Chiar cred că meritaţi o zi a voastră – poate chiar una care să nu fie promovată de o marcă de bere – fie numai şi numai pentru că reuşiţi să ne iubiţi, cu toate ale noastre.
Ti-am citit categoria “Scrisoare catre blogger”. Nu stiu cum se face ca nu urmarisem pana acum articolele din categoria asta.
Primul meu gand a fost apreciere, simpatie, dar al doilea a fost invidie, caci asta fac oamenii defecti cand vad ceva ce ei nu au, dar si-ar dori. Read more…
Uneori… iti imaginezi ca nu te-ai putea indragosti de o persoana careia sa nu-i placa plimbarile pe malul marii, de o persoana care sa nu inteleaga versurile melodiilor tale preferate, de o persoana care sa nu considere draguta slabiciunea ta pentru fel de fel de accesorii, de o persoana careia sa nu-i placa sa leneveasca in pat sau care sa nu doarma niciodata pana la pranz.
Iti imaginai ca va simti gustul cafelei cu lapte la fel cum il simti si tu in diminetile somnoroase si ploioase… Ca ii va placea sa priveasca noaptea luminitele orasului… Ca va dansa la fel de bine ca tine si ca veti fi cuplul ideal pe ringul de dans, in pat, in societate, in viata. Ca va fi omul caruia ii vei arunca cel mai strengar zambet si aceeasi privire topita chiar si peste 10 ani de casnicie.
Probabil iti imaginai ca va fi omul care te va intelege, care te va ajuta sa te maturizezi si, cumva, sa devii mai puternica.
Cu siguranta nu iti imaginai ca vei adora la el aroganta cu care raspunde arogantei tale, inaccesibilitatea lui, faptul ca te scoate din sarite, faptul ca te ignora pana te calmezi, faptul ca nu-l poti citi, faptul ca intr-un singur om gasesti doze ridicate atat de maturitate, cat si de puerilitate simpatica; ironiile lui fine, sarcasmul caracteristic, incapatanarea ridicola, neputinta lui de a rezista celor mai stupide si infantile pofte ale tale, pasiunea pe care a facut-o pentru ceva insignifiant pentru tine, prostiile carora le acorda mult prea multa atentie, rasul ala enervant de zgomotos, faptul ca e exagerat de slab sau ca are parul cret, aventurile cu baietii lui, faptul ca e prea sensibil uneori sau faptul ca-si pune masca de dur alteori. Usoara lui infatuare, gelozia lui inspirata nu de orgoliu, ci de o usoara teama de a te pierde sau incercarile lui stangace de a te face geloasa; sau chiar incercarile lui de a te asigura ca e doar al tau; romantismul lui exagerat de dulce sau fastaceala lui legata de parintii tai. Faptul ca e atat de independent si razvratit. Defectele alea simpatice, exact.
*
Nu mi-am imaginat niciodata ca imi va placea omul total opus celui pe care mi-l imaginam aproape perfect pentru mine. Nu mi-am imaginat niciodata ca un om calm, pasnic, rabdator, cu bun simt m-ar putea pune cu botul pe labe. Ca-mi va fura controlul. Ca ma va stimula, ca ma va pune sa-mi ridic semne de intrebare, ca-mi va fura siguranta. Ca ma va face sa ma-ndragostesc de el. – Si nici n-a facut-o. Pentru ca nu a reusit sa-mi arate de ce naibii mi-as dori sa stau cu un om ca el.
Nu vreau sa imi imaginez ca voi sta cu un om pe care sa nu-l miste vibratiile unei chitari sau atingerea clapelor unui pian. Sau care sa nu-mi respecte dorinta exagerata de intimidate. Sau care sa imi cumpere un inel de logodna dezamagitor. Un om care sa nu vada momentele simpatice ale mamei mele sau care sa nu realizeze cat tin la bunicul meu. Un om care sa nu ma dadaceasca atunci cand am o banala raceala sau un om care sa nu considere macar o idee simpatica infantilitatea si naivitatea caracteristice mie, dar si scorpicenia usor rautacioasa.
