Oh, 2011!

Nu v-am facut nici o urare de Craciun. Am trimis niste sms-uri unor oameni apropiati si poate si acelea au fost trimise doar ca sa fie… N-am simtit sarbatorile decat pe fuga.

Mi-e dor. Mi-e atat de dor si mi-e atat de greu. Mi-e greu sa fac pe adultul responsabil, mi-e greu sa fiu constransa si limitata de anumite imprejurari, mi-e greu cu mine si cu altii.

Mi-e greu sa schimb lucrurile. Mi-e, deseori, imposibil.

Astfel incat dorintele mele pentru 2012, dorintele zic, si nu rezolutiile, ar fi sa fiu un om mai cald, mai putin ocupat, mai puternic si fara temeri. Fara teama de a fi indragostita, fara teama de a lupta, fara teama de a se impotrivi… sistemului, oamenilor, sie insasi.

Nu m-am schimbat. De asta ma temeam cel mai mult. Am crezut ca am crescut. Ca lucrurile, rele, bune, m-au ajutat, cumva, sa ma misc din loc. Sunt tot acolo. Sunt tot acolo…

Va doresc ca in 2012 sa fiti oamenii pe care, daca i-as vedea pe strada si daca as sta cu ei la o cafea, i-as aprecia si adora instant. Caci stiu ca tare-i greu asta, caci is o mofturoasa si jumatate.

Va doresc ca in 2012 sa evoluati frumos, sa va impliniti visele si sa bifati de pe lista toate rezolutiile pentru acest an.

Sa fiti fericiti si iubiti – desi sunt mai degraba niste urari pe care le auziti in mod repetat, n-aveti idee cat de mult inseamna pentru mine cuvintele astea doua.

An Nou Fericit, copii!

E nasol sa fii om mare.

De fiecare data cand se apropia ziua mea de nastere incercam sa scriu un articol, poate mai mult pentru mine, decat pentru altii, un articol care sa vina cumva ca un rezumat a ce s-a intamplat peste an sau, daca nu, macar sa fie un alt articol in care sa ma plang de cat e de nasol sa imbatranesti si cum acest lucru inseamna sa ai atatea responsabilitati si toate cele.

Si mi-ar fi placut atat de mult sa fac din asta o traditie, chiar daca 16 noiembrie al fiecarui an ar fi insemnat sa ma cititi pe mine plangandu-ma de asa lucruri puerile si absurde pe langa problemele reale ale acestei lumi.

Din pacate insa, in incercarea mea de a face pe acest om matur si responsabil – asa cum isi doresc altii sa fiu, ma pierd cumva in putinul timp care mi-a mai ramas liber si, pare-se, ajung sa uit sau sa nu am timp nici macar de lucrurile mele de suflet. Caci asta era pentru mine un lucru de suflet.

O sa va spun un mic secret: nu imi place sa imbatranesc si ma plang exagerat de mult cand se apropie ziua mea de nastere, poate din teama ca s-a mai adaugat un an si nu ma pot lauda cu nimic special, nimic care sa ma faca, deocamdata, sa fiu incredibil de mandra de mine. Dar, retineti, imi place la nebunie sa fiu sunata si lamultianiuita de toata lumea si ador sa mi se dea, macar de ziua mea, importanta cuvenita – hapciu!

Ziua mea de nastere m-a prins pe plantatie si prea putin am apucat sa ma bucur de ea cu cativa oameni dragi. De asta consider ca, de zilele de nastere, angajatii ar trebui sa primeasca liber. Dar asta e doar una din maretele legi pe care o sa le propun cand o sa ma fac eu mare. (Mda, inca ma cred… mica. )

Cred ca anul trecut, la 21 de ani, am fost mai putin obosita si mai … fericita.

Dar imi promit mie ca nu o sa imbatranesc cresc altfel decat frumos.

Si imi mai promit mie ca o sa-mi fac timp pentru lucrurile mele de suflet, dar din pacate trebuie sa ma zbat putin pentru asta, caci sistemul asta afurisit parca-mi sta impotriva.

E nasol sa fii om mare. Dar o sa-mi demonstrez ca nu e imposibil.

Cat de greu e sa fii… zen!

