Stii…

Am citit la Andra un articol plin de optimism, de ganduri frumoase si  care denota o atitudine pozitiva. V-as pune sa va imaginati exact opusul, la care sa adaugati si niste lamentari si frustrari.

Stiu, se poate si mai rau, dar pentru mine e destul de rau si asa cum e acum. Maine… ei bine, maine, daca dau de colege proaste si mitzaite si de profesori comunisti si idioti si daca nu merg intr-un magazin sau undeva sa-mi cumpar ceva frumos si dragutz si daca nu primesc o imbratisare dintr-aia calda si un zambet molipsitor … pai clachez. Sau, ma rog, ar fi o chestie care m-ar putea binedispune in doi timpi si trei miscari, dar e ca si castigatul la loto, adica destul de imposibil.

Zambiti voi si-n locul meu.

Reclame

Absolut nimic.

Atentie, zic, acest post contine cantitati impresionabile de absolut nimic. Decat sa ma-njuri, mai bine icsuletz dreapta-sus.

Voiam (si din pacate pentru voi, inca vreau) sa ma plang asa cum am facut-o si in articolul “Un ceva, un cineva” ca sunt un om fara pic-gram-dram de ambitie. Ambitie care mi-ar folosi ea la ceva, spre exemplu in VIATA, băi. Mi-am pierdut-o undeva pe drum, a inceput undeva la 15 ani si s-a dus treptat pe la 17. Ca si cum as fi avut o punga sparta si mi-a cazut din ea cate-un pic, cate-un pic. Si-am ramas fara nimic.

Ideea e ca pan’ intr-a 8-a (clasa a..) competitia n-a fost dura pen’ca,competitorii nu erau greu de-nvins. Si-apoi…bunicul meu avea grija sa ma tina mereu in priza, sa ma traga de urechi cand o luam razna, sa ma ajute sa ma tin sus-sus. Mnoh, ideea e ca am picat fain-frumos in picaj-deraiaj-dracu’ sa-l ia de cuvant ca nu-l stiu. Si-am ramas acolo, nu doar pe plan profesional (fâs!) ci pe toate planurile ceresti si pamantesti.

Dupa cum spuneam, sunt un ceva confuz, lenes ; sunt un cineva fara motivatie, fara scop ; mai pă romaneles, nu ma motiveaza absolut nimic sa fac absolut nimic.

Tre’ sa-nvat ? Da’ de ce ? (Pentru ca o sa ajungi maturatoare de strazi. / Hai nu zau !)

Tre’ sa slabesc ? Da’ de ce ? (Pen’ca o s-ajungi obeza.)

Tre’ sa-nvat sa gatesc ? Da’ de ce ? (Pen’ca altfel o sa ajungi obeza.)

Zic ca tre’ sa-nchei, sa nu o mai lalai, sa nu mai consum hartie virtuala degeaba. Mnoh, ambitie nu au la Meli Melo, doar margele colorate si-astea nu m-ajuta. Si stiu ca nici voi n-aveti de vanzare, da’ trebuia sa scriu si eu un articol despre nimic.

Vorba lu’ Bendeac, VA PUP, VA IUBESC si VA RESPECT!

Aiaiai!

P.S.: Nu, faptul ca-i dezamagesc pe cei care chiar dau doi bani pe mine si faptul ca singura-mi semnez sentinta catre drept dracu’ NU ma fac sa-mi schimb atitudinea.

Atunci si acum.

Nu stiu de ce, dar de fiecare data cand vad la tv filmul “Liceenii” nu pot decat sa ma asez comod pe pat/scaun/fotoliu/podea si sa ii dau un time-out telecomenzii. Indiferent ca faptul ca unele scene mi se par, acum, in 2009, trase usor de par, indiferent daca dragostea liceenilor din film mi se pare atat de … infantila, indiferent daca felul fetelor de a se imbraca ma amuza delicat … independent de toate astea si altele si altele, filmul ma acapareaza. Desi stiu fiecare scena care urmeaza, nu ma dezlipesc de ecran si traiesc fiecare moment alaturi de personaje (mi-a iesit cam siropos fragmentul asta, scuzele mele).

Ma uitam insa la cat de mult ii respectau elevii pe profesori. Stiu ca lucrul asta nu se intampla doar in filme, ci si in realitate. E inutil sa compar felul in care erau respectati profesorii atunci si felul in care acestia sunt umiliti, injurati, batuti de catre proprii elevi, acum. E inutil probabil sa compar educatia pe care parintii o dadeau copiilor lor atunci si educatia, sau mai bine zis libertatea, pe care parintii o dau acum copiilor sau pe care acestia si-o iau fara a tine cont de dorintele parintilor.

Nu militez pentru educarea generatiilor de dupa mine. Pentru ca poate vreodata o sa devin imuna la prostie, imuna la vederea unei pitzipoance razgaiate, imuna la degustul provocat de un cocalar, imuna la decapotabila italianului vero de 40 de ani in cautare de pustoaice de 18.

Mi se va duce insa imunitatea naibii cand o sa mi se sufle postul de o fetita-lu’-tata sau de o domnisoara-craci-lungi.

Mi se va duce imunitatea naibii cand  -daca imi voi dori o geanta Louis Vuitton sau o pereche de pantofi Jimmy Choo ca cei ai amantei sefului-  va trebui sa imi dau salariul pe trei luni.

Mi se va duce imunitatea naibii cand voi sta cu orele peste program pentru a obtine o promovare pe care mi-o va sufla blow-job-ista firmei.

E drept, m-am uitat la prea multe filme. Asa cum e drept si ca vom trai intr-o tara de ratati si de ratate. Care vor muta Franta-n Africa, vor pune cratimele anapoda, vor conjuga eronat verbele, il vor face pe Marian Dragulescu pictor si pe Barack Obama primul om negru care-a pasit in America.

Atitudine ? Nu cred ca putem lua. E genul ala de resemnare cu care ne-am obisnuit de mult si pe care ne-am autoimpus-o probabil.

Cred ca la un moment dat ne vom satura sa ne amuzam de pitzipoancele buzate imbracate ca la circ si de discursurile agramate ale lui Marian Vanghelie.

Cred ca la un moment dat ne vom satura sa fim sclavi in statul asta si ne vom satura sa fim furati de un metru si 62 de centimetri ai lui Boc.

Cred insa ca va fi totusi prea tarziu. Pentru noi, pentru ei, pentru tara asta.

Pentru ca pur si simplu nu mai e nimic de facut. Decat sa privim cu neputinta cum totul se duce incet-incet in jos, mai jos, tot mai jos.