Nu vreau sa imi imaginez ca imi voi petrece tot restul zilelor cu genul ala de om care nu se ridica de la masa intr-un local – sa danseze cu mine. Si sa danseze al naibii de bine! Sa nu fie omul ala extaziat de o trupa cu un solist genial – condamnare la o viata plina de plictis.
Nu imi doresc un om pentru care sa conteze mai mult felul in care e vazut de ceilalti decat satisfactia, libertatea, distractia lui si a mea. Nu imi doresc un om care sa nu se certe cu mine – chit ca tot ceea ca ar face ar fi sa ma ia peste picior la fiecare isterie de-a mea. Si sa-i mai convinga si pe aia mici sa-mi aplice acelasi tratament. – Ar fi defectul ala simpatic si omul ala dragut pentru care ar merita sa faci un compromis – sau poate tocmai asta e ideea, ca nici macar nu l-ai mai considera un compromis, ci mai degraba l-ai compara cu o tarta cu fructe de padure dulci-amarui care te asteptai sa nu iti placa, dar care, cumva, e tot ce ti-ai putea dori in secunda aia.
*
“The minute you settle for less than you deserve, you get even less than you settled for.”
Desi uneori spun cu regret ca nu m-am maturizat, realizez ca de fapt, desi par acelasi om inca naiv si visator care crede inca in Feti Frumosi si oameni draguti, si, desi nu simt ca am evoluat in vreun mare fel, totusi, m-am schimbat.
Am invatat pe drum sa prioritizez, macar uneori, ceea ce e important pentru mine, si nu pentru altii, sa aleg ceea ce e corect pentru mine, nu pentru altii, sa incerc sa-mi fac bine mie, si doar apoi altora, sa las in urma resentimente si sa ma desprind de sentimente si, de ce nu, uneori si de oameni si ganduri care nu-mi fac bine.
Poate contrar a ceea ce am afirmat mai sus, am ajuns la concluzia ca, fiind pusi in fata faptului implinit, trebuie sa facem uneori compromisuri pe care nu ne-am imaginat niciodata ca le vom face. Atata timp cat, zic eu, compromisurile pe care le facem nu sunt mai mari decat ceea ce primim pentru ele – fie momente, sfaturi, zambete, lectii, amintiri.
Mi-e greu sa tin pasul cu schimbarile oamenilor de langa mine nu pentru ca nu am reusit sa ma schimb suficient in timp ce ei au facut-o, ci pentru ca schimbarile pe care le-au facut nu se regasesc in oamenii pe care i-am cunoscut, initial, si, cel mai important, nu se regasesc in principiile, ideile, caracteristicile mele. Dar poate asta inseamna sa te adaptezi si sa accepti.
“We are not the same persons this year as last; nor are those we love. It is a happy chance if we, changing, continue to love a changed person.”
Nu stiu daca asta reprezinta si un pas catre maturitate, dar mi-ar placea sa fie.
Imi pare rau ca, deocamdata, nu cunosc directia catre care-mi doresc sa ma indrept. Totul depinde de mine, e drept, dar cumva nu pot reusi acum.
Poate nici macar nu stiu ce fel de om imi doresc sa devin, stiu doar ca vreau ca eu sa fiu singura care decide asta, nu intamplarile negative, oamenii rautaciosi sau esecurile prin care voi trece.
Tonul asta poate nu pare prea optimist, insa mi-ar placea sa fie vazut asa cum il simt eu, de fapt, – soft and peaceful.
La partea cu “Life is either daring adventure or nothing.” trebuie insa sa lucrez. Promit s-o fac.
*
“If you want to love people, never judge them.”
*
“Consider how hard it is to change yourself and you’ll understand what little chance you have in trying to change others.”
*
“You only live once, but if you do it right, once is enough.” (Make it count! – “Buy the ticket, take the ride.”)
Vineri mi-am dat demisia de la jobul care m-a facut atat de frustrata incat in 5 luni mi-am schimbat cate ceva la par cat mi-as fi schimbat in 5 ani normali de viata.
Am mai invatat cate ceva despre oameni si despre mine.
Playlistul meu de suferinta e playlistul melodiilor triste care-mi amintesc de trecut. E lista melodiilor care ma fac sa plang cand le ascult. La playlistul asta nenorocit eram imuna intr-o perioada. Doar ca probabil ca pe timp de soare cicatricile nu dor.