Am avut norocul sa imi regasesc o buna prietena. O prietena pe care

Ce e un om puternic?!

Am citit undeva urmatorul lucru: “Adevaratele persoane puternice sunt cele care stiu sa sufere in tacere. Cele care au cicatrici pe inima si zambetul pe buze.”

Sunt total in dezacord cu lucrul asta. Ba chiar cred ca o persoana asa e strict un om care incearca sa isi ascunda mizeria sub covor. Se raneste pe sine, si isi creeaza asa o figura falsa in randul celorlalti. O astfel de persoana e chiar un om mai slab decat “omul slab” care plange. Omul ala “slab” e suficient de puternic incat sa isi dea voie sa planga.

Din punctul meu de vedere, omul puternic este acela care, dupa ce a fost ranit sau dezamagit, isi da timp sa isi planga suferinta, nici prea mult, nici prea putin; isi sterge apoi lacrimile, invata ceva din ce i s-a intamplat, se ridica si merge inainte. Ducand cu el invatamintele pe care le-a tras, experienta pe care a trait-o. Fara insa a-si propune sa nu mai dea sanse de acum inainte, fara a-si lua masuri de precautie de parca ar avea de gand sa lanseze o racheta in spatiu, ci doar doza minima de precautie necesara.

Nu cred ca sa te ridici ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat e o solutie. Nu cred ca sa fii greu accesibil dupa o astfel de situatie e cel mai bun lucru, asa cum nici sa ramai atat de vulnerabil si sensibil nu ar fi.

Cred ca cel mai bun lucru, asa cum am spus-o acum ceva vreme, e sa nu lasi balanta cu lucruri frumoase din viata ta sa fie inclinata de cea cu lucrurile urate si care te-au ranit. E greu, dar vei fi atat de mandru de tine. Si poate atunci te vei simti un om puternic…

Intrebari despre tine.

Astazi am vazut un clip care m-a pus pe ganduri. Raluca, o fosta colega de facultate, l-a share-uit pe pagina ei de Facebook si m-a pus nitel pe ganduri. Scriam pe pagina ei ca, din punctul meu de vedere, oamenii au uitat sa fie profunzi. Intrebarile acestea si cele de tipul lor ar trebui sa ni le punem mai des. Si mai scriam si ca… mi-ar fi placut sa fie intervievati mai multi oameni batrani si, de ce nu, mai multi copii. Pentru ca avem, deopotriva, atat de multe de invatat de la ei.

Cand ti se pun intrebari de felul acesta pe nepusa masa, esti tentat sa dai raspunsuri superficiale. Am incercat sa mi le pun si eu si sa raspund fara sa stau sa-mi prelucrez prea mult gandurile. Detaliez insa aici. Si cred ca e un exercitiu pe care ar trebui sa il fac mai des.

1. Care e cel mai mare regret al tau?

Cel mai mare regret al meu, pe anul acesta, an in care chiar s-au intamplat multe lucruri poate nu tocmai frumoase, este… acela de a nu ma fi inscris la master la Litere. Poate nu pare atat de important, dar regret tare mult.

Cel mai mare regret al vietii mele este, insa, acela de a nu fi reusit sa construiesc din mine omul pe care mi-l doream. Dar nu e tarziu si incep sa schimb asta. Cu putina rabdare, putina ambitie, si prieteni care sa ma sustina in asta. Si ceva mai multa munca.

2. Care este intrebarea pentru care nu ai un raspuns?

Cum putem face sa nu mai fie ATAT de dificil? Caci de ce este atat de dificil… am inceput sa inteleg.

