5 abdomene.

Am fani cititori prieteni (virtuali?!) care nu doar ca imi dau coate in stomac, ci imi invinetesc ochii pentru ca de cateva luni bune am doar posturi triste. Ce vreti sa va spun, ca imi scapa si mie de trei ori pe zi un zambet strengar, un hohot de ras, o privire de multumire? Stiu ca astea-s tocmai lucrurile marunte din care ar trebui sa ma hranesc cu energie, putere, bucurie. Dar eu nu-s asa. Nu sunt omul care sa se bucure de lucrurile marunte, iertare ca sunt prost fabricata.

Iertare ca nu-mi pictez blogul in culori frumoase, calde, luminoase dar cum sa fac asta cand dispun doar de acuarele gri ?

Am tocit tastele scriind la infinit despre acelasi si acelasi subiect, desi am facut-o in nuante putin diferite, astfel incat, desi exasperam prin tristetea posturilor, reuseam sa nu-mi iau oale-n cap si reuseam totodata sa ma eliberez. Pastrez si-acum in drafts articole legate de subiectul X, am mii si mii de cuvinte de spus, insa am decis sa nu va mai pedepsesc pe voi cu suferinta mea si sa nu ma mai pedepsesc pe mine ramanand in acelasi si acelasi cerc vicios, raufacator, datator de amar, cauzator de fete posomorate.

As scrie iar si iar pentru ca nu ma face doar sa sufar, ci ma ajuta sa ma eliberez de prostioarele alea mici, negative si atat de semnificative.

Dar de azi…ma autopedepsesc cu 5 abdomene de fiecare data cand … .

Desi simt o nevoie disperata de a scrie despre asta.

Dar hei, cine va avea un abdomen bine sculptat la iarna ? Cine, cine ? Aud ?

Reclame

Metaforic vorbind.

Mi-as fi dorit sa nu mi se bronzeze doar pielea, ci sa ma colorez si pe dinauntru. Mi-as fi dorit sa-mi colorez sufletul in culori vesele, jucause. Sau in nuante de gri si negru. Mi-ar fi fost totuna. Aveam nevoie disperata de carioci colorate. Dar era inchis la non stop.

O ard aiurea in metafore desi sunt genul de om caruia metaforele ii dau dureri de cap.  Sunt genul de om caruia daca ii sugerezi ca o haina e precum zapada, nu voi intelege ca vrei sa-mi spui ca-i alba. Imi voi inchipui fel de fel de scenarii fantasmagorice, voi cauta fel de fel de interpretari, care-mi convin mie sau care, din contra, imi infig cutite-n stomac. Poeziile lui Bacovia sau cele ale geniului Eminescu se vor a fi cauzatoare de cele 462 de fire albe pe care le voi avea la frumoasa varsta de 53 de ani. Sugestiile celor din jurul meu vin tot ca un val de metafore pe care le inteleg cat de gresit cu putinta. Cu toate acestea, folosesc metafore pentru ca imi e mai usor sa transmit. E cea mai urata alegere pentru ca risti sa fii prost/deloc/teribil de gresit inteles. Dar e alegerea mea. Mi-o asum. Asa cum imi asum si acest ne-metaforic:

Du-te dracu’, bă!

Ma doare fiecare clapa a pianului, fiecara coarda a chitarii, fiecare arcus al viorii, fiecare suflu al clarinetului, fiecare fir de iarba si fiecare raza de soare, fiecare strop de ploaie si fiecare adiere de vant. Ma dor notele muzicale si peisajele din amurg. Si pentru asta:

Du-te dracu’, bă!