Melodiile astea imi amintesc de oameni, de prea putini dintre ei, dar de cei mai importanti. De perioade, de cele triste, in special, dar de cele mai intense.
Aproape fiecare dintre melodiile astea imi trezeste amintiri si sentimente. Si lacrimi. Si dor. Si regrete.
Melodiile astea mi-au fost pe repeat zile-ntregi si mi-au tinut companie in perioadele cele mai negre.
Melodiile astea mi-au epuizat tone de servetele. Si mi-au sfaramat bucati de suflet.
“The part that loved you died, are you happy now?”
14 februarie. “Altă sărbătoare importată de la americani” vs. “Forever alone level 9024”.
Am ales să vă scriu după ce ziua asta a trecut. Deşi probabil v-ar fi fost de “mare ajutor” să vă dau nişte sfaturi legate de ce cadouri originale îi puteţi face iubitei voastre (în afară de epuizatele şi epuizantele flori, bombonele şi inimioare şi ursuleţi). Poate v-ar fi fost de ajutor să vă spun câteva titluri de filme de dragoste sau câteva spa-uri de relaxare-n cuplu pentru ziua asta.
Sunt sigură că aţi primit ajutor din alte părţi.
Sunt sigură că aţi citit în catralioane de locuri atât de multe lucruri Anti-Valentine’s Day pe cât de multe poze share-uite pe Facebook făcute cadourilor primite aţi fost puşi să vizualizaţi.
Şi asta nu-i ok. Nu e ok că suntem atât de frustraţi din cauza unei sărbători pe care unii au decis să o importe. Nu e ok că nu suntem originali încât să nu ne sărbătorim zilnic iubirea, ca să nu mai vorbesc de “nu e ok că nu suntem originali şi încă facem cadou ursuleţi de pluş iubitelor noastre”.
Deşi nu sunt implicată într-o relaţie, nu mi s-a părut deloc frustrantă ziua asta. Mai frustrant mi s-a părut să văd peste tot cum se primesc sugestii legate de aceleaşi eterne cadouri sau mai frustrant mi s-a părut să văd cum toţi se transformă, fix de Ziua Îndrăgostiţilor/Iubirii, în mici hateri.
Mie mi se pare destul de simplu: decizi să te bucuri de Valentine’s Day? Atunci fă-o cu stil! Cumpără-i iubitei tale o carte precum “Dragostea durează 3 ani”, indiferent de cât “Not so iubire eternă” ar suna asta. Fă ceva ce nu ai mai făcut până acum, fă-i o surpriză iubitei aşa cum a văzut ea în filmele alea de dragoste pe care le deteşti atât. Fă un cover după melodia ei all time favorite, indiferent cât de iritante ar fi behaielile tale. Fă o carte de dragoste, o carte a voastră, unde să lipeşti poze decupate cu voi doi. E genul ăla de amintire care te va face să zâmbeşti chiar şi după 15 ani de acum încolo. Cheap stuff, girls love them!
Arată-i omului de lângă tine de ce te merită şi de ce TU îl meriţi pe EL. Nu despre asta e vorba?
Decizi să nu sărbătoreşti Valentine’s Day căci preferi să aştepţi până de Dragobete sau până never-gonna-happen’? Ok, dar taci şi lasă-i pe alţii să se bucure de ziua asta frumoasă, pentru ei.
Nu-nţeleg de ce trebuie să fim atât de ironici şi afurisiţi şi posomorâţi şi gri când putem fi deschişi, înţelegători, îngăduitori şi ne putem vedea de toate cele roz ale noastre?
Eu sunt de acord cu sărbătoarea asta. Şi cu Dragobetele. Şi cu 1 martie şi 8 martie şi orice sărbătoare îi face pe băieţi/bărbaţi să se conformeze tradiţiei şi să îşi facă portofelul să tremure. Nu pentru că sunt o materialistă, ci pentru că merităm atenţie. Desigur, şi ei o merită şi nu sunt răsplătiţi cu suficiente zile precum cea de 5 mai.