3. Care este cea mai mare dorinta a ta ?

Sa fiu bine. Insa asta se traduce prin alte mii de mari dorinte. Se traduce prin starea aia de bine data de o familie calduroasa, de un copil cu care sa am o relatie atat de frumoasa, de un job pe care sa il fac absolut cu placere si, nu in ultimul rand, se traduce prin a fi impacata, multumita si mandra cu mine. Se mai traduce si prin prieteni dragi alaturi pentru care sa fiu macar pe jumatate ceea ce sunt ei pentru mine. Si, intr-un plan mai indepartat, inseamna si sa calatoresc, sa vad locuri, sa cunosc oameni, caci se spune ca doar cu lucrurile astea ramai…

Cred ca ar trebui sa reiau, pentru mine, raspunsurile la intrebarile la care am raspuns candva, instinctiv, cum mi s-a spus la vremea respectiva, intrebari din articolul asta. (Raspunzand acum, la intrebarile de atunci, ma frapeaza raspunsurile mele initiale atat de… goale, cum bine spunea atunci cineva-ul, insa ma bucur atat de mult ca sunt capabila acum sa dau niste raspunsuri cu semnificatie, niste raspunsuri care imi arata cum au reusit sa se schimbe lucrurile, niste raspunsuri care ma fac sa cred ca… nu e in zadar. Merita incercat!)

“Cand un om raspunde la intrebari despre el, e cel mai vulnerabil si mai frumos – e omul pe dinauntrul lui.”

(Mihaela Radulescu)

Restul oamenilor.

Nu-mi plac oamenii superficiali. Desi si eu sunt unul. (Dar cine-a zis ca ma plac?) Nu-mi plac oamenii superficiali in sensul ca reactioneaza maimutareste la chestiuni de… suflet.

Nu-mi plac oamenii care ti se baga pe gat, nu-mi plac…

Sunt convinsa ca voi, putini cei care ati ramas cat de cat cu capul pe umeri, creier in el si suflet profund, va plangeti de calitatea oamenilor din ziua de astazi. Nu stiu daca inainte oamenii erau altfel, probabil si inainte te stresau cu intrebari legate de iubiti si joburi si probabil si inainte oamenii isi faceau rau unii altora. Caci… sunt oameni si … oameni.

Probabil cuiva i se va parea ironic, insa chiar simt, macar uneori, nevoia de oameni profunzi. Nevoia de a gasi oameni cu care sa empatizez, chit ca poate a empatiza pentru mine inseamna a ne placea amandurora culoarea roz. Nevoia de oameni cu care sa fiu pe aceeasi lungime de unda si cu care sa ma inteleg din priviri. Poate e un punct de vedere ingust, caci a te dezvolta o fi insemnand a interactiona cu oameni de la care sa inveti lucruri noi, ori oamenii ca tine poate nu ar mai avea ce sa te invete. Mi-e totuna! M-am plictisit si am obosit, fizic si psihic, sa interactionez cu oameni “diferiti de mine” care sa imi dea batai de cap prin personalitati care nu includ cuvinte precum “bun simt” sau “respect” sau cu oameni cu gandire limitata sau cu maimutareli de oameni sau cu oameni care nu sunt capabili sa isi sustina argumentele sau sa accepte opinii diferite de ale lor (nu, moldovencele-s curve pentru ei si ungurii trebuie toti impuscati, amin! sa mori tu?!).

Mi-e dor de o conversatie fata in fata, cu oameni pe care sa-i apreciez, in care sa ne pierdem cu orele abordand fel de fel de subiecte. Poate nu-s suficient de inteligenta incat sa le fac fata (interlocutorilor sau subiectului in sine), cu siguranta vin la pachet cu prejudecati, “fixuri si frustrari”, incapatanare puerila, dar macar sunt dispusa si stiu ce-mi doresc. Iar societatea asta cu siguranta nu mi-o doresc.

“Great minds discuss ideas; Average minds discuss events; Small minds discuss people.”

(Eleanor Roosevelt)

Tin la un om… pur… si simplu.

Cred ca… ne e usor sa tinem la oamenii de langa noi – prieteni, familie, iubiti sau iubite.

E drept, am cunoscut si oameni care nu isi iubeau parintii, sau poate ca pentru unii iubirea asta vine doar ca o urmare a rudeniei dintre acestia si nu ca un sentiment de sine statator.

Ne iubim prietenii pentru ca ne sunt aproape, pentru ca ne inteleg, pentru ca ne dau sfaturi, pentru ca ne ajuta, pentru ca sunt acolo pentru noi. Pentru ca ne cunosc slabiciunile, dedesubturile, visele si inima. Pentru ca ne-ncredem in ei si ei se incred in noi.

