Sariti cu tastatura.

In conditiile cunoasterii senzatiei ca locul vostru nu e acolo unde sunteti sau/si in conditiile in care dispuneti de bunavointa de a da un sfat, se convoaca Sfatul Popular azi, 1 iunie 2009, in vederea iluminarii mintii si sufletului aflate in impas ale subsemnatei EU.

In clasele V-VIII am avut o profesoara de romana care m-a marcat. Pe mine, spre deosebire de ceilalti colegi, m-a marcat in sensul bun al cuvantului. Poate pentru colegii mei (si uneori si pentru mine) era o scorpie pentru ca ne dadea extrem de multe teme si pentru ca era severa la note. Insa la cei 11 ani ai mei am vazut in profesoara mea de romana un exemplu demn de urmat. Niciodata nu am fost un as in matematica, insa am avut mereu o predilectie catre romana. Nu am fost niciodata extrem de buna pe partea de literatura, insa la gramatica eram aproape un geniu (ma umflu si eu in pene, ce ?, ce ?).

Eu ma numar printre oamenii aia care rar fac o greseala gramaticala sau de ortografie, eu ma numar printre oamenii aia care nu isi imagineaza ca ai putea sa pici un examen la romana, eu ma numar printre oamenii aia care pur si simplu nu isi inchipuie cum ar putea cineva sa spuna ca substantivul « haina » e predicat (punerea cuvantului intr-o fraza pentru a evidentia functia sintactica pe care o indeplineste e inutila, din moment ce substantivul asta in veci si pururi nu va fi predicat).

Cand am terminat clasa a VIII-a imi doream sa ajung la un liceu cu profil uman. M-am vazut insa cu o medie maricica si am pus inaintea liceului la care voiam sa intru alte licee cu ceva mai mult prestigiu. Am intrat la mate-info, am incercat sa ma transfer la uman, cand mi s-a spus ca se poate (stiti voi in ce conditii se « poate » realiza un transfer), nu am mai vrut pentru ca ma acomodasem la liceul la care intrasem initial. Pe de o parte a fost bine ca am fost acolo, matematica a fost singurul chin, daca mergeam la uman nu stiu cat si cum as fi supravietuit unor materii precum istorie, latina, filosofie.

Cand a trebui sa dau la facultate… cea de Litere desi ar fi trebuit sa fie prima mea optiune, a fost inexistenta de fapt. Evident ca un salariu de 700 RON ca profesor debutant nu ma incanta, asa ca am ales sa dau la Stiinte Economice. Stiam ce materii voi face aici, poate nu stiam ce presupun ele. Cum mi se pare ? Probabil daca as fi printre studentii tocilari, totul mi s-ar parea floare la ureche. Cum nu sunt, probleme gasesc la tot pasul… Poate daca as fi dat de vreun profesor care (chiar daca ma pica la un examen de 5 ori) sa mi se para UMAN, poate daca as fi dat peste o materie care sa imi placa cu adevarat (chiar daca nu am intrat in materiile de specialitate, ci suntem doar in faza de introducere), poate daca as fi avut cei mai extraordinari colegi din Univers… poate chiar mi-ar fi placut ceva la facultatea asta.

Ma gandesc serios sa imi depun dosarul la Litere. Pana la a treia faza a admiterii intru si eu pe locurile bugetate. Ideea e ca eu sunt acum pe loc bugetat la Stiinte Economice. La anu’ nu cred ca voi mai fi. Asadar daca intru la cu taxa in anul doi la Stiinte Economice si daca intru pe locurile bugetate la Litere, pot sa merg asa ? Nu stiu daca intelegeti voi ce intreb… ideea e ca am stat un an pe « banii statului » si intreg sistemul are niste reguli incredibil de stupide, reguli care nu iti dau voie sa « abuzezi » de bunavointa pe care statul romanesc ti-o ofera in vederea urmarii studiilor superioare. Adicatelea nu m-as mira daca mi s-ar spune ca va trebui sa platesc taxa pentru amandoua facultatile avand in vedere ca un an am fost la bugetat.

