Am citit undeva urmatorul lucru: “Adevaratele persoane puternice sunt cele care stiu sa sufere in tacere. Cele care au cicatrici pe inima si zambetul pe buze.”
Sunt total in dezacord cu lucrul asta. Ba chiar cred ca o persoana asa e strict un om care incearca sa isi ascunda mizeria sub covor. Se raneste pe sine, si isi creeaza asa o figura falsa in randul celorlalti. O astfel de persoana e chiar un om mai slab decat “omul slab” care plange. Omul ala “slab” e suficient de puternic incat sa isi dea voie sa planga.
Din punctul meu de vedere, omul puternic este acela care, dupa ce a fost ranit sau dezamagit, isi da timp sa isi planga suferinta, nici prea mult, nici prea putin; isi sterge apoi lacrimile, invata ceva din ce i s-a intamplat, se ridica si merge inainte. Ducand cu el invatamintele pe care le-a tras, experienta pe care a trait-o. Fara insa a-si propune sa nu mai dea sanse de acum inainte, fara a-si lua masuri de precautie de parca ar avea de gand sa lanseze o racheta in spatiu, ci doar doza minima de precautie necesara.
Nu cred ca sa te ridici ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat e o solutie. Nu cred ca sa fii greu accesibil dupa o astfel de situatie e cel mai bun lucru, asa cum nici sa ramai atat de vulnerabil si sensibil nu ar fi.
Cred ca cel mai bun lucru, asa cum am spus-o acum ceva vreme, e sa nu lasi balanta cu lucruri frumoase din viata ta sa fie inclinata de cea cu lucrurile urate si care te-au ranit. E greu, dar vei fi atat de mandru de tine. Si poate atunci te vei simti un om puternic…
Chiar e total greșită definiția aia de la început
) Aia e rețeta spre depresie. O persoană puternică știe să se scuture de greutăți, le ia pe rând, are răbdare, uneori e surd, când simte că nu mai poate… plânge, o ia de la capăt, răbdare și perseverență.
Cred că ai luat un pic prea strict definiţia din startul articolului. Suferinţa aceea în tăcere ei se referă probabil la acea suferinţă care nu e trâmbiţată, la aceea care nu îţi posomorăşte complet mina şi nu ţâşneşte la suprafaţă prin fiecare por.
Să îi laşi pe cei din jur, pe cei care contează, să vadă că suferi, poate din cauza lor, poate din alte cauze ce nu ţin absolut deloc de ei, şi totuşi să ai tăria să mai schiţeazi din când în când un zâmbet, să nu te afunzi în amărăciune şi să ai siguranţa că la capătul tunelului se află lumina, ieşirea, asta înseamnă să fii puternic. Să fii uman.
Lacrimile nu sunt semn de slăbiciune, aşa cum erau şi mai sunt învăţaţi şi astăzi unii băieţei, şi îs atât de benefice pentru noi, pentru suflet, pentru organism, pentru psihic. Îs dovadă că îţi curge sânge prin vene şi că în piept îţi bate o inimă care şi-a rezervat libertatea de a o durea şi de a se bucura deopotrivă.
Petro, poate ai dreptate, poate am luat definitia prea strict, nu zic nu. Am vazut-o ca pe un “Si ce daca ma doare sufletul de mor? Sunt tot un zambet si nu dau semne ca ar fi ceva in neregula, toata lumea danseaza acum cu mine.” ori asta nu e in regula, clar.
Am incercat sa vorbesc de omul puternic ca fiind omul ala inteligent si intelept care sa stie unde sa se opreasca cu suferinta si care, din cauza unei dezamagiri, sa nu anuleze dreptul la vreo sansa unui nou om in viata lui.
Dar oare nu trebuie să ai o putere imensă ca să îți ascunzi suferința pentru a nu-i răni pe cei dragi?
Ca o mamă ce ascunde suferința pentru a nu-și întrista copiii… ci având puterea să le facă o copilărie frumoasă și veselă.
Sunt suferințe pe care nu e bine să le împărtășești și situații anume.
Depinde și de motiv. Un om care își ascunde suferința de frică să nu sufere mai mult sau ca să păstreze o aparență… cu siguranță nu e puternic. Ci își recunoaște slăbiciunea și o evită.
Ana Banana, punct ochit, punct lovit, e drept ca nu am luat in considerare si acest “esti un om puternic si daca ascunzi suferinta ta celor pe care i-ai putea rani aratandu-te asa”…
Am citit si eu undeva ( la Grapefruits mai exact
) ca “nu sunt sensibila pentru ca plang, ci puternica pentru ca imi sterg lacrimile”. Si mi-a prins bine de multe ori!