru ca despartirea aia sa aiba loc fix atunci. Caci mintea mea si sufletul meu erau “prea ocupate” cu bunica.

Luna aia a insemnat trezit dimineata fara chef, mers la job ca la spanzuratoare, mers direct la spital in fiecare zi sa o hranesc pe bunica mea. Zi de zi o vedeam cum se duce, fix sub ochii mei. (Mi s-au umplut ochii de lacrimi scriind asta…).

Mi-a fost foarte greu sa accept ca bunica nu mai e. Cand a murit, nu am simtit ca am plans atat cat as fi avut eu nevoie. Aveam zile cand, din obisnuinta, imi ziceam din senin “Ia s-o sun sa vad ce mai face!”. Si apoi realizam ca… nu mai am pe cine sa sun. La cateva saptamani dupa moartea ei, am fost la cimitir, eram doar eu si …ea, si am tras un plans zdravan, d-ala in hohote. Am simtit atunci ca am acceptat 100% ca ea nu mai e, ca am plans-o atat cat am avut eu nevoie astfel incat sa ma descarc. Si nu, n-am mai avut apoi pornirea sa o sun sa vad ce face. Caci acceptasem…

In lunile care au urmat am devenit o Pompi diferita. Nu mai eram Pompi cea vesela, glumeata, preferam sa stau singura in pauze, aveam nevoie de liniste si de…mine. Si-atat.

Sunt convinsa ca daca as fi mers atunci la terapie as fi avut de lucrat mult. Mult, mult, mult.

Insa nu am mers, desi, de-a lungul timpului, am tot inceput sa inteleg lucruri. Si sa “let it go”… Odata ce le intelegi si accepti, ajungi sa le imbratisezi. Sa te ierti pe tine, sa ii intelegi pe ceilalti. Sa fii bland cu tine. Sa nu te agati de ceva ce nu mai era al tau pentru ca niciodata n-ar fi trebuit sa fie pentru totdeauna. Sa intelegi ca unele lucruri chiar se intampla cu un motiv. E pentru ca tu sa cresti.

Cred ca eram prin 2018 cand vorbeam cu un coleg, ii ziceam: Hei, si eu sunt o persoana grumpy! – iar el mi-a zis: Tu?!?! Tu esti flower-power toata ziua! Si atunci am realizat ca… sunt bine! Din nou. Redevenisem Pompi cea vesela, glumeata, cu o stare de spirit foarte buna.

In vara lui 2018 ma uitam la o caseta video de cand aveam eu 4 ani si… m-a izbit o scena cu bunica mea. Am realizat atunci ce anume din copilaria mea imi influenta viata de adult. Si la ce am de lucrat.

In ianuarie 2019 am realizat ca nu pot lucra singura la asta. Si am decis sa incep terapia…

Am avut vreo 6 sedinte pe Skype cu o tipa, insa nu am simtit ca “she gets me” si ca “she’s really helping me”.

Si asa am dat de Iubire…(Ii zic asa pentru ca numele lui rimeaza cu „Iubire” si pentru ca e omul care mi-a adus iubire. iubire de sine). Cand ne-am auzit prima oara la telefon, m-a intrebat: Ce s-a intamplat? Si i-am zis ca nimic, acum chiar nimic. Insa imi doresc sa lucrez cu mine. Si-atat. De parca acest “si-atat” avea sa fie atat de simplu!…

Cand am mers la terapie, am mers cu gandul sa imi rezolv problemele din relatia cu bunica mea caci, argh, cat de mult imi influenta asta viata de adult!

Asta a fost gandul meu… dar sigur ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ si am aflat (cica – cu stupoare!) ca nu ma iubesc. Cine, eu?! Eu care am atat de multa incredere in mine, eu care…?!

Cand terapeutul m-a intrebat cine e cea mai importanta persoana din viata mea am raspuns repede: mama! Sau… fratele meu. Mi-a luat cateva luni sa inteleg ca sunt EU. INTOTDEAUNA EU. Daca eu nu sunt bine, nici cei dragi ai mei nu vor fi bine. Si de asta trebuie sa lucram cu noi si la noi, pana intelegem asta…

Sedintele de terapie au fost ca discutiile cu un prieten vechi, empatic, extraordinar de intelegator, sever ca un profesor uneori, un prieten care de fiecare data imi dadea incredere in mine. Perioada aia de mers la terapie a fost absolut fantastica! Aproape de fiecare data plecam de acolo gata sa escaladez muntii. Am renuntat la o chestie imorala din viata mea. Am inceput sa fiu mai empatica. Mai blanda. Cu mine si cu ceilalti. Am inceput sa o inteleg mai bine pe mama. Si am inteles-o si acceptat-o pe bunica mea.