Vă cer însă să vă gândiţi la nevasta unui oarecare muncitor. Care trebăluieşte toată ziua bună ziua şi care are grijă de soţ, copii, haine, mâncare şi curăţenie. Femeia aia primeşte, poate, o singură dată, de 1 martie, un buchet de zambile din partea soţului ei. Căci atunci îşi aminteşte şi el că poate face un gest de tandreţe, fie el doar datorită unei tradiţii. E singurul buchet de flori pe care îl primeşte în tot anul ăla amărât. Singurul gest, singurul “Ştii, m-am gândit la tine şi ţi-am luat flori.” E un “Merită măcar atât!” pe care îl susţin pe deplin.
Sper că şi voi.
Asta pentru că… de cele mai multe ori, iubirea nu e totul. Poate fi o mică parte sau poate fi vitală. Depinde cum o apreciezi, depinde cum o întreţii.
Gesturile mici însă nu sunt doar gesturi mici. O privire, un zâmbet, sclipirea aia din ochi. V-o fi sunând telenovelistic, dar să nu vă treziţi spunând “Cause all I did was love him.” Well, probably that wasn’t enough. Cause often love isn’t enough. You have to give more. So much more.
“I want a guy who will send me flowers just because it’s Wednesday.”
Mi-e dor de voi. Mi-e dor sa scriu. Mi-e dor de online dar zic asta in fiecare articol scris o data la tzashpe luni.
Am o perioada… poate frumoasa e mult spus, dar, macar in frantura asta de clipa, is optimista si fericita.
Desi sunt atat de mult lucruri care nu-s tocmai la locul lor. Dar vor fi.
Mi-ar placea sa imi pot pastra starea asta, de acum, pe viata. Mi-ar fi mult mai usor si m-as descurca mult mai bine.
Am nevoie de mai mult tupeu, mai mult curaj, mai multa rabdare, mai mult optimism, mai multa speranta, mai mult “O sa fie bine!”, mai mult “Risca!”. Mai multa ambitie si mai putina lene dar asta ii alta poveste.
Damn, I really wanna fall in love. Chiar daca ma cac pe mine de frica.
Observ la oameni ca le lipsesc..oamenii. Dar oamenii care sa ii inteleaga. Cat ne lipseste asta…
Cu siguranta nu-s cea mai in masura sa spun ca oamenii din jurul nostru is cam…tot ceea ce putem avea in viata, sufleteste vorbind. (Caci is cam transanta cand vine vorba de ei.)
Nu incerc sa tin o predica. Pentru ca nu-s in stare sa fac asta nici pentru mine. Doar ca mi-ar placea foarte mult sa-i molipsesc si pe altii cu starea mea de acum si incerc macar in cuvinte sa…
Observ la mine ca is omul “Munca, acas’, munca, acas’”. Ceea ce, se zice prin targ, ii cam trist. Am realizat azi ca imi doresc sa le trimit un mail sau sa sun niste oameni si nu am timp… Timpul liber mi-l petrec zacand sau lenevind, dupa caz. Am timp. Am mintit…
O sa va povestesc si ce lucrez. Mare cacat. Mare. Dar am, cumva, senzatia ca se vor aseza toate. Si ca o sa privesc lucrurile astea ca pe niste experiente. Nu cele mai fericite. Dar cele din care sa fi invatat cel mai mult.
Pe scurt, fiti mandri de ceea ce sunteti. Aveti mai multa incredere in voi si fiti mai pozitivi. “Traieste-ti viata!” zice gura targului.
Eu zic sa fiti oameni de calitate. Si sa-mi mai dati si mie articolul asta din cand sa il citesc… nu de alta, da’ io cam uit de la mana pan’ la gura absolut tot ce zic.
Nu v-am facut nici o urare de Craciun. Am trimis niste sms-uri unor oameni apropiati si poate si acelea au fost trimise doar ca sa fie… N-am simtit sarbatorile decat pe fuga.
Mi-e dor. Mi-e atat de dor si mi-e atat de greu. Mi-e greu sa fac pe adultul responsabil, mi-e greu sa fiu constransa si limitata de anumite imprejurari, mi-e greu cu mine si cu altii.
Mi-e greu sa schimb lucrurile. Mi-e, deseori, imposibil.
