Daca ma intreba cineva acum cateva zile cum sunt, as fi spus ca trec printr-o perioada destul de buna. Imi era bine. Aveam parte de farame de fericire. Poate era de la soare ; poate nu-mi venise inca factura la gaz ; poate nu primisem inca vesti proaste ; poate… . De cateva zile insa plang ca un om nebun. Intr-o seara am plans pentru ca mi-am amintit de L. Intr-o dimineata…am gasit pe YouTube niste melodii ale unei formatii pe care o ascultam cand eram mica. Una din melodii facea referire la un copil caruia ii murise tatal. Ascultam melodia si lacrimile imi curgeau siroaie. Tatal meu a murit atunci cand eu aveam 4 ani si nu reusesc sa imi aduc aminte decat de o singura zi alaturi de tatal meu. Eram foarte mica si imi aduc vag aminte, dar stiu ca ne facuse mie, mamei mele si fratelui meu o surpriza placuta. Imi pare rau ca nu am mai multe amintiri cu el…
Ciudat insa, melodia despre care va spuneam mai sus nu m-a emotionat din cauza tatalui meu. Ci din cauza unui om cu care nu am nicio legatura de sange. Dar care este de departe persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta. Bunicul meu vitreg –caci despre el este vorba- mi-a devenit al doilea tata. De fapt, el mi-a fost si tata si mama. Mi-a oferit momente minunate, am datorita lui cele mai frumoase amintiri ale copilariei. Plang ca un copil cand ma gandesc ca l-as putea pierde. Sunt sigura ca se va rupe o parte din mine atunci cand el nu va ma fi. Nu vreau insa sa ma gandesc la asta. Stiu ca e un lucru inevitabil. Independent de noi viata merge inainte. Stiu ca va veni si acea clipa cumplita. Dar nu vreau sa accept. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu va putea sa il inlocuiasca.
Acum un an a suferit o operatie de inima. Stiu ca atunci cand am plecat de la el de la spital dupa ce imi spusese ca trebuie sa fie operat, mergeam pe drum si plangeam. Eram in autobuz si pur si simplu imi curgeau lacrimile si nu ma puteam stapani. Operatia a decurs bine; cand l-am vazut prima oara dupa operatie am ramas socata. Slabise ingrozitor de tare. Din pacate, a trebuit sa fie operat si a doua oara. Cand a venit acasa mi-a spus ca la o zi dupa operatie asistentele ii pregatise o …lumanare. A facut o insuficienta renala, apoi a avut probleme cu nu-stiu-ce ganglion, dupa care a facut apa la plamani. Acum e posibil sa fie operat iar pentru a i se pune un stimulator cardiac. Cred ca se numara printre cei mai ghinionisti oameni de pe planeta. De anul trecut din martie pana acum…cred ca 8 luni a fost prin spitale…8 luni din 12. Mi se rupe inima, dar nu ii dau mai mult de 3 ani. Si ma doare.
Toata viata a fost un om puternic. Cand a mers la prima operatie sunt sigura ca i-a fost cat de cat frica. Dar era optimist, era puternic. La a doua operatie a mers tot cu zambetul pe buze. Credea ca o sa ii fie chiar mai simplu decat prima oara pentru ca stia prin ce avea sa treaca. Nu stia insa ce avea sa i se intample. Dupa toate complicatiile si problemele pe care le-a avut dupa a doua operatie…s-a schimbat. Simt ca nu mai e atat de puternic. Si renunta treptat la lupta. In conditiile in care toata viata a luptat si a muncit pentru tot ce are.
Cand a plecat din casa parintilor sai, a plecat cu mainile in buzunar. A reusit treptat sa isi cumpere o casa, o masina, si-a facut o firma care in anii `90 mergea foarte bine. Firma pe care bunica mea a avut grija sa o falimenteze…dar asta e o alta poveste.
