Mi-as fi dorit sa nu mi se bronzeze doar pielea, ci sa ma colorez si pe dinauntru. Mi-as fi dorit sa-mi colorez sufletul in culori vesele, jucause. Sau in nuante de gri si negru. Mi-ar fi fost totuna. Aveam nevoie disperata de carioci colorate. Dar era inchis la non stop.
O ard aiurea in metafore desi sunt genul de om caruia metaforele ii dau dureri de cap. Sunt genul de om caruia daca ii sugerezi ca o haina e precum zapada, nu voi intelege ca vrei sa-mi spui ca-i alba. Imi voi inchipui fel de fel de scenarii fantasmagorice, voi cauta fel de fel de interpretari, care-mi convin mie sau care, din contra, imi infig cutite-n stomac. Poeziile lui Bacovia sau cele ale geniului Eminescu se vor a fi cauzatoare de cele 462 de fire albe pe care le voi avea la frumoasa varsta de 53 de ani. Sugestiile celor din jurul meu vin tot ca un val de metafore pe care le inteleg cat de gresit cu putinta. Cu toate acestea, folosesc metafore pentru ca imi e mai usor sa transmit. E cea mai urata alegere pentru ca risti sa fii prost/deloc/teribil de gresit inteles. Dar e alegerea mea. Mi-o asum. Asa cum imi asum si acest ne-metaforic:
Du-te dracu’, bă!
Ma doare fiecare clapa a pianului, fiecara coarda a chitarii, fiecare arcus al viorii, fiecare suflu al clarinetului, fiecare fir de iarba si fiecare raza de soare, fiecare strop de ploaie si fiecare adiere de vant. Ma dor notele muzicale si peisajele din amurg. Si pentru asta:
Du-te dracu’, bă!
Blogu' lu' Pompi 