Astfel incat dorintele mele pentru 2012, dorintele zic, si nu rezolutiile, ar fi sa fiu un om mai cald, mai putin ocupat, mai puternic si fara temeri. Fara teama de a fi indragostita, fara teama de a lupta, fara teama de a se impotrivi… sistemului, oamenilor, sie insasi.
Nu m-am schimbat. De asta ma temeam cel mai mult. Am crezut ca am crescut. Ca lucrurile, rele, bune, m-au ajutat, cumva, sa ma misc din loc. Sunt tot acolo. Sunt tot acolo…
Va doresc ca in 2012 sa fiti oamenii pe care, daca i-as vedea pe strada si daca as sta cu ei la o cafea, i-as aprecia si adora instant. Caci stiu ca tare-i greu asta, caci is o mofturoasa si jumatate.
Va doresc ca in 2012 sa evoluati frumos, sa va impliniti visele si sa bifati de pe lista toate rezolutiile pentru acest an.
Sa fiti fericiti si iubiti – desi sunt mai degraba niste urari pe care le auziti in mod repetat, n-aveti idee cat de mult inseamna pentru mine cuvintele astea doua.
De fiecare data cand se apropia ziua mea de nastere incercam sa scriu un articol, poate mai mult pentru mine, decat pentru altii, un articol care sa vina cumva ca un rezumat a ce s-a intamplat peste an sau, daca nu, macar sa fie un alt articol in care sa ma plang de cat e de nasol sa imbatranesti si cum acest lucru inseamna sa ai atatea responsabilitati si toate cele.
Si mi-ar fi placut atat de mult sa fac din asta o traditie, chiar daca 16 noiembrie al fiecarui an ar fi insemnat sa ma cititi pe mine plangandu-ma de asa lucruri puerile si absurde pe langa problemele reale ale acestei lumi.
Din pacate insa, in incercarea mea de a face pe acest om matur si responsabil – asa cum isi doresc altii sa fiu, ma pierd cumva in putinul timp care mi-a mai ramas liber si, pare-se, ajung sa uit sau sa nu am timp nici macar de lucrurile mele de suflet. Caci asta era pentru mine un lucru de suflet.
O sa va spun un mic secret: nu imi place sa imbatranesc si ma plang exagerat de mult cand se apropie ziua mea de nastere, poate din teama ca s-a mai adaugat un an si nu ma pot lauda cu nimic special, nimic care sa ma faca, deocamdata, sa fiu incredibil de mandra de mine. Dar, retineti, imi place la nebunie sa fiu sunata si lamultianiuita de toata lumea si ador sa mi se dea, macar de ziua mea, importanta cuvenita – hapciu!
Ziua mea de nastere m-a prins pe plantatie si prea putin am apucat sa ma bucur de ea cu cativa oameni dragi. De asta consider ca, de zilele de nastere, angajatii ar trebui sa primeasca liber. Dar asta e doar una din maretele legi pe care o sa le propun cand o sa ma fac eu mare. (Mda, inca ma cred… mica. )
Cred ca anul trecut, la 21 de ani, am fost mai putin obosita si mai … fericita.
Dar imi promit mie ca nu o sa imbatranesc cresc altfel decat frumos.
Si imi mai promit mie ca o sa-mi fac timp pentru lucrurile mele de suflet, dar din pacate trebuie sa ma zbat putin pentru asta, caci sistemul asta afurisit parca-mi sta impotriva.
E nasol sa fii om mare. Dar o sa-mi demonstrez ca nu e imposibil.
Am citit undeva urmatorul lucru: “Adevaratele persoane puternice sunt cele care stiu sa sufere in tacere. Cele care au cicatrici pe inima si zambetul pe buze.”
Sunt total in dezacord cu lucrul asta. Ba chiar cred ca o persoana asa e strict un om care incearca sa isi ascunda mizeria sub covor. Se raneste pe sine, si isi creeaza asa o figura falsa in randul celorlalti. O astfel de persoana e chiar un om mai slab decat “omul slab” care plange. Omul ala “slab” e suficient de puternic incat sa isi dea voie sa planga.