Cred ca marele lui regret a fost ca…parintii lui nu au venit niciodata la el acasa sa vada ce a realizat. Venise singur, intre straini si reusise atat de multe. Parintii lui nu au fost de acord cu el in privinta casatoriei cu bunica mea. Din cauza ei, parintii lui nu au venit niciodata, niciodata sa vada ce a cladit unicul lor fiu in atatia si atatia ani de munca.
Pe langa asta..un alt mare regret al lui sunt sigura ca e acela ca cei pe care i-a ajutat atat de mult nu i-au multumit si i-au intors spatele atunci cand i-a fost greu. Si inca ii intorc spatele.
Daca nu ar fi fost el, eu as fi fost un alt om astazi. M-a ambitionat sa fiu cea mai buna la scoala. Mi-a insuflat dorinta de a invata. M-a invatat sa deosebesc binele de rau. Nu am reusit insa niciodata sa fiu atat de rabdatoare ca el. Si nu am reusit sa iert oamenii, asa cum el a facut-o de nenumarate ori. Si nici nu vreau. Pentru ca el a avut doar de pierdut de pe urma bunatatii lui. Pentru ca traim intr-o lume in care bunatatea, atat de rara in zilele noastre, a devenit un defect, o slabiciune. Stiu ca acesta nu e tocmai cel mai optimist mesaj pe care l-as putea transmite. Dar poti oare sa transmiti mesaje optimiste cand cel de langa tine nu iti multumeste pentru bunatatea ta ci profita de ea? Poti sa transmiti mesaje optimiste cand cel de langa tine asteapta ca tu sa cazi pentru ca el sa te afunde si mai tare? Poti sa transmiti mesaje optimiste atunci cand cel de langa tine e chiar cel care iti pune piedica?
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Celine Dion are o melodie intitulata « Because you loved me ». Eu nu o dedic vreunui iubit, ci bunicului meu. Pentru ca… :
“For all those times you stood by me
For all the truth that you made me see
For all the joy you brought to my life
For all the wrong that you made right
For every dream you made come true
For all the love I found in you
I’ll be forever thankful, DAD!”
Blogu' lu' Pompi 
…intamplator melodia asta este printre preferatele mele si cred ca singura la care stiu pe de rost versurile cap-coada, este genul de melodie la care imi dau lacrimile de fiecare data cand o ascult…
…intamplator am tinut si eu enorm de mult la bunica mea ce a plecat dintre noi de mai bine de 10 ani… stiu foarte bine despre ce vorbesti si nu pot sa spun decat ca am simtit atunci ca a murit si o parte din mine….dar sti ce mi s-a intamplat?? in noapatea cand a murit (a murit la mine in camera…) ii simteam prezenta ei peste tot in jurul meu…o prezenta uimitor de linistitoare, chiar am si visat-o…se facea ca totul fusese doar un cosmar…ca ea era vie si ca era foarte bine…si atunci am stiut ca in felul asta a vrut sa ma asigure ca ii e bine….se chinuise mult inainte sa moara si depindea de noi pt aproape orice… la momentul respectiv parca nici lacrimi nu mai aveam, abea la ceva timp…in intunericul camerei mele am putut sa plang cu hohote pana nu am mai stiut de mine…pana cand in cele din urma am adormit…
trebuie sa-i multumesti Lui D-zeu ca l-ai avut alaturi de tine atata timp, ca ati trecut prin bune si prin rele… esti o norocoasa ca l-ai avut langa tine mai mult decat altii, ca esti ceea ce esti datorita lui si nu uita sa te bucuri de el atata timp cat ii e dat de D-zeu… si mai ales nu uita sa-i aduci aminte zilnic cat de mult il iubesti! …nu te mai gandi acum la ce o sa fie, o sa ai timp destul sa plangi si sa suferi dupa ce nu va mai fi! acum profita la maxim de timpul ce i-a mai ramas! Fii puternica si capul sus! Are nevoie sa fi u acum puterea si sprijinul lui…asa cum a fost si el pt tine! Arata-i ca tot ce sti si esti se datoreaza lui… si sunt convinsa ca a facut „o treaba” buna! 😉
Iti multumesc, Georgiana. Sunt niste sincere multumiri. Stiu ca ceea ce pot sa fac acum este sa fiu aproape de el, sa ii arat cat de mult il iubesc si sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine.
