Un alt post destul de personal, cu siguranta nerecomandat tuturor. Nu il scriu pentru a arata ceva, rar amintesc de bunica mea, insa scriu pentru mine, ca, peste ani, sa ma intorc aici avand grija sa nu uit.
Bunica e o persoana foarte dificila, si cu toate astea nu trebuie sa stii extrem de multa psihologie ca sa o cunosti, sa stii cum si la ce reactioneaza, sa stii cat de influentabila e, de manipulatoare, uneori, de… trista, de cele mai multe ori.
( Ma simt atat de vinovata acum, cand scriu postul asta si zau ca de-abia vad tastele de plans, dar… trebuie sa scriu asta. )
De cele mai multe ori, ma plang prietenilor spunand « Efectiv, imi pierd orice urma de rabdare in fata ei. » … si tip la ea, si stiu ca nu e bine, am noroc ca nu o doare pe atat cat ar trebui, probabil s-a obisnuit, saraca. Ma scoate din sarite asa cum rar catre niciodata poate un om sa o faca. Asa cum, fara sa vrea si fara sa stie, ma face sa ma simt cumplit, extrem de vinovata, desi poate greselile mele nu au fost niciodata atat de mari.
Cand eram mica, ii dadeam mamei ei peste picioare cu un fier asemanator unui vatrai (?!). Aveam mai putin de 3 ani, nu voi folosi scuza “Nu stiam ce fac” insa jur ca nici pana in ziua de azi nu mi-am dat seama de ce o loveam. Cred ca asta a fost primul motiv pentru care bunica m-ar fi catagorisit drept « afurisita » ; faptul ca bunicul ma rasfata mult a mai adaugat putin ..ardei iute in relatia noastra. Cu toate acestea si cu toate ca bunica nu a fost femeia care sa imi spuna povesti, sa ma invete, sa ma asculte… ii sunt draga si, rareori, imi dau seama de cat de mult tin si eu la ea. Sunt cea mai mica dintre nepoti, si, slava Cerului, ca are vreo 9-10, si, desi au aparut deja si stranepotii (4-5 la numar), inca sunt pentru ea omul apropiat care o suna zilnic sa o-ntrebe de sanatate, care, desi isi iese din sarite si tipa la ea, ii e, pe cat poate, aproape si o consoleaza si calmeaza cand plange (si cat de mult ma doare si enerveaza, in acelasi timp, cand o face…).
Asta am scris ieri si… azi, desi simt aceleasi lucruri nu cred ca mai pot scrie in aceeasi maniera.
Cunosc pe de rost aproape toate spitalele din orasul asta si stiu denumiri de medicamente cat o jumatate dintr-o farmacie. Cand eram mica, mersul la spital era mai des decat mersul la un teatru, un muzeu, circ sau orice altceva.
Cand bunicul mi-a spus ca trebuie sa fie operat pe inima, am mers pe jos o buna bucata de vreme fara sa vad si sa aud ce e in jurul meu, de parca faceam parte dintr-o alta lume. Mi-am ascuns, in autobuz, lacrimile de privirile celorlalti si am izbucnit in plans, in curte, de parca acolo era sfarsitul. Sfarsitul lui. Si al meu.
Cand bunica a avut, pentru a doua oara, un accident vascular, initial nu am luat lucrurile in serios. Nu, e incorect spus, nu am inteles gravitatea lucrurilor. Realizand insa ca o pot pierde… plangeam aproape automat(ic ?!) in timp ce faceam lucruri cat se poate de obisnuite. Intr-una din zile, mergand la spital si negasind-o in salonul in care era internata, am realizat ca e posibil sa fie… Dar nu puteam concretiza gandul asta, efectiv…
E foarte ciudat, toata viata mi-am imaginat ca una din cele mai mari lovituri ale vietii mele va fi moartea bunicului, nu pentru ca pe bunica nu as iubi-o suficient, ci pentru ca aveam un alt fel de relatie cu bunicul…
Sunt perfect constienta ca momentele alea vor veni, dar nu pot promite ca nu ma vor marca si ca nu vor rupe ceva din mine.
Sunt perfect constienta ca ar trebui sa ii apreciez cu mult, mult mai mult dar nu pot promite ca o voi face.
Nu imi pot reintra 100% in starea de ieri, era, poate, cel mai mare omagiu pe care l-as fi adus vreodata bunicii mele… (« Omagiu » se aduce si viilor, da ?)
E incapatanata, e rea uneori, e din cale-afara de mofturoasa, e manipulatoare, e lenesa, ma enerveaza deseori, dar e « una din cele trei mame ale mele », e un om care m-a marcat, care m-a crescut, pana la urma, e un om singur, trist, e un om care sper sa-si tina ‘traditia’ neamului si sa aiba viata lunga. Aici, sau la mine-n suflet.
Blogu' lu' Pompi 