Din punctul meu de vedere, omul puternic este acela care, dupa ce a fost ranit sau dezamagit, isi da timp sa isi planga suferinta, nici prea mult, nici prea putin; isi sterge apoi lacrimile, invata ceva din ce i s-a intamplat, se ridica si merge inainte. Ducand cu el invatamintele pe care le-a tras, experienta pe care a trait-o. Fara insa a-si propune sa nu mai dea sanse de acum inainte, fara a-si lua masuri de precautie de parca ar avea de gand sa lanseze o racheta in spatiu, ci doar doza minima de precautie necesara.
Nu cred ca sa te ridici ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat e o solutie. Nu cred ca sa fii greu accesibil dupa o astfel de situatie e cel mai bun lucru, asa cum nici sa ramai atat de vulnerabil si sensibil nu ar fi.
Cred ca cel mai bun lucru, asa cum am spus-o acum ceva vreme, e sa nu lasi balanta cu lucruri frumoase din viata ta sa fie inclinata de cea cu lucrurile urate si care te-au ranit. E greu, dar vei fi atat de mandru de tine. Si poate atunci te vei simti un om puternic…
Astazi am vazut un clip care m-a pus pe ganduri. Raluca, o fosta colega de facultate, l-a share-uit pe pagina ei de Facebook si m-a pus nitel pe ganduri. Scriam pe pagina ei ca, din punctul meu de vedere, oamenii au uitat sa fie profunzi. Intrebarile acestea si cele de tipul lor ar trebui sa ni le punem mai des. Si mai scriam si ca… mi-ar fi placut sa fie intervievati mai multi oameni batrani si, de ce nu, mai multi copii. Pentru ca avem, deopotriva, atat de multe de invatat de la ei.
Cand ti se pun intrebari de felul acesta pe nepusa masa, esti tentat sa dai raspunsuri superficiale. Am incercat sa mi le pun si eu si sa raspund fara sa stau sa-mi prelucrez prea mult gandurile. Detaliez insa aici. Si cred ca e un exercitiu pe care ar trebui sa il fac mai des.
Care e cel mai mare regret al tau?
Cel mai mare regret al meu, pe anul acesta, an in care chiar s-au intamplat multe lucruri poate nu tocmai frumoase, este… acela de a nu ma fi inscris la master la Litere. Poate nu pare atat de important, dar regret tare mult.
Cel mai mare regret al vietii mele este, insa, acela de a nu fi reusit sa construiesc din mine omul pe care mi-l doream. Dar nu e tarziu si incep sa schimb asta. Cu putina rabdare, putina ambitie, si prieteni care sa ma sustina in asta. Si ceva mai multa munca.
Care este intrebarea pentru care nu ai un raspuns?
Cum putem face sa nu mai fie ATAT de dificil? Caci de ce este atat de dificil… am inceput sa inteleg.
Care este cea mai mare dorinta a ta ?
Sa fiu bine. Insa asta se traduce prin alte mii de mari dorinte. Se traduce prin starea aia de bine data de o familie calduroasa, de un copil cu care sa am o relatie atat de frumoasa, de un job pe care sa il fac absolut cu placere si, nu in ultimul rand, se traduce prin a fi impacata, multumita si mandra cu mine. Se mai traduce si prin prieteni dragi alaturi pentru care sa fiu macar pe jumatate ceea ce sunt ei pentru mine. Si, intr-un plan mai indepartat, inseamna si sa calatoresc, sa vad locuri, sa cunosc oameni, caci se spune ca doar cu lucrurile astea ramai…
Cred ca ar trebui sa reiau, pentru mine, raspunsurile la intrebarile la care am raspuns candva, instinctiv, cum mi s-a spus la vremea respectiva, intrebari din articolul asta. (Raspunzand acum, la intrebarile de atunci, ma frapeaza raspunsurile mele initiale atat de… goale, cum bine spunea atunci cineva-ul, insa ma bucur atat de mult ca sunt capabila acum sa dau niste raspunsuri cu semnificatie, niste raspunsuri care imi arata cum au reusit sa se schimbe lucrurile, niste raspunsuri care ma fac sa cred ca… nu e in zadar. Merita incercat!)
“Cand un om raspunde la intrebari despre el, e cel mai vulnerabil si mai frumos – e omul pe dinauntrul lui.”
