Am fani cititori prieteni (virtuali?!) care nu doar ca imi dau coate in stomac, ci imi invinetesc ochii pentru ca de cateva luni bune am doar posturi triste. Ce vreti sa va spun, ca imi scapa si mie de trei ori pe zi un zambet strengar, un hohot de ras, o privire de multumire? Stiu ca astea-s tocmai lucrurile marunte din care ar trebui sa ma hranesc cu energie, putere, bucurie. Dar eu nu-s asa. Nu sunt omul care sa se bucure de lucrurile marunte, iertare ca sunt prost fabricata.
Iertare ca nu-mi pictez blogul in culori frumoase, calde, luminoase dar cum sa fac asta cand dispun doar de acuarele gri ?
Am tocit tastele scriind la infinit despre acelasi si acelasi subiect, desi am facut-o in nuante putin diferite, astfel incat, desi exasperam prin tristetea posturilor, reuseam sa nu-mi iau oale-n cap si reuseam totodata sa ma eliberez. Pastrez si-acum in drafts articole legate de subiectul X, am mii si mii de cuvinte de spus, insa am decis sa nu va mai pedepsesc pe voi cu suferinta mea si sa nu ma mai pedepsesc pe mine ramanand in acelasi si acelasi cerc vicios, raufacator, datator de amar, cauzator de fete posomorate.
As scrie iar si iar pentru ca nu ma face doar sa sufar, ci ma ajuta sa ma eliberez de prostioarele alea mici, negative si atat de semnificative.
Dar de azi…ma autopedepsesc cu 5 abdomene de fiecare data cand … .
Desi simt o nevoie disperata de a scrie despre asta.
Dar hei, cine va avea un abdomen bine sculptat la iarna ? Cine, cine ? Aud ?
Blogu' lu' Pompi 