Asadar… cei care aveti idei despre cum sta treaba… sariti cu tastatura. Si cred ca mi-ar prinde bine si un sfat de genul « Fă, du-te dracu’ de te fa femeie de servici si nu manca banii lu’ Base degeaba ! » sau « Fa-te profa de romana ca sa-mi lasi copchilu’ corigent ! », insa in niciun caz nu vreau sa aud lucruri de genul « Daca idealul visul tau in viata e femeia cu mustata sa devii profesoara de romana, urmeaza-ti-l ! ». Am auzit lucrul asta de un million de ori, sariti cu gura doar daca stiti vreun profesor de gimnaziu care sa nu fi murit de foame.

P.S.: Nu stiu daca as fi un profesor care explica bine (cred ca am ceva carente din acest punct de vedere, dar nu cred ca  sunt iremediabile), insa stiu ca de mica ma visez profesoara. Am in cap fel de fel de modalitati de predare, de reguli de notare, de metode de chinuit elevii. Acum cateva zile m-a rugat cineva sa ii scriu un scurt eseu („responsabilitatea” mea era aceea de a abera la greu) si am simtit cat de mult imi lipsesc orele de romana (ore de la care in liceu chiuleam) cu tot cu eseurile scrise fara inspiratie, cu tot cu lecturile obligatorii transformate dupa bunul plac in lecturi ne-obligatorii, cu tot cu… mazgaliturile mele in culorile curcubeului ce se voiau a fi  „notite demne de un elev studios”.

Multam’ anticipat de sfaturi.

Inca nu.

De mai bine de doua saptamani am hotarat sa sterg blogul. Atunci cand incepusem sa imi iau avant am crezut ca daca am timp sa lenevesc, voi avea timp si de un blog. Doar ca eu imi doresc sa scriu  articole cu adevarat bune (stiu ca e greu, dar macar incerc). Atunci cand aveam timp putin, cand inspiratia imi lipsea, cand ceea ce scriam nu mi se parea suficient de bun pentru a-l posta pe blog, cand … , cand… am decis ca mi-am demonstrat ca pot, dar ca deocamdata ajunge atat. Si ca cel mai bine ar fi sa ma opresc.

Am primit comentarii de genul « frumos post » care au fost spuse poate doar ca sa ma simt eu bine sau poate nu. Am primit critici bine argumentate, am tinut cat am putut seama de ele ; am aflat ca unii ma citesc doar pentru ca ma cunosc sau pentru ca le place modul meu de a scrie, nu insa si subiectele pe care le abordez. Am primit critici nefundamentate, neargumentate, mi s-a reprosat ca scriu despre ceva despre care nu ar trebui sa scriu ; de parca cineva stabileste ce trebuie sa facem si ce nu ; ce putem sa facem si ce nu. Mi s-a aruncat in fata un « Dar mai nou iti expui sentimentele pe blog ? ». Mai aveam putin si ajungeam sa mi se puna eticheta de « emo kid » din cauza unor articole.

DAR… nu am facut nici un banut de pe urma acestui blog, nu am vandut nimic nimanui, nu am obligat pe nimeni sa ma citeasca, nu am impus nimic nimanui. Am cerut eventual doar bun simt.

Pe blogul asta sunt eu…fara masca. In viata reala am momente cand ma vad nevoita sa nu las pe oricine sa intre in lumea mea. E o caracteristica a zodiei, nu e un semn de slabiciune sau de timiditate. Pe blogul asta m-au descoperit unii prieteni asa cum nu stiau ca pot sa fiu.

Am momente cand plang, am momente cand trec prin diverse stari si faptul ca am putut sa scriu despre asta m-a ajutat. Am primit comentarii de la persoane care se regaseau in lucrurile despre care eu vorbeam si m-au facut sa nu ma mai simt ciudata, sa nu ma mai simt un extraterestru. Nu ma bucur sa aflu ca sunt si altii care trec prin perioade/ stari urate, dar e cumva un sentiment aparte sa stii ca sunt si altii care inteleg perfect prin ce treci tu.