Cea mai grozava parte e ca am inteles cu adevarat ce om fucking misto sunt (yup, cu toate alea ale mele!).

Daca, in trecut, cineva (random person on the internet) ma jignea sau ma ironiza, eram foarte afectata. Acum insa, pentru ca imi stiu pe deplin calitatile, nu permit nimanui sa se poarte cu mine asa cum nu merit, de fapt.

Mi-am vindecat frustrari (in trecut, eram foarte rautacioasa pentru ca… frustrari; acum, sunt rautacioasa pentru ca… meriti! 😝). Is empatica. Judec oamenii mult mai putin. Incerc sa vad mai mereu lucrurile si din perspectiva altora.

Sunt un om mai bun pentru mine, in primul rand, si, apoi, si pentru altii.

Mersul la terapie a fost una din cele mai bune decizii si investii din viata mea.

M-am descoperit asa, pe de-a-ntregul. Cu toate ale mele. Bune si grele. M-am imbunatatit. Fara sa-mi pun silicoane, ci punandu-mi si mai mult… suflet!

Chiar azi discutam cu o prietena, fusesem fix acum 3 ani, in 2017, la un speech tinut de ea si ne rugase atunci sa ridice mana persoanele care se simt fericite. N-am ridicat mana atunci. Caci nu eram. Insa i-am spus ca azi as face-o. Cu ambele maini! Pentru ca…: “De ce esti fericita? De obicei!”…

Ceea ce va doresc si voua! ❤

kk

Sursa foto: https://www.facebook.com/KristinaKuzmic/

 Va las si comentariul unei persoane care merge la terapie si in care ma regasesc 100% (din pacate, nu mai detin sursa):

“Ma întâlnesc cu persoane cărora le spun ca merg la psiholog de aproape un an si jumătate si de cele mai multe ori primesc reacția „eeeii da, pe bune? De ce?” Apoi incep si le povestesc si sunt încântată ori de câte ori mi se ofera ocazia sa povestesc. Multi inteleg dar si mai multi nu. Dar nu este foarte relevant pt mine. Ma felicit pt decizia asta pt că, să ceri ajutor este o dovadă de curaj si faptul că am întâlnit persoana căreia îi pot spune orice fără frica sau teama de a fi judecată, îmi da o liniște interioară fantastică.

Poate din exterior, oamenii nu observă dacă aduc sau nu îmbunătățiri la mine, pt ca ei imi cunosc doar exteriorul, interiorul mi-l descopăr eu si doare ori de câte ori scot la suprafață adevăruri „îngropate” demult dar imi doresc sa „scot” pt ca astfel devin mai conștientă, mai prezentă, mai realista, mai bună. Încet încet incepe sa imi placă de mine, aspect la care lucrez cu greu, sa ma accept intai pe mine. Si credeti-ma este cel mai greu lucru.

„De ce sa mergi la psiholog si sa dai bani cuiva careia ii povestesti la nesfârșit problemele tale?”

Investitia pe care am ales sa o fac nu se rezuma doar in acele 50 min vorbite cu „EA” ci in fiecare minut si clipa a vietii in care eu aleg sa fiu altfel: sa ascult mai mult, sa incerc sa inteleg, sa nu judec, sa empatizez, sa nu ma invinovatesc si lista poate continua.

Si da, voi merge in continuare la psiholog pt ca MERIT, merit in primul rand eu, sa investesc in sanatatea mea emoțională si mentala, merita soțul meu sa aiba o soție echilibrata si un sprijin, merita copiii mei sa aiba o mama echilibrată, iubitoare care sa le ofere o copilărie echilibrata si merita si părinții mei sa aiba un copil fericit, linistit sufletește si echilibrat emoțional.

Si pentru toate astea si pt multe care vor mai fi, tin sa-i multumesc mentorului meu de suflet, care nu ma lasa si imi ghidează pașii către o bunăstare psihica si mentală, S., pansamentul rănilor mele. Ma incurajeaza si ma validează cand trebuie si ma aduce cu picioarele pe pământ cand e cazul si prin mesajul asta doresc sa-i transmit aprecierea pe care o simt încă de cand am cunoscut-o!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.