Well, I’m sure we all have dreams…

[Za song, here. Macar melodia sa fie ritmata, daca postul e melodramatic.]

Visam sa ne atingem idealurile, banuiesc ca e oarecum anormal sa nu speram la ce e mai bun pentru noi… Speram ca intr-o buna zi ne vom intalni jumatatea, cu care vom avea o nunta perfecta, o casnicie aproape perfecta, un camin extraordinar. Ne vedem, probabil, avand o slujba bine platita care sa ne placa, pe care sa nu o dispretuim din tot sufletul in momentul in care ceasul desteptator suna la 6.30 dimineata. Ne dorim copii frumosi, ascultatori, destepti si ne dorim pentru ei tot ce e mai bun.

Suna ca un cliseu, sunt perfect convinsa de asta, insa nu poti fi extrem de original cand vine vorba de viata, de fericire. Da, stiu, o vad pe DianaEmma sau pe Grapefruits sau pe oricare alta outsideritza cu idei originale legate de viata perfecta, o vad spunand ca nu are nevoie de elementul X sa isi faca viata placuta s.a. Le voi redirectiona, evident, comentariile la spam.

Insa noi, ceilalti, din puerilitate, naivitate, romantism si alte tampenii dintr-astea ne vom autoconvinge ca lucrurile se vor termina bine, pentru ca speranta moare ultima. Insa, „O muri speranta ultima, dar la un moment dat tot se duce naibii si ea.”

Ne trezim la 30 de ani disperate ca ramanem singurele din anturajul nostru nemaritate, devenim depresive la 38 cand devine imposibil sa avem o relatie normala cu copiii nostri, deveniti adolescenti de neinteles, sau ne prinde varsta de 40 suferind de ani de zile dupa un barbat sau ne loveste brusc un divort la 45.

Unde-i viata aia ca-n povesti pe care ne-o imaginam? De ce s-a dus naibii? A fost vina mea? Sau a ta? Probabil mama-soacra a avut un rol in asta. Probabil secretara lui?! Sa invinuim florareasa din colt, mai bine, pentru ca nu a avut inspiratie sa ne trimita trandafirii mult ravniti.

Nu, nu insinuez ca noi suntem responsabile ca dupa 20 de ani de casnicie fericita, sotul ne intenteaza divort. Nu, nu insinuez ca, desi apasate de varsta de 30 de ani, ne incapatanam prea tare sa nu coboram standardele in ceea ce priveste tipii cu care ne dam intalniri.

Insa, sunt sigura ca sunt cativa oameni ca mine, putini, sau nu, care viseaza, poate, prea mult, care spera ca totul va fi bine, fara sa faca ceva in acest sens.

Si habar n-am ce sa le spun acestor oameni. Si habar nu am ce sa-mi spun mie…

Reclame

I NEED to grow up.

Peste o luna si-mai-mult-de-juma’ eu si curu’ funduletu’ meu implinim 20 de ani. Evident, va anunt din timp, ca sa puneti bani deoparte pentru cadou.

Daca acum ceva timp, va spuneam ca ma simt incoltita de prefixul asta, mentionand : Ma sperie pentru ca parca vrea de la mine sa fiu mai serioasa, mai responsabila. Ma sperie pentru ca vine si-mi spune sa nu ma mai joc cu puta-n nisip, sa-mi dau jucariile celor nevoiasi si sa ma apuc de lucruri serioase si cu adevarat importante. Ma sperie pentru ca vine si ma trage de maneca si-mi spune sa fiu matura.acum am inceput sa-l accept, problema e doar aceea ca nu il cam prea iau ca atare. Lucrurile chiar au luat o intorsatura ciudata si acum, sunt momente in care-mi doresc ca de ziua mea, prefixul « 2-» sa-mi aduca ceva mai multa intelepciune, un simt al responsabilitatii, sa-mi ia din puerilitate si naivitate, sa ma pregateasca pentru lovituri, sa nu-mi zdrobeasca insa entuziasmul, sa ma lase totusi sa ma bucur de lucrurile marunte (asta se traduce printr-un singur cuvant : cercei  ) dar sa ma infiga tare de tot cu picioarele pe pamant si sa imi dea voie sa plutesc printre norisori pufosi doar atunci cand e cazul.

Marea problema insa e ca nu ma pot schimba. E exact ca-n zilele de duminica, atunci cand iti spui « De maine voi slabi ! » insa iti incepi ziua de luni tocmai cu un baton de ciocolata. Vointa ai, iti urasti kilogramele-n plus pe care le vezi zilnic in oglinda, iti faci abonament la sala, iti cumperi apa plata si lamai, iti umpli frigiderul cu carne slaba si legume dar…pur si simplu nu reusesti sa scapi de dependenta de batonul ala afurisit de ciocolata.

Eu cum dracu’ fac sa ma maturizez ? Nu ma mai plac asa, pentru ca nu mai sunt nici copilul simpatic c-un zambet tamp pe fata, nici adolescenta-ndragostita, nici vreo studenta eminenta. Sunt undeva pe nicaieri si chiar nu ma mai regasesc in niciun coltisor. Si-i totu-asa trist si urat. Si mai e si toamna.

Fara vlaga. Fara putere. Fara vreun punct de reper. Fara drum. Fara sofer. Doar cu vise. I-re-a-lis-te. Si m-am plictisit asa.