Nu-mi plac oamenii superficiali. Desi si eu sunt unul. (Dar cine-a zis ca ma plac?) Nu-mi plac oamenii superficiali in sensul ca reactioneaza maimutareste la chestiuni de… suflet.
Nu-mi plac oamenii care ti se baga pe gat, nu-mi plac…
Sunt convinsa ca voi, putini cei care ati ramas cat de cat cu capul pe umeri, creier in el si suflet profund, va plangeti de calitatea oamenilor din ziua de astazi. Nu stiu daca inainte oamenii erau altfel, probabil si inainte te stresau cu intrebari legate de iubiti si joburi si probabil si inainte oamenii isi faceau rau unii altora. Caci… sunt oameni si … oameni.
Probabil cuiva i se va parea ironic, insa chiar simt, macar uneori, nevoia de oameni profunzi. Nevoia de a gasi oameni cu care sa empatizez, chit ca poate a empatiza pentru mine inseamna a ne placea amandurora culoarea roz. Nevoia de oameni cu care sa fiu pe aceeasi lungime de unda si cu care sa ma inteleg din priviri. Poate e un punct de vedere ingust, caci a te dezvolta o fi insemnand a interactiona cu oameni de la care sa inveti lucruri noi, ori oamenii ca tine poate nu ar mai avea ce sa te invete. Mi-e totuna! M-am plictisit si am obosit, fizic si psihic, sa interactionez cu oameni “diferiti de mine” care sa imi dea batai de cap prin personalitati care nu includ cuvinte precum “bun simt” sau “respect” sau cu oameni cu gandire limitata sau cu maimutareli de oameni sau cu oameni care nu sunt capabili sa isi sustina argumentele sau sa accepte opinii diferite de ale lor (nu, moldovencele-s curve pentru ei si ungurii trebuie toti impuscati, amin! sa mori tu?!).
Mi-e dor de o conversatie fata in fata, cu oameni pe care sa-i apreciez, in care sa ne pierdem cu orele abordand fel de fel de subiecte. Poate nu-s suficient de inteligenta incat sa le fac fata (interlocutorilor sau subiectului in sine), cu siguranta vin la pachet cu prejudecati, “fixuri si frustrari”, incapatanare puerila, dar macar sunt dispusa si stiu ce-mi doresc. Iar societatea asta cu siguranta nu mi-o doresc.
“Great minds discuss ideas; Average minds discuss events; Small minds discuss people.”
Cred ca… ne e usor sa tinem la oamenii de langa noi – prieteni, familie, iubiti sau iubite.
E drept, am cunoscut si oameni care nu isi iubeau parintii, sau poate ca pentru unii iubirea asta vine doar ca o urmare a rudeniei dintre acestia si nu ca un sentiment de sine statator.
Ne iubim prietenii pentru ca ne sunt aproape, pentru ca ne inteleg, pentru ca ne dau sfaturi, pentru ca ne ajuta, pentru ca sunt acolo pentru noi. Pentru ca ne cunosc slabiciunile, dedesubturile, visele si inima. Pentru ca ne-ncredem in ei si ei se incred in noi.
Ne iubim iubitii sau iubitele pentru ca ne atrag. Fizic. Ca si personalitate. Ca si gandire. Le iubim sufletul, chipul, gandirea, fel de fel de obiceiuri ciudate, fel de fel de calitati si defecte, deopotriva.
Putem sa ne prefacem ca iubim un om pentru bani sau alte avantaje.
Mai rar, cred, iubim un om nu pentru ca nu ne-am putea imagina viata fara el sau pentru ca ne ofera ceva, fie material sau fie spiritual, nu pentru ca e un om care exceleaza in ceva, ci… pur si simplu. Nu pentru ca ne e frate, nu pentru ca ne e iubit, nu pentru ca ne e mama, nu pentru ca ne-a oferit ceva. Ci il iubim pur si simplu. Chiar mi-s tare dragi unii oameni si cu siguranta imi vor lipsi.. cartofii prajiti ai caror calorii nici nu mi-a trecut prin cap sa le numar.
Tin la un om pana la lacrimi. Tin la un om… pur … si simplu.
)
