[Za song, here. Macar melodia sa fie ritmata, daca postul e melodramatic.]
Visam sa ne atingem idealurile, banuiesc ca e oarecum anormal sa nu speram la ce e mai bun pentru noi… Speram ca intr-o buna zi ne vom intalni jumatatea, cu care vom avea o nunta perfecta, o casnicie aproape perfecta, un camin extraordinar. Ne vedem, probabil, avand o slujba bine platita care sa ne placa, pe care sa nu o dispretuim din tot sufletul in momentul in care ceasul desteptator suna la 6.30 dimineata. Ne dorim copii frumosi, ascultatori, destepti si ne dorim pentru ei tot ce e mai bun.
Suna ca un cliseu, sunt perfect convinsa de asta, insa nu poti fi extrem de original cand vine vorba de viata, de fericire. Da, stiu, o vad pe DianaEmma sau pe Grapefruits sau pe oricare alta outsideritza cu idei originale legate de viata perfecta, o vad spunand ca nu are nevoie de elementul X sa isi faca viata placuta s.a. Le voi redirectiona, evident, comentariile la spam.
Insa noi, ceilalti, din puerilitate, naivitate, romantism si alte tampenii dintr-astea ne vom autoconvinge ca lucrurile se vor termina bine, pentru ca speranta moare ultima. Insa, „O muri speranta ultima, dar la un moment dat tot se duce naibii si ea.”
Ne trezim la 30 de ani disperate ca ramanem singurele din anturajul nostru nemaritate, devenim depresive la 38 cand devine imposibil sa avem o relatie normala cu copiii nostri, deveniti adolescenti de neinteles, sau ne prinde varsta de 40 suferind de ani de zile dupa un barbat sau ne loveste brusc un divort la 45.
Unde-i viata aia ca-n povesti pe care ne-o imaginam? De ce s-a dus naibii? A fost vina mea? Sau a ta? Probabil mama-soacra a avut un rol in asta. Probabil secretara lui?! Sa invinuim florareasa din colt, mai bine, pentru ca nu a avut inspiratie sa ne trimita trandafirii mult ravniti.
Nu, nu insinuez ca noi suntem responsabile ca dupa 20 de ani de casnicie fericita, sotul ne intenteaza divort. Nu, nu insinuez ca, desi apasate de varsta de 30 de ani, ne incapatanam prea tare sa nu coboram standardele in ceea ce priveste tipii cu care ne dam intalniri.
Insa, sunt sigura ca sunt cativa oameni ca mine, putini, sau nu, care viseaza, poate, prea mult, care spera ca totul va fi bine, fara sa faca ceva in acest sens.
Si habar n-am ce sa le spun acestor oameni. Si habar nu am ce sa-mi spun mie…
Blogu' lu' Pompi 
cea mai prima 😀
eu sunt increzatoare, astept printul calare, iubire d-aia mai ceva ca-n filme 🙂
Foarte prima:))
Si daca nu apare, Croco? Ce ne facem, huh?
pentru o viata perfecta trebuie sa ai asteptari de la tine.
si acum pt spam:eu vreau putine si sunt momente in care sunt fericita vazind o floare faina,un nor pufos,zapada …:D
daca n-apare, gasim solutii de moment… nu gasim print, ne multumim si cu un conte 🙂
nu tind spre perfectiun,sunt de parere ca ea nu poate exita atata timp cat vorbim de niste simple fiinte, asa ca noi. din tot uratul trebuie sa stim face un frumos, sa ne modelam potrivit situatiei,sa ne adaptam si sa ne acceptam reciproc si tocmai din farama aia mica,mica de tot va rasari ceea ce cu toate visam,adica fericirea (de care oricum unii masculi spun ca`i efemera, ca toate celelalte 😛 )
Ajung la spam??? Mai, mai mai… in halul asta am ajuns… pfff…
Sincer acuma, nu toti vrem aceleasi lucruri lucruri de la viata si oricum nu in aceleasi forme… poate doar variatiuni pe aceeasi tema.
In primul rand, sa stergem toata faza asta cu viata perfecta. Ca nu asta vreau.
Da, am notiuni poate mai less expectational despre o viata frumoasa.
Pentru ca am trait si perioade grele si stiu ca nu ai nevoie de bani sau lux ca sa fii fericit. Si stiu si ca n-ar nevoie decat de un om ca sa fii fericit; si in primul rand am mai multi de atat mereu, familia.
Apoi, chiar crezi ca eu nu am sperante, visuri? Am, dar in alte forme. Si eu sper… dar stiu ca pierd mai multe visand catre o lume perfecta, decat incercand sa traiesc cat pot mai bine cu ceea ce mi se da.
Si asta nu tine de mine ca personalitate; pentru ca iti bat la orice pariu vrei tu ca eu sunt macar la fel de visatoare decat tine.
Tine de ceea ce am invatat in viata; pentru ca la un moment dat cineva mi-a dat doua palme zdravane si mi-a zis „Viseaza in timpul liber, dar traieste-ti viata asta o data ca uite ce oameni minunati au trecut pe langa tine ca tu asteptai altii si mai minunati!” Si apoi a urmat a doua pereche de palme. Metaforice.
Cand ma bag seara in pat pana sa adorm stai sa vezi ce vise si vieti perfecte imi bantuie creierul, ce printi pe cai albi, negri sau maro, ce cariera, ce copii facuti de tanara, ce case cu mansarda si gradini, 7 mate si 3 caini vad…
Dar in realitate ma face fericita si zmeul daca stiu ca am iubeste si il iubesc, ma multumesc si sa am cu ce imi duce viata, stau si intr-o garsoniera, pe un colt de pat, fiind foarte fericita ca am un acoperis deasupra capului.
„Speranta moare ultima si omul inaintea ei”, asta e cert.
Unii nu fac nimic doar viseaza, si primesc totul de la viata.
Altii se chinuie toata viata, si nu fac nimic.
Nu e nicio reteta despre ce sa faci ca sa iti fie mai bine.
Fiecare, in functie de om, mediu si poate chiar noroc, poate reusi sau da esec.
Poti in cel mai bun ca sa te adaptezi in timp, in functie de ce primesti.
Nu exista perfecțiune in viata, exista in teorie. Restul no comment fiecare isi gaseste fericirea/omplinirea in ceea ce dorește.