Nu ma refer aici la catastrofe de genul ti-a ramas partenerul paralizat sau sufera de ce stiu eu ce boala sau altceva. Desi, la drept vorbind, e si asta un subiect demn de dezbatut si presimt ca DianaEmma m-ar bombarda cu dezbateri interminabile in miez de noapte.
Iar filosofez despre dragoste, desi atat de mult habar nu am.
Mi-au fugit azi ochii pe blogul Andrei si am dat de un articol pe care il ratasem.
“Lasă-ţi timp. Acceptă că doare. Cât doare. Altfel… vei ajunge plin de frustrări, de neajunsuri, de spaţii goale. Spune “adio”, dar fă-o aşa cum trebuie, asigurându-te că n-a rămas nimic neconsumat. Că nu mai ai nevoie să priveşti înapoi. Abia atunci trece. Durerea. Pentru că…iubirea rămâne. Atunci când e adevărată.”
Cum sa formulez astfel incat sa nu scriu fraze mediocre care sa exprime idei rasuflate?!
Iubesti un om. Esti ranit. Indiferent ca te-a inselat ori habar n-am ce naiba ti-a facut, ajunge sa doara. Sa zicem ca te bate de-ti suna capacele. Automat, il iubesti mai putin. Sau chiar deloc. Insa… cum faci sa il NU il desprinzi pe omul ala bun de care ai fost indragostita de omul asta rau care ti-a invinetit ochii si sufletul? Caci amarnic te-ai amagi. Cum faci sa nu ii lasi omului astuia niciun locsor in sufletul tau, nicio portita deschisa, niciun drept de a se intoarce, niciodata, nicicand? Urandu-l? De parca n-ai putea iubi si uri un om in acelasi timp…
Am o prietena careia o… mare iubire i-a adresat o fraza. Fraza pe care eu as scrie-o pe un post-it si l-as lipi pe oglinda din baie. Si pe oglinda din camera. Si pe oglinda din hol. Pe monitorul calculatorului. Fraza pe care mi-as imprima-o pe fata de perna. Pana mi-ar intra bine-n cap si as ajunge sa dispretuiesc profund omul respectiv, pana as ucide orice farama de sentiment neasortat cu ceea ce ar trebui sa fie normalitatea.
Desigur, din punctul meu de vedere, al omului din exterior, modalitatea e doar una. Desprinsa de partea emotionala caci doar nu-s implicata, luandu-ma dupa ratiune, dupa principii, dupa teorii, pot sa dau sentinte pe care, atunci cand sunt implicata, le-as refuza categoric. Dar de aici, din exterior, lucrurile se vad intr-o singura culoare si nu pot percepe nuante. Iar in momentul in care tu, omul din interior, rapus, caci rapus esti, de sentimente, simtiri, amintiri, emotii, vii si-mi spui ca parca vezi nuante ceva mai deschise si culori pastelate si parca si-un roz bombon care-ti acapareaza privirea, ma infurii si voi urla la tine si te voi capaci pana-ti ies toti neuronii colorati din tartacuta. (De s-ar gasi cineva sa ma capaceasca si pe mine asa…).
Doar ca afurisita aia de iubire adevarata parca-i special conceputa sa-ti puna bete-n roate si parca singurul ei scop e sa te orbeasca complet. Sau macar partial, se poate hrani si din asta. Indiferent de cat suferi, indiferent de cat altii sunt raniti, caci, desigur, ii va rani involuntar, tu stii ca el e omul ala bun de care te-ai indragostit. Ei bine, inceteaza sa mai faci distinctia. E acelasi om. Si chiar daca constientizezi asta, nu o poti si sa o simti, asa-i?
In momentul in care iubesti, esti dispus sa lupti, sa faci compromisuri, sa ierti (desi mai mult ca sigur nu uiti), sa suferi, sa accepti lucruri pe care intr-un milion de ani nu ti-ai fi imaginat ca le vei accepta, esti dispus sa te lasi calcat in picioare, cu orgoliu, suflet si tot ce-nsemni tu ca fiinta umana, ba chiar parc-ai face cumva sa te calci singur in picioare, caci, nu-i asa, tu iubesti. Si-atunci vin eu si ma enervez pentru ca.
Nu vreau sa cred ca daca iubirea ramane, in cazurile astea, ramane pentru ca e adevarata. Nu vreau eu sa fie asta iubirea adevarata, nu vreau eu ca iubirea adevarata sa te transforme intr-o carpa de om fara judecata, nu vreau eu ca iubirea adevarata sa insemne ca renunti la tine. Pentru ca nu asta e iubirea adevarata.
Il iubesti. Indiferent de orice. Stiu. Dar ar trebui sa inveti sa incetezi sa o mai faci.
