„There is a hole in the world…”

E a doua carte care ma face sa plang. Probabil m-a nimerit intr-o perioada mai sensibila. Dar nu stiam, nu imi imaginam ca o carte poate face asta dintr-un om…

« Il iubesc acum cu disperarea de-a-l fi iubit fara sa o stiu, fara sa i-o fi aratat. Simt nevoia sa-i arat acuma toata dragostea asta descoperita tarziu, si gandul ca nu mai este cu putinta ma exaspereaza. Ii simt in palma greutatea capului, cand il ridicam sa-i dau sa bea, aud zgomotul si caderea in gol a fiecarei picaturi pe care o inghitea si, de trei saptamani, nu mai dorm. Sunt trei saptamani de cand a murit tata. »

O sa vin peste cativa ani (peste cat mai multi, sper) si o sa va spun, probabil, ca bunicul meu, omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lumea asta, omul care m-a crescut, m-a educat, mi-a oferit cea mai frumoasa copilarie… a murit si ca… a plecat de aici fara a-mi lua ramas bun de la el asa cum toata viata mi-am imaginat ca o voi putea face. Va pleca de aici nu omul care-mi era prieten, ci omul cu care de ani de zile nu mai vorbeam… Nu pot intra in detalii, insa da, ideea e ca… eu si el, din diverse motive, nu mai vorbim unul cu celalalt. Decat strictul necesar, adica „Buna ziua.” (eu niciodata nu-i spuneam „Buna ziua”, ci „Salut.” , exact ca unui prieten; si niciodata nu i-am vorbit cu „dumneavoastra” iar acum… cand inca il tutuiesc cand spun „Da-mi-o, te rog, pe bunica la telefon.” mi se pare atat de ciudat…).

Nu o sa va las sa ma judecati pentru ca nu e chiar asa cum unii gandesc. Nu e vorba ca ar trebui sa plec capul, sa las de la mine, sa trec peste orgoliu si sa fac eu primul pas catre impacare. Oricum lucrurile intre mine si el nu vor mai fi niciodata la fel (nu am fost in toata viata mea certati timp de jumatate de an; ciudat e ca nici nu mai stiu de ce ne-am certat initial). Nu o sa va las sa ma judecati pentru ca lucrurile nu-s asa cum se vad din afara. Poate Loryloo ma intelege mai bine, nu stiu care e problema dintre ea si bunica ei, in schimb, imi pot imagina. Nu, Loryloo, nu-l aseman pe bunicul meu cu bunica ta, probabil ea s-a purtat urat cu voi, insa… vreau sa subliniez faptul ca… daca nu ai avut vreun incident de genul acesta, nu vei face altceva decat sa spui „Uite-o si pe magaritza asta.”

*

„Does the pain weigh out the pride?” …

Cati dintre noi, desi ii doare, nu trec peste mandrie?

„Can you really forgive if you can forget?”…

*

M-a intrebat cineva cum ma simt stiind ca stau suparata pe un om, doi, trei, m-a intrebat daca sunt linistita, daca nu-mi e sufletul incarcat. Crezi ca-i bine? Normal ca nu e. Sunt oameni care imi lipsesc enorm si a caror absenta ma doare de mor (desi deseori incerc sa par rece, indiferenta; tocmai faptul ca incerc sa fac in asa fel incat sa nu imi pese arata cat de tare-mi pasa). Si e ceva mai presus de orgoliu, de incapatanare, de rautatea pe care, desi nu vreau sa o recunosc, exista, undeva, ascunsa, in mine. E ceva mai presus de durerosul, egoistul, poate, gand ca „Odata ce ata s-a rupt, degeaba ii faci nod. Se vede clar ca a fost innodata.”… Nu e, chiar nu e ceva mai presus de mine. Desi mi-ar placea sa cred asta. E ceva in mine, ceva ce nu-mi da voie sa uit, sa iert, … . Sper sa-l scot pana nu e prea tarziu… Caci… in ce hal ma va durea daca va fi!

P.S.: Stiu ca va enerveaza la culme ca inchid comentariile. Inainte, o faceam doar atunci cand vorbeam despre lucruri foarte personale. Pentru ca nu suportam replica, reactie la ce am scris. Asa cum e si acum. In alte dati, desi as avea nevoie de sfatul vostru sau incurajarea voastra, pur si simplu nu vreau comentarii. Sunt destul de superfici, nu-i asa?

*

„Maybe our mistakes are what make our fate.”

*

„Where you used to be, there is a hole in the world, which I find myself constantly walking around in the daytime, and falling in at night. I miss you like hell.”

(Edna St Vincent Millay)

*

Imi lipsesti… Mult.

Dar stiu ca asta ar durea mai putin.

Anunțuri