Nu sunt cel mai bun om de pe planeta, asa cum nu sunt nici cel mai rau. Cred insa ca sunt un om cinstit, nu mint (decat atunci cand adevarul i-ar durea pe cei dragi mie), nu urasc, insa nici nu simpatizez pe toata lumea. Nu vreau sa mi se dea dreptate intotdeauna sau sa fiu laudata in legatura cu articolele mele, asa cum nu vreau nici sa fiu contrazisa sau criticata nu cu argumente solide, ci din rautate. Oamenii rai sau rau-intentionati nu au ce cauta la mine pe blog. Pentru ca imi place sa cred despre mine ca nu sunt un om rau. Pentru ca sunt incapabila sa fac un rau intentionat unei persoane. Pentru ca eu si ai mei (familie, prieteni) am suferit de pe urma unor oameni rai. Pentru ca imi place sa cred despre mine si ai mei ca nu suntem oameni rai.

Deocamdata nu dau nimanui satisfactia/ insatisfactia de a ma vedea OUT din blogosfera. Pentru ca inca mai am ceva de zis, ceva de povestit, ceva de demonstrat. Pentru ca inca mai sunt oameni care ma citesc, pentru ca ei inca zambesc citindu-ma, pentru ca ei inca mai au multe de aflat despre mine si despre ei.

Trageti-ma de manecuta, va rog.

Nu am un blog pentru ca mi se pare trendy-flendy. Daca aveti 5 minutele ati putea citi « Lasa-ma sa iti explic » si veti intelege de ce mi-am tras blog. Nu sunt vreo pitzipoanca in cautare de admiratori, nu sunt vreo pustoaica in cautare de senzatii tari. Sunt scorpion, ador sa fiu in centrul atentiei, ador sa fiu apreciata. Evident ca m-am bucurat atunci cand prietenilor mei le-a placut articolul « Sunt defecta intr-o lume imperfecta, dar tu iubeste-ma asa cum sunt ». E o senzatie destul de placuta sa stii ca ai scris bine. Dar apreciez si criticile sincere si constructive. Sunt la inceput, sunt o blogerita mica-mica(aici deja ma sparg in figuri ). Totusi am fost surprinsa ca mi-au trecut pragul peste 100 de persoane(permiteti-mi sa ma laud: ma apropii de 150) in sa zicem 30 de ore de cand am dat start distractiei(pentru cei care au mii de vizualizari pe articol, „150” suna a joaca de copii; dar eu sunt un incepator, asa ca pentru mine a fost suficient). Nu incerc sa culeg laude prin intermediul commenturilor. M-am documentat la blogerii mai mari si am vazut ca in general cam 10-20% din persoanele care citesc un articol il si comenteaza. Si atunci am inteles ca nu trebuie sa ma descurajez pentru ca lumea nu ma lauda sau ca nu trebuie sa ma bucur pentru ca lumea nu ma critica. Ati facut-o ori personal ori ati tinut gandurile pentru voi. Eu va multumesc pentru ca ati stat 3 minute si ati citit articolul. Probabil majoritatea dintre voi ati facut-o din curiozitate insa sper ca ma veti citi si de acum incolo.

Acum…cine are blog stie cum sta treaba…Nu ai timp zilnic sa scrii(aici nu ma regasesc) sau nu ai inspiratie, nu ai subiecte bune(oooh,da !). Nu vreau sa dau dintr-o extrema in alta si nu vreau sa devin sclava blogului. Citisem pe blogul lui Dani Otil(va rog, nu strambati din nas cand auziti de numele lui; e un baiat grozav si nu cred ca are cum sa mimeze asta): „Am facut blog sa ma serveasca nu sa il servesc eu pe el…” . Ei bine, eu sunt o fire slaba. Si voi avea tendinta sa fiu eu cea care slujeste blogul. Asta va duce bineinteles la postarea de articole proaste, doar de dragul de a fi. Nu vreau sa se ajunga la acest lucru asa ca va rog ca –daca Doamne fereste !- se va intampla asta, sa veniti si sa ma trageti de manecuta sau sa-mi dati un cot in stomac…da’ tare, sa-l simt, sa ma doara.

Inspiratia vine greu, credeti-ma pe cuvant. As putea sa scriu cate-n luna si-n stele dar sa le scriu prost. Asadar…aveti rabdare cu mine. Incerc, dar e greu. La mai bine !