Ne iubim iubitii sau iubitele pentru ca ne atrag. Fizic. Ca si personalitate. Ca si gandire. Le iubim sufletul, chipul, gandirea, fel de fel de obiceiuri ciudate, fel de fel de calitati si defecte, deopotriva.

Putem sa ne prefacem ca iubim un om pentru bani sau alte avantaje.

Mai rar, cred, iubim un om nu pentru ca nu ne-am putea imagina viata fara el sau pentru ca ne ofera ceva, fie material sau fie spiritual, nu pentru ca e un om care exceleaza in ceva, ci… pur si simplu. Nu pentru ca ne e frate, nu pentru ca ne e iubit, nu pentru ca ne e mama, nu pentru ca ne-a oferit ceva. Ci il iubim pur si simplu. Chiar mi-s tare dragi unii oameni si cu siguranta imi vor lipsi.. cartofii prajiti ai caror calorii nici nu mi-a trecut prin cap sa le numar.

Tin la un om pana la lacrimi. Tin la un om… pur … si simplu.

I hate goodbyes.

“Now I hold my head up high.”

 (Mi-e foarte dor sa scriu. Citesc uneori articole vechi si nu imi vine sa cred ca eu sunt omul care le-a scris. Uneori am scris prostii, uneori am depasit limite, uneori… Dar mi-e dor. E ca si cum ti-ai uita o parte din tine. Eu insa nu am uitat-o, doar ca… nu o mai regasesc. Sper ca doar … deocamdata. Caci mi-e al naibii de dor.)

De multe ori, ascultand vreo piesa, traind vreun moment anume, sau… doar asa, pur .. si .. simplu… am avut tendinta sa scriu… caci asta e modul meu de a… ma descarca, poate? Mai jos sunt niste paragrafe, toate scrise in perioade diferite, pe care, desi parea greu si desi probabil se vede ca nu se impletesc perfect… am vrut sa le pun aici, intr-un singur articol..

Ce mai faci, mă Hubbis?

Pentru cei (putin[i]) interesati, Hubbis face… mmbineee. M-am intors de la mare, sunt neagra ca o tiganca (doar ca aerul de munte ma albeste! ) siiii… cica am terminat facultatea, am luat licenta (desi cred ca ati aflat-o si pe-asta)… Mi-e dor de mare, de baietii aia bunoci cu corpuri misto pe care i-am tot laudat pe Facebook siiii… se presupune ca mi s-a terminat vacanta. Ca s-au terminat vacantele, de fapt, in sensul ca de acum ne intra in vocabular un nou cuvant, “concediu”, gen, caci… surpriza, face parte din campul lexical (face parte, nu? ) al unui alt mirific cuvant gen “munca”. Inca nu m-am angajat, asa ca toate joburile sa apeleze la mine, ca de nu… ma mut in tarile calde!

Dupa cum sunt absolut convinsa ca ati observat, eu si bloggingul am cam divortat… am avut tentative de impacare (si cred ca cele cateva fragmente pe care le-am scris le voi innoda intr-un articol de mare calitate lacrimogenica) insa pana la urmatoarea suferinta in dragoste… cred ca ma veti citi la fel de rarutz ca si pana acum. Cu diferenta ca, deocamdata, ca sa mai fac unora pe plac, las blogul deschis cu ceva sentimente vechi expuse p-aciiia.

Va pupa Hubbicenia! Ma duc sa-mi aranjez cerceii, ca de doua zile de cand am venit acas’ n-am terminat de despachetat.

Penibila. De cacat.

Probabil ca mai toti am fost indragostiti macar o data in viata si mai toti am suferit macar o data.

Ei, mie nu mi se intamplau treburi dintr-astea. Pen’ca n-a fo’ sa fie.

Iar cand a fost sa fie, am facut ce fac toate femeile indragostite si suferinde: am fost proasta. Am fost penibila, de cacat, naspa, penibila, de cacat, cicalitoare, penibila, de cacat, mi-am stresat prietene, am fo’ penibila, de cacat, am plans, am fo’ penibila, de cacat, si alte rahaturi dintr-astea. Si-am fo’ penibila si de cacat.