Blogu' lu' Pompi 
În ce hal am ajuns în ochii tăi. 😆
Și ca să fiu totuși măcar de formă acum Gică Contra… Poate că aia e de fapt iubire adevărată. Dar o iubire adevărată care nu are parte de condiții favorabile, care nu a găsit omul care să aprecieze cu adevărat toate compromisurile, iertările și luptele.
Și atunci, treuie să punem limite.
Da, deci…nu! 🙂
Diana, hai ma, mie-mi place cand dezbati articolele mele cu pofta cu care as savura eu acum… o mancare gatita de mama, buna de te lingi pe deJte :))
Ma bucur ca ne putem inteloege macar in privnta limitelor. :))
Bec, esti… adorabil, ca de obicei. :))
Cea mai mare gresala a unei femei e sa accepte cacaturi din partea unui barbat, mai ales daca il iubeste.
Eu am invatat…..pe propria-mi piele (din pacate)….ca pe primul loc sunt eu, el daca spune ca ma iubeste se conformeaza, daca nu, la revedere.
Nu merita sa suferim pentru NIMENI, dar nimeni, pe bune, cu sau fara sentimente.
Si chiar cred ce spun.
Si o si aplic si e al naibii de bine 😉
Goddess, o aplici acum pentru ca ai invatat in timp, dar din pacate, si tu a trebuit sa o inveti pe pielea ta…
Evident, asta am si zis…..
Da, nu stiu de ce am simtit eu nevoia acuta sa iti raspund la comentariu printr-un rezumat al comentariului tau :)) 8-} Voiam sa subliniez ca a trebuit sa te arzi ca sa.
Mi-am pus post-it cu fraza aceea pe suflet si in minte dar peste el am lipit si alte hartiute cu alte chestii bune si uite asa am ajuns sa nu mai dau mare atentie frazei de pe acel biletel magic. Si ii gasesc numeroase explicatii, motivatii. Poate o fi fost o gluma (proasta ce-i drept), poate o fi fost un fel de a spune altceva. Sunt multi de poate si tot atatea certitudini care cam anuleaza poate-urile astea. Da, is naiva, is praf, is bleaga si am nevoie sa urli la mine, sa ma capacesti sa imi repeti la infinit ca risc sa sufar iar. Dar daca eu am ochelari de cal si prefer sa incerc si sa sufar ce imi poti face? Poate doar daca m-ai spanzura cu capul in jos ai rezolva ceva caci mi s-ar oxigena creierul, as gandi mai binisor si as incepe sa judec corect.
Sa ma scoti din spam, te roooog!
Mda… sunt si nu sunt de acord cu tine. Limitele trebuie puse la un moment dat, intr-adevar, dar stii cum e… cand iubesti cu adevarat, parca si chestia asta („esti dispus sa lupti, sa faci compromisuri, sa ierti (desi mai mult ca sigur nu uiti), sa suferi, sa accepti lucruri pe care intr-un milion de ani nu ti-ai fi imaginat ca le vei accepta, esti dispus sa te lasi calcat in picioare, cu orgoliu, suflet si tot ce-nsemni tu ca fiinta umana”) iti pare un…nimic, pana la urma. Orice ai face, faci cu drag…nu ti se mai pare un sacrificiu, pur si simplu devine natural. Nu zic ca e sanatos, ba chiar m-am urat cateodata pt asta. Nu stiu ce sa zic, m-ai bagat un pic in dificultate cu articolul asta. Mi-ai facut ratiunea sa se bata cu sufletul si… nu stiu inca cine castiga. 🙂
Petro, ce sa-ti mai zic? Esti ca un copil prins cu matza-n sac care isi asteapta bataita de la mama dar care gaseste tzashpe explicatii pentru care matza aia era in exact sacul ala :))
Andra, eu mi-am lasat ratiunea sa castige. E cel mai intelept in cazul asta.
Imi place foarte mult cum ai expus aceasta tema. Pot sa zic ca suntem foarte asemanatoare in gandire. Nici eu nu consider ca iubirea trebuie sa te aduca in asa hal incat, atunci cand o pierzi, sa ajungi sa te autoflagelezi psihic (in unele cazuri, din pacate si fizic). Iubirea adevarata e atunci cand esti impacata cu tine insati, atunci cand, si daca se termina la un moment dat, iti aduce mereu in minte numai imagini si amintiri frumoase…poate si un mic regret acolo, ca ceea ce a fost nu mai este. Insa important e ca zambetul sa iti ramana mereu pe buze:)
Stropinela, multumesc. :”>
Stii ca eu am reusit..? ( de fapt, stii :”> cunosti si povestea anterioara si cred ca si pe cea de acum; daca nu, ti-o spun imediat in privat 😆 ). E cam greu de acceptat si doare la inceput, dar dupa e o senzatia de-aia pe care o ai atunci cand iti dai cu apa rece pe fatza dupa o ora de plans…
Uite inca una care a reusit 😛
Care e cealaltă?
Sau celelalte?
(sunt la ora de curiozităţi)