Well, I’m sure we all have dreams…

[Za song, here. Macar melodia sa fie ritmata, daca postul e melodramatic.]

Visam sa ne atingem idealurile, banuiesc ca e oarecum anormal sa nu speram la ce e mai bun pentru noi… Speram ca intr-o buna zi ne vom intalni jumatatea, cu care vom avea o nunta perfecta, o casnicie aproape perfecta, un camin extraordinar. Ne vedem, probabil, avand o slujba bine platita care sa ne placa, pe care sa nu o dispretuim din tot sufletul in momentul in care ceasul desteptator suna la 6.30 dimineata. Ne dorim copii frumosi, ascultatori, destepti si ne dorim pentru ei tot ce e mai bun.

Suna ca un cliseu, sunt perfect convinsa de asta, insa nu poti fi extrem de original cand vine vorba de viata, de fericire. Da, stiu, o vad pe DianaEmma sau pe Grapefruits sau pe oricare alta outsideritza cu idei originale legate de viata perfecta, o vad spunand ca nu are nevoie de elementul X sa isi faca viata placuta s.a. Le voi redirectiona, evident, comentariile la spam.

Insa noi, ceilalti, din puerilitate, naivitate, romantism si alte tampenii dintr-astea ne vom autoconvinge ca lucrurile se vor termina bine, pentru ca speranta moare ultima. Insa, „O muri speranta ultima, dar la un moment dat tot se duce naibii si ea.”

Ne trezim la 30 de ani disperate ca ramanem singurele din anturajul nostru nemaritate, devenim depresive la 38 cand devine imposibil sa avem o relatie normala cu copiii nostri, deveniti adolescenti de neinteles, sau ne prinde varsta de 40 suferind de ani de zile dupa un barbat sau ne loveste brusc un divort la 45.

Unde-i viata aia ca-n povesti pe care ne-o imaginam? De ce s-a dus naibii? A fost vina mea? Sau a ta? Probabil mama-soacra a avut un rol in asta. Probabil secretara lui?! Sa invinuim florareasa din colt, mai bine, pentru ca nu a avut inspiratie sa ne trimita trandafirii mult ravniti.

Nu, nu insinuez ca noi suntem responsabile ca dupa 20 de ani de casnicie fericita, sotul ne intenteaza divort. Nu, nu insinuez ca, desi apasate de varsta de 30 de ani, ne incapatanam prea tare sa nu coboram standardele in ceea ce priveste tipii cu care ne dam intalniri.

Insa, sunt sigura ca sunt cativa oameni ca mine, putini, sau nu, care viseaza, poate, prea mult, care spera ca totul va fi bine, fara sa faca ceva in acest sens.

Si habar n-am ce sa le spun acestor oameni. Si habar nu am ce sa-mi spun mie…

Reclame