Si, dupa doi sau trei ani de zile, naiba le mai tine rostu’, inca revin uneori in trecut cand ascult nu stiu ce melodie sau vad un film.

Pen’ca asta e, nu vine nimeni post-indragosteala sa ne faca o gaura in cap si sa ne scoata chestiile care ne leaga de.

Dar. Vreau mult rau de tot sa cred ca, macar pana la o urmatoare indragosteala + suferinta aferenta, nu mai sunt aceeasi fiinta proasta, penibila si de cacat.

E drept, nu poti opri un om cu forta din a suferi, dar poti macar sa-ncerci.

Nu mi-e neaparat rusine de mine, cea care a suferit atunci, dar mi-e, cu siguranta, rusine, de faptul ca singura-singurica am lovit in mine, singura-singurica mi-am facut rau, singura-singurica mi-am prelungit inutil suferinta, ca sa nu mai vorbim de faptul ca singura-singurica am lovit in orgoliul meu, si, cel mai rau, nu mi-am pastrat demnitatea. Pentru ca asta fac femeile indragostite: is proaste. Mi-am pierdut timp inutil si nervi si sentimente pentru o chestie pentru care, privind acum in urma… sa fiu sincera? Merita da’ nu prea.

Stiu ca vi se pare o parere extrem de mediocra si superficiala, dar e pur ceea ce gandesc.

Ah, ca e fain sa fii indragostit si ca, vorba cuiva, e fain sa fii indragostit chit ca te comporti ca un tzanc retard de 14 ani? Sa fie, da’ sa nu fie pe pielea mea.

Cred cu tarie ca “[…]the power in all relationships lies with whoever cares less”. Ah, ca e adevarat si ca ”[…] power isn’t happiness, and I think that maybe happiness comes from caring more about people rather than less…”… ei bine, mi se falfaie mie de fericirea aia pana nu stiu ca-s indragostita de cineva care sa merite osteneala.

Sunt o scarba mica si rejecta azi… si-n general, la o adica, si trecui p-aci sa zic:

Dracii sa le ia de femei indragostite ca parca ar fi (am fi) toate batute-n cap. Poate de-asta-i mai bine sa te doara la basca. De fapt, sunt sigura ca de asta e mai bine sa ti se falfaieee!

Nu mai suferiti ca proastele. Sunteti penibile si de cacat! Cand puteti fi FABULOASE! (Auci, asta a fo’ dura si naspa. Is scorpie si rea, umbla vorba prin targ ca asta mi-i reteta. )

Hai pa!

Pun pariu ca lumea-i a mea!

Paste fericit!

Tarzior, tarzior va urez si eu un Paste fericit!

Sa va bucurati de sarbatoare, de oamenii de langa voi, de vreme, de mancaruri si de… zilele libere.

Hristos a inviat!

Cu dedicatie.

Pentru Grapefruits si Alina. Bloggerii stiu de ce.

Livrare pizza in Brasov.

Post publicitar, da’ neplatit, bineee?

Avand in vedere ca in ultimul timp m-am deplasat cam greu din cauza degetului meu rupt si idiot, am preferat de cateva ori (probabil de +2-3 kg de ori) sa comand pizza [insert dezamagire totala si altele asemanatoare]. Pen’ca mi-era foame si lene sa gatesc, dar mai ales sa cobor cu picioru-mi schiop. (Toate maimutzicile gen Emma si Petro si Grapefruits profund dezamagite de actiunea mea de nerespectare a unui stil de viata sanatos is rugate sa se abtina de la comentarii naspa! Ideea postului e alta.)

Si pentru ca o data m-a luat foamea pe la 12 noaptea (unde mai avem livrare non-stop in Brasov in afara de Blue Viking?!) si pentru ca voiam sa incerc si altceva, mi-am inselat partenerul de care eram relativ multumita, Dopo Poco, cu Blue Viking si Pizza Hot. (Dopo Poco se gaseste si in Iasi, Timisoara si Piatra Neamt, de restu’ nici nu ma intereseaza.)

Etichete:Blue Viking, Brasov, Dopo Poco, livrare pizza, pizza, Pizza Hot

Fiecare pentru el. Si atat.

Am impresia ca