Din pacate sau din fericire, nu legatura de sange te face neaparat un bun parinte sau un bun indrumator.
Unii „straini” ne sunt mai aproape decat sange din sangele nostru. Unii „straini” stiu sa fie mai bine parinti.
Eu am relatie foarte apropiata cu bunicii mei. Intr-un fel stiu cum te simti. Acum 3 ani bunica mea a facut un atac cerebral. A fost paralizata un an pe partea stanga si a trecut prin recuperari numeroase. Apoi, in timp ce incepuse sa isi miste mana putin si sa mearga, au urmat pietre la rinichi, apa in burta, probleme cu oasele si multe altele. Si acuma are probleme…
Sunt multe lucruri care ma leaga de ea si de bunicul meu… amintiri frumoase, momente de neuitat… momente pe care in mod normal ar fi trebuit sa le petrecem cu altcineva. Dar nu regret ca a fost asa.
E usor sa zici poate ca e normal ca oamenii sa moara, ca fiecaruia ii vine randul, dar e dureros sa te gandesti ca un om care face parte din viata ta atat de mult nu o sa mai fie. Ca nu o sa mai ai momentele acelea ‘tarditionale’ impreuna, ca nu o sa ii mai auzi vocea in telefonul dat zilnic…
Imi pare rau pentru ceea ce a patit bunica ta. Nu am avut probleme sa zic atat de grave cu bunicii mei, desi atat bunicul meu cat si bunica mea sunt foarte bolnavi.
Ai perfecta dreptate in ultimul tau pasaj. E usor de zis ca trebuie sa acceptam moartea, e incredibil de greu sa o facem propriu-zis. Telefoanele date zilnice…nu iti imaginezi cat imi vor lipsi si mie. Momentele cu el…ajutorul lui…sfaturile lui…pur si simplu ideea ca cineva e acolo pentru mine…nu vreau sa accept ca voi pierde toata astea intr-o zi.
Multa sanatate bunicii tale. Si multa putere voua pentru ca…stiu cat e de greu sa te chinui atat fizic cat si psihic cu un bolnav.
never lose faith pompi…stay strong!
Multumesc, Reydy. Stiu ca te numeri printre persoanele care ma intelege cu adevarat in privinta acestui subiect. Sa speram ca o sa fie bine…trebuie sa fie bine.
tebuie sa fii tare, pot spune ca sunt cam in aceeasi situatie,si tatal meu a murit cand eram doar un copil,dar la fel ca tine am avut parte de niste bunici extraordinari,care impreuma cu mama mi-au fost alaturi si m-au ajutat enorm,nu pot decat sa l multumesc si sa ma rog pentru ei…dar cum spuneai si tu,inevitabilul se produce…nu putem sta impotriva destinului,trebuie sa fim tari si sa depasim momentele grele, ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici, asa ca strange pumnii si mergi mai departe, esti o fata puternica, incearca sa vezi partea plina a paharului: este alaturi de tine!!! nu uita asta
Imi pare rau, yo_ben, ca ai trecut si tu prin asta…nu stiu cat de puternica sunt, dar nu stiu daca vreau sa aflu.
Pingback: Eu, voi si ‘nea Gugăl. « HubbaBubbabOo’s Blog
Pingback: 1 mai ne-muncitoresc fericit. « HubbaBubbabOo’s Blog
Imi pare rau pentru bunicul tau. Poti incerca sa fi mai fericita totusi, tristetiile astea de zi cu zi nu fac bine nimanui