Degeaba-mbatranesc daca… nu ma fac mare odata!

Sunt genul de om caruia ii place sa fie in centrul atentiei. Si caruia ii place sa primeasca multe cadouri. Si telefoane de la oameni care … isi amintesc. Asadar, cel putin teoretic, ma bucur de fiecare data cand e ziua mea. Desi… ma plang mereu ca… imbatranesc. Si mi-e cu atat mai greu cu cat… buletinul una spune, sufletul si creierasul meu alta fac. Da’, asa cum am mai spus, promit ca ma fac eu mare. Candva…

De cand am schimbat prefixul pana astazi… mi s-au intamplat atatea. Si bune, si rele. M-am schimbat? Nu. Poate. Ba da. Da! Si sunt sigura ca asa va fi in fiecare an. Insa as dori sa cresc odata ca, atunci cand apas butonul de rewind, sa nu observ ca m-am facut si mai rea si mai neincrezatoare si mai lipsita de speranta. Iar atata timp cat sunt inca mica, lucrurile astea inca se-ntampla.

Citeam zilele trecute autodescrierea mea fara masca. (Desi, God, descrierile facute de altii is extraordinare fata de ale mele… s-o citez pe Petro cu “Sincera, directa, sufletista, dar scorpiuta, pretentioasa, care stie ca nu orice lucru merita sa ii acorzi importanta, matura si totusi copilaroasa. Dulcica – smart, viperuta atat cat trebuie, dragalasa, finuta, acida, cu simtul umorului, ironica, cand simte ceva, apoi simte nu gluma.” – se vede ca nu mi-au murit laudatorii, da? ).

Inca-mi plac capsunile, desi exista sansa sa se strice in bucataria mea. Am invatat sa gatesc pui cu smantana si inca alte doua, maxim trei feluri de mancare. Inca ador sa scriu, dar mi-e dor sa o fac cu adevarat. Inca mi-e lene sa citesc, dar mi-as dori mult, mult sa scap de ea. Acum plang mai rar si zambesc mai mult. Invat sa am mai multa incredere in mine si, din pacate, mai putina in oameni. Nimicurile inca ma dor, dar invat sa ma vindec de ele. Sunt la fel de crizata si naiva. Inca-mi place culoarea mov (doar mi-am vopsit camera in culoarea asta!) si inca am o slabiciune pentru cercei. Invat sa merg pe tocuri si il ador pe Patrick Dempsey – imi aminteste de cineva special. Oricat de..actor ai fi, nu poti mima tandrete, mangaieri, saruturi, priviri, zambete. Te poti doar folosi de ale tale ca sa iti interpretezi  bine rolul…

Inca nu am invatat sa merg pe bicicleta si mi-am amintit ca mi-e ingrozitor de frica de gaini si curci. Cainele bunicului meu, Bobitza, are un coleg nou, care-i seamana leit. E un Bobitza in miniatura. Si amandoi se feresc de pisicile bunicilor… muierile! Pacat ca ii vad tot mai rar… Uneori, mi-e dor de bunicul meu. Dar de cel pe care-l stiam eu, odata. Inca spun ca voi innebuni daca el n-ar mai fi. Pana si mirosul lotiunilor mele de corp imi amintesc de copilaria petrecuta cu el. Il voi iubi mereu pentru asta. Inca ma scoate din sarite bunica. Si ma voi invinovati mereu pentru asta. O iubesc pe mama mult. Desi mi-e si mi-ar fi tare greu cu ea. Si am mai invatat si ca-mi iubesc fratele si am instinctul sa-i dau dreptate in fata altora chiar daca nu are. Si la dracu’, mai si semanam uneori.

Nu stiu cat de dependenta de oameni (mai) sunt. Pentru ca am invatat sa ma despart de ei. Chiar daca mi-e dor si-mi lipsesc. Mi-as dori sa imi pastrez macar prietenii actuali, dar, din pacate, nu stii niciodata ce-ti rezerva viata. Nu stiu daca voi avea viata pe care toti ai mei si-o imaginau cand eram mica.

Nu stiu daca voi creste mare vreodata. Dar stiu ca voi incerca. Pentru ca… Vreau mult, mult sa ma fac mare si sa… fiu fericita.

“If you think back and replay your year, if it doesn’t bring you tears either of joy or sadness, consider it wasted.”